Dreptul la tăcere
Parfumul din mașină era prea apăsător. Lidia deschide geamul două degete, iar înăuntru intră un val de praf și miros de asfalt fierbinte. Iunie, anul ăsta, e dogoritor, lipicios, n-a picurat o picătură de ploaie.
Iar taci, spune Radu, cu ochii la drum.
Nu tac. Mă gândesc.
La ce să te mai gândești? Totul e gata, totul plătit. Trebuie doar să te relaxezi.
Lidia se uită la mâinile lui pe volan: mâini frumoase, îngrijite, unghiile retezate scurt. Mâini de arhitect. Niciodată nu înțelesese de ce mâinile unui arhitect arată atât de curate, parcă nici nu s-ar fi apropiat vreodată de ceva murdar.
Radu, mama în rochia asta Înțelegi, a cumpărat-o din piață. S-a străduit. Dar invitații tăi…
Invitații mei sunt oameni normali.
Oamenii normali știu să se uite, fiecare, altfel, la cineva care nu se potrivește.
Radu oftează pe nas. Scurt, abia auzit. Lidia știe deja sunetul ăsta: înseamnă că a obosit să-i mai explice lucruri evidente.
Lidia, mergem la nuntă. Nunta noastră. Poți, te rog, măcar azi, să nu cauți nod în papură?
Există nod. Știu eu. Simt.
Tu simți mereu ceva.
Nu sună ca un compliment.
Indicatorul pe marginea drumului se pierde din vedere: Restaurantul Spicul de Aur, 2 km. Lidia își potrivește voalul. Tul alb, cu margine de perluțe mici, scump, ales chiar de Elena, mama lui Radu, dintr-un magazin de pe bulevard. N-a comentat. De fapt, în ultimele luni, n-a observat prea multe, ocupată cu pregătirile, agățându-se de speranța că totul o să fie bine.
Tata e neliniștit, șoptește. N-a fost niciodată în locuri d-astea.
Lidia…
Ce?
Gata. Te rog.
Se oprește din vorbit. Privește pe geam. Pe ambele părți ale drumului, lanuri verzi, viu colorate. Departe, dincolo de orizont, e satul Răzești; casa cu obloane albastre, unde copilărise, acolo unde bunica Parascheva stătea la fereastră cu acul în mână și spunea: Lidioară, acul nu-i doar unealtă. E vorbă cu pânza. S-o asculți, că-ți răspunde.
Radu parchează. Coborâ, îi deschide portiera. Știe să facă gesturi frumoase, să spună cuvinte la timp. Lidia îl prinde de braț și zâmbește. N-are ce altceva.
Părinții ei sunt deja înăuntru. Îi recunoaște imediat Maria și Vasile stau lipiți de perete, rușinați, ca doi vrăbii rătăciți într-o sală plină de păuni.
Mama poartă o rochie bleumarin, cu guler de dantelă. Fusta, mai lungă decât e moda. Părul ondulat și prins cu grijă; cercei mici cu pietricele albastre pe care Vasile i le dăruise la a douăzeci și cincea lor aniversare. Ține poșeta strâns, la piept, privind candelabrele de cristal ca un copil la un pom de Crăciun, frumos dar străin.
Tata, în costum. Lidia știe costumul din pozele vechi: gri-închis, cu umeri lați, din anii ’90. L-a călcat atât de bine încât dungile de pe pantaloni stau drepte ca la armată. Cravata strâmbă.
Lidia! mama face un pas, dar se oprește, parcă să nu șifoneze rochia. Îi ia doar mâinile fiicei în palmele ei. Ești atât de frumoasă!
Ești frumoasă și tu, mămică.
Maria râde scurt, ușor vinovată. Mereu a râs așa când zice Hai, măi, lasă.
Vasile o îmbrățișează cu umilință, cu o mână, să nu-i mototolească rochia.
Bravo, fata tatei, spune. Nu adaugă nimic, niciodată n-a avut prea multe cuvinte la el.
Elena, mama lui Radu, apare după zece minute. Intră cum intră toți obișnuiți să fie priviți. Rochie din mătase vișinie, la gât mai multe șiraguri de perle, părul coafat perfect. Cinci zeci și cinci de ani, dar n-ar da nimeni peste patruzeci și opt.
