Cum Otilia a ajuns mamă datorită sufletului ei bun…
Să-ți povestesc ce i s-a întâmplat Otiliei, nici n-ai să crezi! Într-o seară, când a ajuns acasă, făcea niște pași prin scara blocului din Chișinău și ce crezi că vede? O cutie chiar lângă ușa apartamentului ei. S-a oprit un pic mirată, a privit mai de aproape și înăuntru, ghemuiți unul lângă altul, stăteau un câine mai bătrân și-un motan. Sărmanii, tremurau tot și o priveau cu ochi mari de sperietură.
Ce-i cu voi aici? Cine v-a adus? a întrebat ea, de parcă animalele puteau să-i răspundă.
În clipa aia, ușa de-alături s-a deschis, și a apărut tanti Parascovia, vecina ei de la etaj.
Ei, Otilio, bună seara, ce poveste! Să mă crezi, Lenuța de la doi s-a stins zilele trecute și, uite, cumnații ei nu s-au îndurat să-i ia animalele acasă.
Le-am propus tuturor, dar nimeni nu s-a încumetat. Eu am deja pisica mea, nici cu gândul nu suportă alt animăluț pe lângă ea, iar restul… vezi tu, ba alergie, ba nu se pot descurca. N-ai vrea, poate, tu și Marcel să încercați? Sunteți tineri, n-aveți copii, și, slavă Domnului, aveți cu ce vă descurca.
Of, n-am plănuit să luăm animale și niciodată două deodată… s-a încurcat Otilia.
Păi dacă îi separi, o să sufere… E greu pentru ei. Au tot stat împreună, dormeau împreună, doamna Lenuța scotea câinele la plimbare, iar motanul umbla pe-afară. Nu-ți bat capul cu ei, să știi.
Da dacă nu-i luăm? a întrebat, Otilia, cu glasul stins Ce-o să se întâmple cu ei?
Au zis că poate îi duc la adăpost, sau… mai rău, Doamne ferește, la eutanasiere. Îți dai seama, cutia asta e pregătită deja. Apartamentul e aproape vândut, nu stânjenește nimeni pe noii proprietari oftează vecina.
Fix atunci, a intrat un bărbat în scară și, văzând scena, a dat și el din cap către cutie:
Nu vrei să-i iei la voi? Sunt cuminți, mănâncă puțin, sunt bătrâni săracii, nu mai au mult Păcat de ei, doamna Lenuța a ținut mult la ei
Bine, hai că nu pot să vă las, să-i duceți de tot Cum îi cheamă? Că noi stăm aici de doi ani, nu am prea apucat să socializăm a zis, până la urmă, Otilia. Bărbatul s-a însuflețit și a tras cutia la ea în hol.
Câinele e Bănel, iar motanul Sandi. Să vă dea Dumnezeu sănătate… și-a scos din buzunar portofelul, i-a pus pe masă o bancnotă de o sută de lei moldovenești și lesa, măcar de pornire încă o dată mulțumesc…
Otilia a închis ușa și s-a descălțat încet, uitându-se lung la micii ei musafiri.
Ei, băieți… Marcel când vine o să facă ochii cât cepele! Să nu ne dea afară cu totul… Ei, lasă că el e bun la inimă, mă gândesc că o să-i placă de voi oftează ea, liniștită.
Nu vă faceți griji, n-o să las pe nimeni să vă facă rău. Ia uite la ei… la eutanasiere! N-au rușine unii!
Motanul parcă a înțeles ce se vorbește, și încet, încet, a ieșit din cutie, dând o tură curioasă camerele, în timp ce Bănel stătea lipit de cutie, fără curaj, uitându-se la Otilia și Sandi.
S-a dus Otilia în bucătărie și s-a uitat prin frigider hrană pentru animale nu avea, firește. Dar a pus de orez cu lapte și niște carne mărunțită, s-a gândit că dacă nu e bun pentru amândoi, măcar să nu moară de foame.
Spre marea ei surpriză, motanul, după ce a inspectat tot apartamentul, a venit la bucătărie și a sărit în ligheanul cu mâncare. Otilia l-a chemat și pe Bănel.
El s-a ținut tare, dar când a văzut că Sandi mănâncă cu poftă, a prins curaj și s-a apropiat, uitându-se cu ochii lui mari și triști la noua stăpână.
Au venit seara și Marcel, soțul Otiliei, s-a întors de la serviciu. Era efectiv bulversat, dar după ce au discutat, au hotărât să caute cu timpul, dacă se ivește oportunitatea, pe cineva cu o casă mai mare, poate la țară, pentru că știau că ar fi mai bine pentru cei doi animăluți.
Otilia și Marcel erau împreună de patru ani, cumpăraseră apartamentul cu doi ani înainte. Se iubeau, trăiau liniștiți, nu aveau certuri, doar că lipsa copiilor era o rană ascunsă.
