Am crezut mereu că soțul meu plătește pensia alimentară celor trei fete ale sale din prima căsnicie. Dar lucrurile nu stăteau deloc așa. M-am hotărât să merg să le văd cu ochii mei.
Luni de zile am trăit cu convingerea că soțul meu își respectă responsabilitățile față de copiii din mariajul anterior. Ori de câte ori îl întrebam de cele trei fete, îmi spunea liniștit că totul este bine, că trimite lunar banii cuvenți. Totuși, un gând apăsător nu-mi dădea pace, așa că am decis să verific singur.
Într-o dimineață de joi, cât el era la serviciu, am scotocit printre actele vechi ale divorțului și am găsit adresa fostei sale familii, undeva la marginea Chișinăului. Cartierul era modest, cu blocuri vechi și scări întunecoase, complet diferit față de zona noastră rezidențială. Am coborât din mașină cu inima strânsă, presimțind că ceva nu este în regulă.
La ușă mi-a deschis o femeie obosită fosta soție, mama celor trei fete.
Da? Cine sunteți? m-a întrebat suspicioasă.
Bună ziua. Eu sunt actuala soție a lui Constantin, fostul dumneavoastră soț. Avem de vorbit.
Chipul i s-a întărit pentru o clipă, apoi a oftat și mi-a făcut semn să intru. În casă era curat, dar se vedea că lipsurile erau mari mobilier puțin, pereții goi, o atmosferă aproape apăsătoare.
Ce doriți? mă întrebă fără să mă invite să iau loc.
Vreau să știu adevărul. Constantin îmi spune că vă trimite bani lunar Spuneți-mi sincer.
Mi-a aruncat un zâmbet amar.
Bani? N-am văzut niciun leu moldovenesc de la el de mai bine de un an. Supraviețuiesc doar din salariul meu de menajeră și ceva ajutor de la mama. Tatăl lor nu s-a mai interesat deloc de noi.
Pământul parcă a început să fugă de sub picioarele mele. În acel moment, a intrat în cameră și una dintre fete o copiliță de vreo șapte ani, cu părul vâlvoi, obraji trași, îmbrăcată într-o bluză cu manșetele tocite și găuri mici în coate.
Mamă, mi-e foame, șopti ea.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Eu trăiam într-o casă spațioasă, cu de toate, iar fetele astea numărau banii de pâine.
Unde sunt celelalte două? am întrebat încet.
La școală. Vin acasă peste o oră.
Atunci du-te și adu-le. Vom merge împreună la cumpărături.
Poftim? Nu pot accepta așa ceva
Nu-ți cer voie, i-am replicat calm dar ferm. Nu-i milă. E ceea ce trebuia să primească de mult.
Am mers la un supermarket din apropiere. Le-am luat fetelor haine, pantofi, jachete și rechizite. Priamă dată am văzut pe chipurile lor zâmbete luminoase, dar care mă sfâșiau în același timp. I-am cumpărat și mamei lor haine și produse de îngrijire, lucruri mici, dar suficiente să-i redea un strop de demnitate.
Nu am cuvinte, mi-a șoptit cu ochii în lacrimi, să-ți mulțumesc.
Nu-mi mulțumiți. E doar începutul.
Când am ajuns acasă, seara, Constantin stătea în fața televizorului, liniștit ca și când nu ar avea trei copii trăind în sărăcie.
Unde ai fost? fără să-și mute privirea de la ecran.
Am fost să-mi cunosc fiicele vitrege. Cele despre care tot spui că le întreții.
A încremenit, ridicându-se brusc.
Pot să-ți explic
Nu am nevoie de explicații, i-am zis rece, simțind cum îmi crește furia. Vreau să-ți faci bagajele. Acum.
Cum adică? Ăsta e și casa mea!
Nu. E CASA MEA, pe numele meu, plătită din moștenirea mea. Ieși afară.
Te rog, să discutăm
Ți-am spus, strânge-ți lucrurile. Dacă nu tu, le strâng eu.
M-am urcat în dormitor, am scos valizele și am început să-i adun hainele. Constantin încerca să mă înduplece, dar hotărârea mea era de neclintit. Am scos totul pe aleea din fața casei și le-am lăsat acolo.
Mâine vorbești cu avocatul, i-am zis la ușă. Mă voi asigura că-ți onorezi obligațiile către fete, chiar dacă va trebui să plătesc eu fiecare leu.
A rămas în fața casei, printre hainele împrăștiate, mic și neputincios.
Am închis ușa și m-am sprijinit de ea, tremurând din tot trupul. A fost cea mai grea, dar și cea mai ușoară decizie din viața mea.
Mă întreb adesea dacă am făcut bine că l-am dat afară imediat sau trebuia să-i fi dat o șansă să se explice. Dar cred că demnitatea și bunăstarea copiilor trebuie să fie întotdeauna mai presus de vorbele goale ale adulților.