Lidioară, sărută aerul pe lângă obrazul fetei. Ești o minune. Absolut splendidă. Radule, să o ții aproape, ai bijuterie de nevastă!
Radu zâmbește. Zâmbetul acela de ședință.
Elena se întoarce spre părinții Lidiei ochi de evaluare rapidă, calm, fără aroganță la vedere, dar cu acea privire care te scanează comoziționat.
Doamna Maria, domnule Vasile, ne bucurăm să vă cunoaștem. Radu ne-a vorbit mult despre dumneavoastră.
Maria doar salută, Vasile strânge mâna întinsă.
La masă, îi așează pe părinții Lidiei lângă niște rude îndepărtate de-ale lui Radu, care toată seara discută doar unul cu altul despre renovări la apartament.
Lidia își urmărește părinții pe furiș. Mama mănâncă cu grijă, parcă speriată să nu greșească furculița, tata golește un păhărel de țuică și rămâne cu privirea lipită de geam, la orașul înserat. Din când în când, schimbă priviri cu mama, și în acele priviri sunt atâtea lucruri încât Lidia își trage ochii.
Urările se țin lanț. Întâi prietenul lui Radu, apoi domnișoara de onoare doar cunoștință de la niște cursuri de croitorie apoi alții. Șampania e bună, mâncarea arată bine, ospătarii se mișcă precum umbrele.
Elena ia microfonul pe la opt jumătate, se ridică în picioare. Sala tace brusc.
Vreau să spun două vorbe, începe ea, cu voce antrenată. Urările mamei mirelui, știți, sunt altfel.
Lumea râde aprobator.
Radu al nostru a avut inima largă. Pauză de efect. Și copil fiind, aduna pisoi, ajuta copii la lecții. Așa era taică-său, Dumnezeu să-l odihnească, și poate puțin și eu. Zâmbește. Când mi-a prezentat-o pe Lidia, am fost surprinsă. Al nostru Radu putea avea de unde să aleagă. Dar a ales-o pe ea. O fată dintr-un sat mic, familie modestă, să zicem chiar simplă. Asta înseamnă caritate sufletească, nu?
Lidia simte cum Radu se încordează ușor lângă ea, dar nu mișcă.
Părinții Lidiei, Elena privește spre capătul mesei, oameni muncitori. Respectăm munca. Curățenie, șoferie, meserii folositoare. Toți avem locul nostru. Dar nu fiecare mamă ar fi avut curaj să-și lase fata să plece așa. Curaj, poate chiar invidiez simplitatea asta. Când nu ai pretenții de la lume, trăiești mai ușor, nu-i așa?
Râsetele sunt stinghere, unii nu zâmbesc, privesc în farfurii.
Pentru Radu și Lidia! ridică paharul. Să aibă parte de tot binele. Și să nu uite niciodată, draga mea, de unde vii, fiindcă te face… specială.
Paharele clinchete.
Lidia nu bea. Ține paharul în mână, privind înainte. În piept îi e frig, ca la începutul lui decembrie, fără zăpadă, dar cu pământul înghețat piatră.
Își caută mama din priviri.
Maria zâmbește. Zâmbetul strâns al celui rănit fără drept și fără putere să răspundă.
Tata se uită în masă. Cravata e tot strâmbă.
Lidia pune paharul jos.
Apoi se ridică.
Pot să spun și eu două cuvinte? voce liniștită, dar toți o aud.
Radu se uită la ea. În priviri îi joacă ceva: teamă, poate o rugă.
Lidia ia microfonul.
Vreau să mulțumesc tuturor. Glasul îi e constant. Nici mie nu-mi vine să cred. Mai ales părinților mei. Mamei, Maria, care de treizeci de ani lustruiește casele altora, dar acasă la ea e mai curat ca-n orice restaurant. Și tatălui, Vasile, care nu ține cont de ger sau caniculă, urcă la volan, să aibă familia lui de toate. Ei nu-s aici fiindcă li s-a dat voie. Sunt aici fiindcă sunt părinții mei. Iar eu le sunt fiică, nu o fată de la țară, nu caz social. Fiică.
Sala amuțește. Elena rămâne cu paharul imobil.