Tu, care ești cu curățenia, ziceai că nu te bagi la animale era mirat Marcel.
Păi, am sperat mereu că o să avem un copil și-apoi… iaca ți-am adus doi cu blană. Nu pot să-i las la moarte… Iartă-mă, dar nu pot! I-au dat lacrimile Otiliei.
Și mie îmi plac animalele. Asta e, îi avem acum grijă, poate mâine la birou aflu cineva care vrea să-i ia o luă în brațe Marcel.
Din ziua aia, totul s-a schimbat. S-au obișnuit rapid Bănel și Sandi, și s-au adaptat, mai ales că apartamentul Otiliei era sub fosta casă a stăpânei lor, fix același plan, aceeași curte.
Cei mai buni băieți sunteți, parcă v-ați născut aici! le tot spunea Otilia.
Ea îl scotea pe Bănel afară de trei ori pe zi să-și facă nevoile, motanul pleca și el la plimbare prin geam la ora lui și se întorcea la fix, de parcă avea ceas.
Tanti Parascovia era fericită că Otilia i-a luat la ea pe bieții necăjiți ba le mai aducea oscioare de la supă pentru Bănel, ba orezul rămas de la prânz, pentru Sandi.
Seara, Otilia și Marcel râdeau când vedeau cum Sandi se joacă cu șoriceii de jucărie și Bănel doarme trântit pe pernuța lui nouă.
Întotdeauna, dormeau strâns îmbrățișați. Îi era milă să-i despartă. Încet, încet, și-au dat seama că nici nu mai pot și nici nu vor să le găsească alt stăpân.
În weekend, venea mama Otiliei, stătea aproape. O iubise și ea pe Sandi, deși la început s-a mirat teribil de achiziția fiicei sale.
Eh, aș lua motanul ăsta acasă, dar la etajul trei nu-i ușor, iar el e învățat la libertate… îi zicea mama.
Dar Otilia i-a răspuns pe loc:
Nu, mamă, tu să mai vii pe la noi, să ai grijă de ei când plecăm pe undeva, pe la Nistru sau la mare, pentru vacanță. O să ne prindă tare bine ajutorul tău. Și mai uzi și florile.
A venit vara, au plecat la Zatoka, la mare, și Otilia suna zilnic acasă, întreba de animale și de mama.
Totul ok, amuș băieții dorm împreună, mănâncă de rupe, ies cu Bănel la plimbare zilnic. Nu-ți fă griji, odihnește-te! o liniștea mama la telefon.
La întoarcere, nici nu-ți spun ce primire le-au făcut Sandi și Bănel! Câinele se învârtea fericit, motanul se lipea de Marcel și torcea.
Vezi, suntem și noi iubiți! râdea Marcel, iar Otilia îi mângâia și punea repede de mâncare pentru toată suflarea.
S-a obișnuit atât de repede cu rutina, încât se trezea mai devreme dimineața doar să iasă afară cu Bănel și să-i hrănească.
Două luni mai târziu, Otilia, cu inima plină de emoție, i-a dat lui Marcel vestea: o să fie mamă! Un copil atât de așteptat și dorit! Erupție de fericire în familie.
Mama Otiliei i-a spus atunci:
Dumnezeu ți i-a trimis pe Bănel și Sandi, să vadă dacă ai inimă bună, dacă ai grijă. Ți-a dat test și-acum ți-a răsplătit, trebuie să te pregătești de adevărata maternitate!
Ei, mamă, n-o fi chiar așa, dar oarece adevăr o fi în ce spui… De când îi am pe ăștia mici, m-am antrenat: am curățat, am hrănit, mi-am făcut și sufletul și răbdarea.
Dacă vrei să îi iau eu la început, când naști? se oferise mama.
Vai de mine, nu, noi facem față! Tu doar să vii când o mai fi nevoie să ieși cu căruciorul sau să stai cu micuțul dacă am eu ceva urgent. Nu-i nevoie de mai mult.
Au îmbrățișat, ca fetele și mamele care se înțeleg dintr-o privire.
Sarcina Otiliei a mers lin, a născut un băiețel sănătos, Marcel era topit, familia la fel.
Bănel, săracul, cu bătrânețea și firea lui blândă, nu a lătrat niciodată aiurea. Sandi nici vorbă să deranjeze, toată ziua umbla la soare, pe lângă bloc, sau pe la copacul bătrân din curte. Așa-i că nimeni nu se supăra.
Familia era, în sfârșit, completă.
Prin toate blocurile s-a dus vorba, cu tanti Parascovia la portavoce: Otilia a devenit mamă datorită sufletului ei bun și grijuliu.
Ea povestea tuturor de parcă era o poveste adevărată, dovadă că universul răspunde celor ce au inimă.
Tu ce spui, a avut dreptate tanti Parascovia? Trimite-mi și tu părerile tale, poate și un like dacă ți-a plăcut povestea!
