Lucram ca vânzătoare într-un magazin din centrul Chișinăului. Într-o zi, intră o bătrânică cu băsmăluță pe cap, sprijinită de un baston și cu o sacoșă de cârpe. După ce a ales vreo trei kilograme de cartofi, două borcane de gem și ceva lactate, se uită la produse, apoi la mine, cu ochii mari cât cepele din pungă. Mi-am dat seama imediat că nu avea cum să care toate astea până acasă.
Mătușă, unde stați? am întrebat-o, ridicând din sprâncene.
Până la a treia stradă, copilă! Mi-e aproape, da grele-s, ian!
Nu vă faceți griji, vă duc eu! zâmbesc, cu gândul la pauza mea ce zboară pe apa sâmbetei.
Am tras obloanele magazinului, am încărcat plasele și am pornit la drum cu mătușa. Pe drum, ne-am conversat despre una, despre alta că trebuie să știi să întreții o babă vorbăreață altfel nu termini nici la Paștele Cailor. Avea 78 de ani și, biata de ea, singură cuc. Fiul i se dusese tânăr, răpus de boală, iar fiica cine știe pe unde, gospodărind rușinea și păcatele, uitase demult de mama ei.
Așa am ajuns să fiu cam unicul oaspete al mătușii Paraschiva. O vizitam des: luam ceai din cănile cu flori, ne perpeleam la discuții despre viață, am reparat câteva becuri și, pe ici-pe colo, o mai consolateam și eu, că la vârsta ei vorba bună e sărbătoare.
Apoi, într-o zi, n-a mai răspuns la ușă. Am bătut ca pompierul, nimic. Până la urmă, răspunde o vecină băgăcioasă:
Cine sunteți? Că nu vă știu de pe scara noastră!
Sunt Ilinca, prietena doamnei Paraschiva
O, draga mea S-a dus Când a luat-o salvarea, ți-a lăsat un bilet.
Cu nodul în gât, băg biletul la piept și fug spre casă. Soțul meu, Ion, mă găsește pe jumătate plânsă. Citim împreună bilețelul:
Ilinca dragă, numai pe tine te am. Am o nepoțică, Otilia, dusă la orfelinat după ce fiica mea a pierdut orice drept. Tare mi-ar plăcea să o vizitezi și tu uneori. Uite numărul…
Am sunat, ne-am programat o vizită. Culmea, cealaltă persoană era notar; în biroul lui am aflat că mătușa mi-a lăsat moștenire un apartament bunicel în sectorul Botanica.
A doua zi, am mers cu Ion la orfelinat. Fetița de 10 ani, roșcată, ne-a cucerit din prima. Avea ochi mari și zâmbet cât soarele la început de iulie. Am început demersurile de adopție, iar copiii noștri de-acasă s-au bucurat nespus să aibă încă o soră la masă.
Trei ani au trecut ca pe roate. Pe la începutul lui martie, ne-am certat zdravăn cu Ion motive de familie, vorba aia: și la case mai bune. Pleacă el la maică-sa, stă vreo două luni, dar până la urmă ne împăcăm.
Otilia crește și tot nu vrea să meargă să locuiască în apartamentul mătușii, așa că-l dăm în chirie, să mai fie de-un leu în plus la buget. Copiii noștri nici gând să se desprindă de cuib.
Într-o seară, Ion întârzie grav de la muncă. Deja eram cu nervii în pioneze. Când aud ușa sar să-l iau la întrebări, da văd că nu-i singur: are de mână un puștiuleț. Zic o rugăciune să nu fie ce bănuiesc.
Te pot explica, zice Ion, cu ochii pe jumătate plecați.
Hai la masă întâi, punem copiii la culcare, apoi povestești, îi zic eu ca o soție ce se respectă.
După ce se liniștește nebunia, Ion recunoaște:
A fost în perioada cât stăteam la mama N-am știut nimic până azi, când au sunat de la protecția copilului Mama copilului a ajuns rău, așa că m-au găsit tată.
Dacă vrei, îl ducem la orfelinat, mă înțelege.
Cum să lași un copil la orfelinat, când e chipul soțului tău și n-a cerut el să se nască? L-am primit cu drag și-am apucat de la capăt. Asta e viața la Chișinău: plină de surprize, dar nu te plictisești niciodată!