Demnitatea continuă Lidia nu ține de localul unde mănânci sau mașina cu care mergi. O știu bine: am văzut-o, zi de zi, la oameni pe care tocmai i-ați numit… simpli. Simpli. Da, simpli. Ca pâinea. Ca apa. Ca cinstea.
Pune microfonul pe masă. Nu îl trântește, îl așază cu grijă.
Își scoate voalul. Îl așează, alb și fragil, pe fața mesei.
Radu, îl numește direct. Și îl privește.
El nu ridică ochii.
E suficient.
Lidia merge la mama, o ia de mână, îi face semn tatălui. Vasile se ridică, își aranjează sacoul.
Ies toți trei, drept, demn.
Afara e cald și miroase a iasomie. Dintr-o curte se aude muzică simplă, de vară, cu acordeon.
Lidioară, vrea mama să spună.
Mamă, nu-i nevoie. E bine.
Și unde mergem?
Acasă, zice Lidia. Tata, ești bine?
Vasile își potrivește cravata, zâmbind știrb.
Foarte bine, răspunde.
Se urcă în bătrânul Moskvici al tatălui, cât vârsta fetei. Pornește motorul, tușește, apoi merge rotund.
Drumul până la Răzești face trei ore și jumătate.
Mama ațipește pe bancheta din spate. Tata tace. Lidia privește câmpurile sub lună niciun gând în minte, doar tăcere grea, de te afunzi în ea.
Când răsare, tata întreabă:
O să-ți pară rău?
Lidia se gândește.
Nu știu, spune cinstit.
El dă din cap. Nu mai întreabă nimic.
Casa îi așteaptă cu miros de lemn vechi și liliac la poartă. Pisica Mița stă pe prispă, de parcă știa că tot acasă ajung.
O săptămână, Lidia nu iese din cameră. Nu de rușine, deși o simte undeva sub coaste, grea, ci nu știe ce să facă. Cinci ani la oraș, doi cu Radu, totul s-a terminat ca un film brusc oprit.
Telefonul îl stinge a doua zi. Radu a sunat de douăsprezece ori. Pe urmă, nu știe, nu-l mai deschide.
Mama îi duce ceai, nu pune întrebări. Are darul matern de-a tăcea lângă tine, să-ți devină ușor tăcerea.
Tata repară gardul. Se aude ritmic ciocanul acela liniștitor, îndârjit. Lidia ascultă și înțelege: iei și repari.
După o săptămână, se ridică, dimineața devreme, urcă la pod.
Într-un cufăr sub reviste vechi găsește cercurile de brodat ale bunicii. Rotunde, lustruite de vreme. Ațe colorate, ordonate de parcă bunica abia plecase și urma să revină.
Le coboară. Le pune pe masă, la geam.
Mama intră cu ceainicul. Se oprește.
De-ale bunicii, spune.
Da.
Te-a învățat bine. Mai știi?
Nu am uitat.
Lidia ia acul. Trage ața. Prima cusătură e tremurată, a doua merge mai drept. A treia, perfect.
Brodatul e-n sângele ei, dacă așa ceva se poate. Bunica zicea: brodatul e conversație. Fiecare punct cuvânt. Fiecare culoare stare. Când brodezi, nu taci, chiar de e liniște.
La început, brodează fără gând, ațele curg roșii, apoi albastre, apoi aurii. Din amestec iese frunză, apoi pasăre, apoi floare cu opt petale cum zicea bunica: de pază casei.
Zina, vecina, trece după o săptămână, să aducă foarfeca împrumutată primăvara.
Lidia, să văd și eu, cere.
I se arată.
Zina tace mult, ține pânza la lumină.
Asta Să o vinzi, fată. Nu-i bună de dos.
Cui să-i trebuiască?
Mie. Uite, mie-mi trebuie. Cât vrei pe pasărea asta?
Lidia se pierde.
Zina, hai, ce vorbești?
Vorbesc serios. Nu mila, cumpăr!
O oprește. Mila nu-i ca recunoașterea muncii cinstite.
În septembrie are deja șase lucrări. Două ștergare, un tablou cu flori de câmp, un peisaj cu pădure, după amintirea pădurii din deal, și două fețe de masă, tot cu păsări.
