Crești din el un băiat slab
De ce l-ai înscris la muzică?
Doamna Ecaterina Radu a trecut pe lângă nora ei, trăgându-și mănușile în timp ce pășea.
Bună ziua, doamnă Ecaterina. Poftiți, vă rog. Și eu mă bucur să vă văd.
Ironia nu și-a găsit ținta. Soacra a aruncat mănușile pe dulap și s-a întors către Ana.
Vlad mi-a spus la telefon. Era toată numai lumină: O să cânt la pian! Ce-i asta? E băiat, nu fată!
Ana a închis ușa încet, cu grijă. Să nu explodeze, să nu țipe.
Înseamnă că nepotul dumneavoastră va învăța muzică. Îi place foarte mult.
Îi place! Ecaterina a pufnit, de parcă Ana habar n-avea pe ce lume e. Are șase ani, nici nu știe ce-i place. Trebuie să-l conduci. E băiat, moștenitor, nepotul meu iar tu ce faci din el?
Soacra a intrat în bucătărie, a pornit fierbătorul ca o stăpână în casă. Ana a urmat-o, strângând din dinți de îi durea maxilarul.
Vreau să-l cresc fericit.
O să fie un băiat moale! Ecaterina s-a oprit cu mâinile în șolduri. Ar fi trebuit la fotbal! La lupte! Să crească bărbat, nu pianist.
Ana s-a rezemat de tocul ușii. A numărat până la cinci. Inutil.
Vlad a cerut singur. Și iubește muzica.
Iubește el! a dat din mână soacra. La vârsta lui, Ștefan bătea mingea pe maidan, juca handbal! Iar al tău? Cântă la pian? Rușine!
Ana a simțit cum ceva cedează în interiorul ei. S-a desprins de ușă și s-a apropiat.
Ați terminat?
Nu, n-am terminat! Demult voiam să-ți spun…
Și eu voiam să vă spun, Ana a coborât vocea aproape la șoaptă, Vlad e fiul meu. Și eu decid cum îl educ. Nu vă dau voie să interveniți.
Ecaterina s-a făcut roșie ca sfecla.
Cum vorbești cu mine?!
Vă rog să plecați.
Ce-ai zis?!
Ana a trecut pe lângă soacră în hol, a smuls paltonul de pe cuier și i l-a vârât în brațe.
Vă rog să părăsiți casa mea.
Mă dai afară?! Pe mine?!
Ana a deschis larg ușa, i-a prins soacrei cotul și a tras-o spre ieșire. Ecaterina s-a împotrivit, încercând zadarnic să-și elibereze brațul, dar Ana n-a cedat. În cele din urmă, a împins-o peste prag.
O să-ți arăt eu! Ecaterina s-a oprit pe palier, fața i s-a strâmbat de furie. Să nu crezi că te las să strici singurul meu nepot!
O zi bună, doamnă Ecaterina.
Ștefan o să afle tot! Îi zic tot!
Ana a trântit ușa, s-a lipit de ea cu spatele și a expirat lung, eliberând toată tensiunea.
Dincolo de ușă, încă se auzeau țipete înfundate, apoi pași grăbiți pe scări. După două minute s-a făcut liniște.
Soacra o epuizase definitiv. Critici, morala, ordinea: cum să-l educe, ce să-i dea de mâncare, cum să-l îmbrace. Iar Ștefan nu vedea nicio problemă. Mama vrea binele, Are experiență, Ce te costă să asculți?. Își idolatriza mama. Orice vorbă a ei era literă de lege. Iar Ana trebuia să răbdă. Zi după zi, vizită după vizită.
Dar nu azi.
Ștefan a venit de la serviciu puțin înainte de ora opt. Ana a auzit cum a descuiat, a înțeles imediat: soacra vorbise deja cu el. Felul în care a trântit cheile pe dulap. Felul în care a intrat în bucătărie fără să bage în seamă camera unde Vlad se uita la desene.
Vlad, dragoste, mai stai aici un pic, Ana s-a aplecat, i-a pus căștile pe urechi, i-a pornit pe tabletă serialul preferat cu roboți. Vorbesc eu cu tata.
Vlad a dat din cap și s-a concentrat la ecran. Ana a închis ușa la camera lui și a mers în bucătărie.
Ștefan stătea la geam, cu brațele încrucișate, nu s-a întors când Ana a intrat.
Ai dat-o afară pe mama mea.
Nu era întrebare. Era faptul gol.
I-am cerut să plece.
Ai împins-o pe ușă! Ștefan a făcut un pas și încorda maxilarul. A plâns două ceasuri la telefon! Două ceasuri, Ana!
Ana s-a așezat la masă. O dureau picioarele după ziua de lucru, iar acum asta.
Nu te deranjează că m-a jignit?
Ștefan s-a oprit o secundă. Apoi a dat din mână.
Se gândește la nepot. Ce-i rău în asta?
Mi-a zis că Vlad e slab și moale. Al nostru, Ștefan. Are doar șase ani!
S-a aprins, se mai întâmplă. Dar are dreptate. Unui băiat îi trebuie sport. Să învețe să fie tare, să lucreze în echipă…
Ana s-a uitat la el mult timp, până când a mutat privirea.
Pe mine m-au dus la gimnastică cu forța. Mama hotărâse: o să fii gimnastă. Timp de cinci ani am plâns la fiecare antrenament. Am făcut întinderi cu durere, am slăbit de efort, am rugat să mă retragă de acolo.
Ștefan tăcea.
Nu suport nici azi să văd o sală de sport. Și nu am să-i fac așa ceva fiului meu. Dacă o să vrea fotbal, îl duc cu drag. Dar doar dacă vrea. Cu forța, niciodată.