Zina ia o pasăre și un ștergar. Lidia primește bani puțini, dar primiți pentru lucrul mâinilor ei, altfel decât salariul de croitoreasă la oraș.
Nicu apare la sfârșit de septembrie.
Lidia lucrează la fereastră, mama o cheamă: Lidia, e pentru tine!
Iese pe prispă. Un bărbat de vreo treizeci și cinci, geacă simplă, încălțări groase. Înalt, brunet, cu mâini muncite.
Bună ziua, zice el. Nicu din Dumbrava, e la doi pași. Mi-a zis Zina că brodați ștergare.
Brodez.
Am nevoie de-un ștergar pentru mama. Are onomastica în noiembrie. Aș vrea unul adevărat, nu fabricat. A brodat și ea, știe diferența.
Lidia îl privește. Om firesc, privire deschisă, fără condescendență.
Intrați, vă arăt ce am sau fac la comandă.
Se așază la masă. Privește atent fiecare broderie: ața, modelul, marginile.
Ce e modelul ăsta? arată către un ștergar roșu cu negru.
De la bunica. E simbol de rod și pază a casei.
Sunteți de aici?
Răzești. Am stat câțiva ani la oraș, m-am întors.
Dă din cap. Nu întreabă de ce. Lidia apreciază.
Pe ăsta și pe ăsta îi iau. Unu la mama, altul așa, pentru casă. Fata mea adoră să se uite la frumos. Are opt ani, poate o fi talentată.
Cum o cheamă?
Dorina.
Discută prețul. Nicu nu negociază, nu spune că-s scumpe, deși Lidia cere puțin.
La plecare întreabă:
Lucrați doar pentru vecini sau pot să vin și altă dată?
Puteți.
Dorina și-ar dori unul cu cai. Iubește caii.
Lidia zâmbește.
I-l brodez cu drag.
Pleacă. Mama aruncă o privire iscoditoare:
Om cumsecade.
Mamă…
Ce să zic? Îl simt de bun.
Nicu revine după două săptămâni, cu Dorina. Fetiță liniștită, brunetă, ochi mari. Se apropie de cercurile de brodat, pipăie pânza aflată-n lucru.
E un cal? întreabă.
Încă nu. Doar începutul.
Când va fi cal?
Cam într-o săptămână.
Dă din cap, atentă.
Nicu stă cu Maria la bucătărie, discută liniștit de vreme, de recolte, frunze îngălbenite.
Când pleacă zice:
Aveți har. Nu mă pricep, dar știu: sufletul se vede.
Mulțumesc.
Nu v-ați gândit să vindeți online? Soția mea, Dumnezeu s-o ierte, vindea ceramică pe internet, mergea bine.
Lidia tace.
M-am gândit. Nu știu de unde să încep.
Vă ajut. Am un prieten, explică tot.
De ce?
Nicu răspunde calm:
Pentru că lucrul bun nu merită ascuns pe raft.
Spus simplu. Lidia apreciază asta.
Octombrie merge cu lucru mult. Brodează opt-nouă ore pe zi. Dorina vine des. Se așază și privește cum acul urcă și coboară, tace o tăcere copilărească, plină de sens.
Nicu o ajută să facă pagină online. Poze pe fundal alb, scurte descrieri. Primul client, din alt oraș, apare după trei zile. Până la fine de octombrie, are șapte comenzi noi.
Lucrează și nu se gândește la Radu. Aproape. Din când în când, noaptea, ceva o străpunge: amar, ca leacul. Îi revine în minte figura lui, ochii în pământ, tăcerea, nu vorba ori fapta tăcerea. Asta doare cel mai tare.
În noiembrie, cade prima zăpadă. O mașină străină, 4×4 scump, se oprește în fața casei.
Întâi, crede că-s rătăciți.
Coboară Elena. Palton lung, cizme cu toc se afundă în nămol. După ea, încet, Radu. Gulerul ridicat, mâinile-n buzunare.
Lidia nu deschide. O face tata. Iese pe prag, privește mut.
Bună ziua, zice Elena. Am vrea s-o vedem pe Lidia.
E acasă, răspunde tata.
Merge să o chemați?
Pauză.
Lidia! strigă, fără să se întoarcă. Pentru tine.
Apare Lidia, lângă el. Pulover vechi, blugi, păr împletit, degete cu bătături de la ac.
Lidia, începe Elena, vocea schimbată, moale. Am venit la vorbă omenească.
Ziceți.
Intrăm în casă?
Se lasă tăcere. Lidia îl privește pe Radu el se uită la gardul sucit.
Ziceți aici.
Elena oftează, dă din picior.
Lidia, înțeleg că seara aia… nu a ieșit bine. Poate am zis prea mult. Dar ești fată cu minte, pricepi că viața dă și vorbe la cald. Nu rupi căsnicii pentru o vorbă.
Ce să rup?
Viața cu Radu. Avem apartament gata, îi știi. L-am mobilat. Ai serviciu la atelier bun, nu ca simplă croitoreasă, ci… design, ai talent.
Tăcerea e apăsătoare.
Și mașină continuă Elena, argument suprem.
Radu, în sfârșit, se uită la Lidia.
Lidia, te rog. Gândește-te. Putem lua totul de la capăt.
Ai tăcut, îi spune ea.
Cum?
Acolo. La restaurant. Ai tăcut. Ai lăsat ochii și ai tăcut.
Deschide gura, apoi o închide.
N-am știut ce să spun.
Eu am știut. Am spus. De una singură.
Tăcerea apasă ca plumbul. O cioară strigă în fundul curții. Tata, lângă ea, e stâncă.
Doamna Elena, rostește Lidia, vă doresc sănătate. Și lui Radu. Dar nu mă întorc. Nu din mândrie. Ci pentru că acum știu ce vreau.
Ce vrei? întreabă Elena. Glas de altădată.
Să trăiesc cum simt.
Elena o privește câteva clipe. Dă din cap altfel, fără mândrie.
Atunci așa să fie.
Pleacă. Mașina se răsucește greu, aproape lovește gardul, dispare după colț.
Tata zâmbește scurt.
Să fie, zice.
Se întorc în casă. Maria îi ține ușa, a ascultat tot.
Ai făcut bine, fata mea, atât.
Lidia se duce la cercurile de brodat. Ia acul, reia acolo unde l-a lăsat. Rând după rând.
Decembrie și ianuarie trec printre comenzi. Până-n februarie, Lidia are douăzeci și trei expedieri. O femeie din nord scrie mulțumiri lungi: ștergarul primit de aniversare e cel mai prețios cadou în două decenii de căsnicie. Pentru că e viu.
Nicu vine săptămânal, uneori cu Dorina, alteori cu lapte ori miere, ba chiar cu lemne împachetate tăcut la ușă.
Discută ore întregi. Despre Dorina, despre amintirea mamei ei, dusă de boală când Dorina avea doar trei ani. Despre gospodărie, planuri de primăvară, despre noua târg din raion pentru meșteșugari.
Trebuie să mergeți, îi zice. Se cumpără.
Mie mi-e frică.
Ce să-ți fie frică?
Lidia se gândește.
Că-s de râs. Că-s fata de la țară.
Nicu o privește serios.
Cine râde de așa ceva e el de râs. Ceea ce faceți prețuiește mai mult decât orice cuvânt.
Lidia merge la târg, în februarie.
Ia opt lucrări. Pe masă de in. Stă dreaptă.
Prima clientă după cinci minute: femeie vârstnică, palton gros, geantă de umăr. Ține ștergarul cu grijă: Dumneavoastră l-ați făcut?
Eu.
Se vede, e viu.
Cumpără două ștergare și un tablou mic.
La finalul zilei, din opt rămân trei. În buzunar, bani făcuți de mâinile sale.
Pe drum, Nicu râde:
Cum a fost?
Bine, zice Lidia, și râde și ea, fără să vrea.
Dorina mănâncă un colac cumpărat de la târg.
Lidia, mă înveți să brodez o pasăre?
Te învăț, sigur.
Afară viscolește, drumul alb se topește-n ceață. Lidia privește înainte, la faruri, cu o liniște mică, ca o flacără într-o sobă.
Primăvara, Nicu apare într-o seară, în altă zi decât de obicei. Maria găsește motiv să plece la bucătărie.
Nicu se așază față-n față.
Sunt om direct, știi bine. Spun pe șleau.
Spune.
Mie-mi place cu tine. Dorina-i bine cu tine. Nu propun nimic grăbit. Să știi doar că mă gândesc la tine.