Mama doar vrea binele…
Atunci să-și facă alt fiu dacă simte nevoia. Dar la Vlad nu o mai las să se bage. Nici pe tine, dacă ești de partea ei.
Ștefan părea să vrea să spună ceva, dar Ana ieșise deja din bucătărie. Restul serii n-au mai vorbit. Ana l-a culcat pe Vlad și a stat mult timp în întuneric, ascultând respirația liniștită a băiatului.
Următoarele două zile au trecut în tăcere tensionată. Apoi, la cină, Ștefan a făcut o glumă, Ana a zâmbit și gheața a început să se spargă. Până vineri, deja comunicau normal, dar evitau subiectul soacrei ca pe tămâie.
Sâmbătă dimineață, Ana s-a trezit brusc. A stat câteva secunde, privind ceasul: opt fix. Prea devreme de weekend. Ștefan dormea lângă ea, Vlad sigur încă visa.
Ce a trezit-o?
Apoi a auzit: sunet metalic în hol. Se deschidea o yală.
Ana a sărit în picioare, cu inima în gât. Hoți? Ziua-n amiaza mare? A apucat telefonul și a ieșit pe vârfuri pe hol.
Ușa de la intrare s-a deschis.
În prag era Ecaterina Radu. Ținea un plic de chei și zâmbea triumfător.
Bună dimineața, noră dragă.
Ana era în picioarele goale, cu un tricou lălâu și pantaloni de pijama, iar soacra se uita la ea de parcă era normal să intri la cineva în casă la opt sâmbăta.
De unde aveți cheile?
Ecaterina a ridicat legătura de chei în fața Anei.
Ștefan mi le-a dat. A venit alaltăieri, mi-a spus: Mama, iart-o, nu a vrut să te supere. Așa și-a cerut el iertare pentru tine.
Ana a clipit rapid, încercând să înțeleagă.
Ce faceți la ora asta?
Am venit după nepot și deja își scotea paltonul, îl agăța. Vlad, pregătește-te, bunica te-a înscris la fotbal, azi e primul antrenament!
Furia a explodat instantaneu, intensă și oarbă. Ana a fugit în dormitor.
Ștefan stătea întors spre perete, prefăcându-se că doarme Ana îi vedea umerii înțepeniți.
Trezește-te!
Ana, lasă-mă puțin…
Ana i-a smuls plapuma, l-a apucat de mână și l-a tras în sufragerie. Ștefan se împiedica, încerca să se elibereze, dar Ana nu l-a lăsat.
Ecaterina era deja comodă pe canapea, răsfoia o revistă de pe măsuță.
I-ai dat cheile Ana s-a oprit, încă ținându-l pe Ștefan de braț. De la apartamentul MEU.
Ștefan nu zicea nimic. Se învârtea pe loc.
E apartamentul meu, Ștefan. L-am cumpărat înainte de nuntă. Din banii mei. Cum ai îndrăznit să-i dai mamei tale cheile de la CASA MEA?
Vai de mine, ce zgârcită! a aruncat revista Ecaterina. Al meu, nu al meu… Numai la tine te gândești! Ștefan s-a gândit la copil, de asta mi-a dat cheile. Să pot să mă văd cu Vlad, dacă tu nu mă lași să intru nici la el în casă.
Tăceți din gură!
Ecaterina a rămas fără suflu de indignare, Ana îl privea doar pe Ștefan.
Vlad nu va merge la fotbal decât dacă vrea el.
Nu tu decizi! soacra a sărit în picioare. Tu nu ești nimic! Ești doar trecătoare pentru fiul meu! Crezi că ești singura? Crezi că nu poate trăi fără tine? Ștefan te suportă doar de dragul copilului!
Liniște.
Ana s-a întors încet spre Ștefan. El stătea cu capul în pământ. Nicio vorbă.
Ștefan?
Nimic. Niciun gest de apărare. Nimic.
Bine Ana a dat din cap, calmă și împietrită. Trecătoare. Trec și termin aici. Luați-l pe Vlad, doamnă Ecaterina. Ștefan nu-mi mai este soț.
Nu ai dreptul! Ecaterina era albă la față. Nu ai voie să-l lași!
Ștefan, Ana i-a privit ochii, calmă. Ai jumătate de oră. Fă-ți bagajul și pleacă. Ori te scot din casă direct în pijamale, nu-mi pasă.
Ana, stai, vorbim…
Am vorbit destul.
S-a întors spre soacră cu un zâmbet aspru.
Cheile rămân la dumneavoastră. Azi schimb yala.
…Divorțul a durat patru luni. Ștefan a încercat să se întoarcă, a sunat, a scris, a venit cu flori. Ecaterina a amenințat cu avocat, cu protecția copilului, cu pile. Ana și-a angajat un avocat bun și n-a mai răspuns la niciun telefon.
Doi ani au trecut ca vântul…
…Sala de festivități de la școala de artă era plină de voci. Ana stătea în rândul trei, ținând strâns programul: Vlad Radu, 8 ani. Beethoven, Oda bucuriei.
Vlad a pășit pe scenă serios, concentrat, în cămașă albă și pantaloni negri. S-a așezat la pian și și-a pus mâinile pe clape.
Primele note au umplut sala, iar Ana a încetat să respire.
Băiatul ei cânta Beethoven. Fiul ei de opt ani, care a cerut singur să meargă la muzică, care a studiat ore-n șir, care și-a ales singur piesa.
La ultimul acord, aplauzele au izbucnit. Vlad s-a ridicat, s-a înclinat, a căutat-o pe mama în sală și i-a zâmbit larg, fericit.
Ana a aplaudat cu toți, cu lacrimi pe față.
A făcut ce trebuia. Și-a pus copilul pe primul loc înaintea păreri străine, înaintea căsniciei, înaintea temerii de singurătate.
Așa trebuie să fie o mamă…