Lidia îl privește, calmă, la mâini: mâini de om fără grabă.
Știu.
Și?
Și mie-mi e bine.
Schimbă zâmbete.
Atunci vin și mâine, dacă nu deranjez.
Să vii.
În mai, Lidia se mută la Dumbrava.
Slujba se face în iunie, fix după un an de la acel iunie vechi, lucru observat doar de Lidia.
Nunta pe mal de râu, mesele pe iarbă, fațe de masă brodate, mâncarea gătită în comun: Maria coace plăcinte cu varză și mere, vecinele aduc preparate. Mama lui Nicu, Tanti Anișoara, mică și vioaie, conduce operațiunile la bucătărie.
Puțini invitați. Părinții Lidiei, câțiva vecini din Răzești, rudele lui Nicu din Dumbrava, Zina cu bărbatul ei. Dorina, în rochiță albastră, duce un buchet de flori de câmp.
Gheorghiță acordeonistul vine din sat vecin, mustăcios, și cântă de-ți vine să joci.
Lidia îmbracă rochie albă de in, cu tivul brodat de mâna ei, cu păsări, frunze, floare cu opt petale. Și voalul e cusut tot de ea, pe margine cu albăstrele mici.
Nu voalul lăsat pe masa de la Spicul de Aur.
Al ei.
Vasile o conduce la râu, la Nicu, cu o expresie ca o operă de artă. Maria se emoționează, caută batista, apoi își amintește de plăcinte.
Tanti Anișoara o primește în familie, șoptindu-i:
Lidia, îi ești lumină lui, și Dorinei. Dar nu uita, ești lumină și pentru tine.
O îmbrățișare.
Acordeonul începe o melodie veche, perechi de pași pe iarbă. Nicu o ține pe Lidia strâns, ca pe lucru de preț. Dorina dansează singură, serios și ușor stingher.
Râul strălucește, soarele apune, e auriu și real.
Maria, lângă Vasile, îi ține mâna strâns, ca-n tinerețe. O privește pe fată și nu plânge. O privește.
E poveste de viață, nu se poate scrie, doar trăi.
Toamna, Lidia deschide atelierul ei. Nicu amenajează anexa: luminoasă, caldă, mese mari, rafturi cu fire și țesături. Dorina desenează pe ușă o pasăre roșie, stângace dar vie.
Are două ucenice: Daria, de cincisprezece ani, fiica vecinei, care privește brodatul cu ochii de copil îndrăgostit de meșteșug, și Otilia, profesoară pensionară, care n-a avut timp să-nvețe niciodată.
Vând la magazinul de lângă atelier, online, la turiști şi localnici.
Odată sosește televiziunea locală. Reportajul ajunge la regionali, apoi la un post național la emisiune despre tradiții.
Lidia află de la Zina, care sună:
Lidia, dai la televizor! Pornește!
Dar Lidia e cu ucenicele, zice o să văd mai târziu. Și nici nu vede. Trebuia să termine o față de masă pentru o nuntă de vineri.
În același timp, la două sute de kilometri, într-un apartament scump de la etaj, o femeie privește distrată televizorul.
Apartamentul e mare cum trebuie: spațios, cu tavane înalte, geamuri largi cu vedere la oraș. Mobilă scumpă, selectată de designeri. Pe pereți tablouri cumpărate la licitație, pe masă o vază cu orhidee albe, schimbate săptămânal.
Elena stă în fotoliu, în halat de cașmir, papuci moi, pahar de vin roșu în mână nu bea, doar ține.
Radu e plecat. Sau nu, nu mai întreabă. Are treizeci de ani, decide singur. După povestea cu Lidia, s-a schimbat ceva. Nu știe ce. E greu de vorbit cu el.
Nu-i nimic. O să treacă.
La televizor, o emisiune despre meșteșugari, sate, tradiții. Nu-o privește, merge de fundal, altfel liniștea ar fi insuportabilă.
Dar vocea aceea… calmă, ușor mângâiată, de femeie tânără. Elena ridică ochii.
Pe ecran, Lidia.
Stă într-un atelier alb, la o masă mare, cu cercuri de brodat în palme. Părul prins, mânecile suflecate. Ucenicele lângă, în colț o fetiță desenează.
Cum ați început să brodați? întreabă prezentatorul.
De la bunica, zâmbește Lidia. Spunea că acul e vorbă, nu unealtă.
Aveți clienți de peste tot. Ce contează cel mai mult pentru dumneavoastră?
Lidia răspunde cu gândul:
Să rămână viu. Orice pleacă din mâna mea să poarte ceva adevărat. Asta.
Camera se retrage. Apare un bărbat înalt, brunet. Îi pune o mână pe umăr. Fetița zâmbește, face cu mâna, Lidia râde cu poftă, cu ochii închiși.
Elena nu se mișcă.
Paharul rămâne neatins.
Emisiunea continuă, dar Elena nu mai ascultă, nici nu vede imagini.
Închide televizorul.
E liniște.
Multă liniște. De liniște, cât să urle pereții scumpi.
Lasă paharul pe masă, își privește mâinile. Pe dreapta, inel cu diamant, cumpărat singură de aniversare, de una singură căci nu a mai avut cine să-i facă daruri.
Reflexia diamantului joacă o scânteie în tavan.
Se uită la acea scânteie.
Se gândește la Lidia? Nu. Nu la Lidia.
Se întreabă: Eu ce am făcut cu mâinile mele? Nu cumpărat. Nu comandat. Nu dat altuia să facă. Ceva încă cald, făcut de mine?
Firma? Hârtii, ședințe, cifre, profituri. Dar nu cu mâinile.
Radu? L-a crescut, desigur. Hrănit, îmbrăcat, educat. Dar nu face același lucru cu suflet și tăcere.
Orhideele de pe masă sunt albe și reci.
Elena se ridică. Merge din cameră-n cameră. E curat, stilat, perfect.
Se oprește la geam. Orașul sclipește sub stele. Mii de apartamente, fiecare cu povestea lui. Mâncare caldă, certuri, împăcări, copii râzând, soți tăcuți. Undeva departe, într-un atelier de la sat, o fată țese cu acul și cu vorba.
Ești naivă, spune încet Elena.
Nu-i clar cui.
Probabil sieși.
Revine la fotoliu. Ia paharul. Înghite o gură minusculă.
Vin bun. Foarte bun.
Îl pune la loc.
Și ce-i cu asta, zice în tăcere. Ce-i cu asta?
Tot ce trebuia, a făcut: să lupte, să câștige, să nu fie privită de sus. Să fie cea mai bună. Să cumpere ce arată reușita.
A cumpărat. Tot.
Și stă acum, în halat scump, în apartament gol, privind televizorul stins.
Inelul mai aruncă o scânteie rece.
Ce te bucuri, îi spune inelului, fără supărare.
Orașul freamătă jos, se aude un râs de tineri. Elena nu se duce la geam.
Se gândește la mama. Moartă cu ani în urmă, simplă femeie de la sat, ajunsă la oraș la tinerețe, vânzătoare. Mâini crăpate, ascunse mereu în mâneci.
O vede venind în vizită, punându-i pe masă tot ce avea în casă, privind-o mândră.
Tu ești deșteaptă. O să ajungi departe.
A ajuns.
Dar mama ce-ar spune acum?
Poate nimic. Doar ar pune ceai.
Elena simte ceva straniu-n gât. Nu lacrimi, nu mai plânge demult. Doar o uscăciune strânsă.
Așa să fie, zice singură, către liniște.
Se ridică, merge-n bucătărie, spală paharul, se privește în geamul întunecat: chip obosit, deștept și singur.
Nu nefericit.
Dar nici fericit.
Un chip care știe prețul lucrurilor și prea puțin despre valoarea celor ce nu se măsoară în bani.
Stinge lumina, se duce la culcare.
În atelier, ultima lumânare pâlpâie. Lidia împachetează firele și lucrările. Dincolo de perete, Nicu citește pentru Dorina, râsul adormit al fetei răzbate liniștit.
Lidia stinge lumânarea.
Întunericul e cald de casă, de in, de ceară, de fân.
Se oprește la geam.
Stelele de octombrie fiecare la locul ei, fiecare arzând cum știe.
Se duce în casă, la soț, la fiica primită și crescută, la viața pe care și-a ales-o.
