Când l-au găsit, toți au întors capul. Iar acum, doi ani mai târziu, scriu despre el în America și Japonia.
Cristina a ieșit în grădină să adune niște mărar pentru ciorba de la prânz și s-a oprit brusc. Lângă grămada de compost, lipiți unul de altul și mieunând jalnic, erau doi pui de pisică. Unul arăta voinic, cu blană îngrijită, dar celălalt… Cristina s-a aplecat, și-a pus puiul firav în palme.
Doamne, dragul meu, ce-ai pățit tu?
Ochii micuțului erau aproape lipiți de puroi, așezați atât de aproape încât părea că natura nu a avut loc să-i pună corect. Lăbuțele îi tremurau, blana era încâlcită și în noduri. Pe lângă el, surioara părea ca scoasă din revistă: rotunjoară, curată și perfect proporționată o adevărată mică frumusețe.
Cristina s-a dus în casă, a luat trusa de prim ajutor, a scos picături și a început să curețe blănița, încet, cu discheta umezită în apă caldă.
O să trăiești, puiule. O să vezi tu.
Prima lună a fost o alergătură continuă la medicul veterinar. Alergii la mâncare, probleme cu echilibrul, încheieturi slabe parcă lista necazurilor nu se mai termina. Pe micuț l-a numit Costică, și Costică nu s-a dat bătut; fiecare zi a fost o luptă, dar nu s-a lăsat.
Vezi ce amuzant e? zâmbea Cristina uitându-se cum Costică, încercând să-și spele mustăcioarele, se răsturna pe o parte din cauza lăbuțelor firave. Costel, tu ești minunea mea!
Surioara și-a găsit stăpân repede; cine să reziste unei pisicuțe perfecte? Dar Costică a rămas la Cristina, și nu i-a părut rău nicio clipă de alegerea făcută.
Pe la vreo jumătate de an, după ce micul a mai crescut și prindea ceva putere, Cristina l-a privit altfel: ochii aceia ciudat de apropiați, care înainte păreau o ciudățenie, acum îi dădeau un aer de copil uimit mereu de ceva. Parcă descoperea lumea în fiecare minut.
Costele, ai fața omului care și-a amintit în drum spre piață că a uitat aragazul deschis, a râs Cristina făcându-i câte o poză.
Telefonul era plin cu poze cu Costică: întins stângaci pe covor, cu aceeași mutriță uluită, sărind spre pervaz și ratând de fiecare dată coordonarea nu a venit vreodată la pachet cu el.
O dată, a venit o prietenă pe la Cristina. Când l-a văzut pe Costică, s-a înecat cu cafeaua de râs.
Cris, ăsta e… ăsta e pisoiul tău?
Da, el e Costel al meu.
Mereu are mutra asta?
Da, de parcă tocmai a aflat că Iașiul nu-i chiar capitala țării.
Imediat, prietena a făcut câteva poze cu el.
Înscrie-l la “Cea mai lungă coadă”, că săptămâna asta se dă concursul aici, în sector.
Cristina a dat din umeri; coada lui Costică era într-adevăr… ceva de speriat, dar record nu credea c-ar rupe. Totuși, s-au dus, au ieșit la oameni.
Acasă, organizatorii se uitau la el mirați, se consultau pe șoptite. Cristina își imagina doar că au rămas neștiutori la aspectul inedit al lui Costel.
Știți, i-a zis o fată cu tricou cu logo-ul concursului, pisoiul dvs. e unic. Ar trebui să-l vedeți pe net. Puneți un clip cu el, postați ceva pe o pagină.
Credeți că ar interesa pe cineva?
Sigur!
Cristina a stat acasă cu telefonul în mână, gândindu-se. S-a uitat la Costică, obișnuit, cu ochii cât cepele, de parcă a găsit giuvaier ascuns sub calorifer.
Hai, Costele, încercăm să fim celebri?
Primul video, vreo 300 de vizualizări. Al doilea, peste 1.500. Dar al treilea…
Al treilea a explodat.
Cris, tu vezi asta? a intrat val-vârtej soțul, cu tableta în mână Costică are șaptezeci de mii de urmăritori!
Cristina se uita la ecran uluită. Notificările curgeau, comentariile nu se mai opreau:
E cea mai simpatică pisică pe care am văzut-o!
Are fața mea într-o luni dimineața!
Îmi vreau și eu unul ca el! De unde-l ai?
Parcă mereu e uimit că trăiește într-un trup de pisică.
Era clar: o pagină personală nu mai ajunge. Cristina i-a făcut lui Costică pagină dedicată și a început să atârne acolo nu doar poze, ci mici povestiri din viața lui: cum vâna raze de soare și dădea cu capul în perete, cum dormea cu ochii ușor întredeschiși, cum stătea pe pervaz cu o față de filosof, parcă încerca să descifreze sensul vieții.
Fanii apăreau cu zecile, apoi cu sutele. 15.000. 20.000. 30.000. Numărătoarea creștea mai repede decât putea Cristina să țină pasul.
Și, pe neașteptate, au început să curgă mesaje de la jurnaliști. Mai întâi o revistă locală, apoi una din regiune, apoi presa națională. Dar nu s-a oprit aici.
Cris, ai aici un mesaj din America! i-a întins soțul telefonul. Vorbesc de un interviu.
The Mirror, o publicație mare americană, voia să scrie despre pisoiul fantastic din Moldova. Apoi au urmat nemți, australieni, japonezi.
Costele, ai ajuns mare vedetă, i-a mângâiat Cristina căpșorul. Te discută la Tokyo, realizezi?
Costel s-a uitat la stăpâna lui cu aceiași ochi mărgelați, s-a sucit pe spate arătând burta, ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic pentru el.
După câteva luni, a ajuns o echipă de filmare din Germania. Cristina era agitată dacă se sperie Costică de camere, dacă nu se comportă cum trebuie? Dar pisoiul a rămas același: stătea stâlcit pe canapea, cu ochii lui imenși, încercând să sară și ratând glorios.
Fantastik! exclama operatorul. E atât de natural!
La sfârșit, regizorul a strâns mâna Cristinei, recunoscător.
Mulțumim că l-ați salvat. Lumea e mai bună cu oameni ca dvs.
Cristina i-a condus cu un nod în gât. Culmea, totul pornea de la pisoiul necăjit, găsit la compost!
Seara, Cristina stătea pe canapea, cu Costică ghemuit pe genunchi. Afară ploua mărunt, iar lumina caldă din colț făcea casa și mai primitoare.
Știi, Costele, a șoptit Cristina, mângâindu-l mulți mi-au zis atunci că n-ai nicio șansă, că nu merită să cheltui și timp, și bani pentru o pisică defectă. Dar uite că despre tine vorbește toată lumea. Oameni care poate nu mai zâmbesc de mult, râd când îți văd poza. Spun că-i ajuți să treacă peste zile grele.
Costică a început să toarcă și a privit-o din nou, de parcă ar fi prins secretul întregului univers.
Tu ai arătat că orice suflet merită o șansă. Că ceea ce unii numesc defect poate fi superputerea cuiva. Că dragostea chiar face minuni.
Telefonul iar a vibrat ziar din Lituania acum.
Cristina a zâmbit. Nu s-ar fi gândit niciodată că o să vorbească cu presa din toată lumea, că pisoiul cu probleme, găsit la marginea grădinii, va ajunge să fie cunoscut pe toate continentele. Dar, cel mai important nu e asta. Important e că Costică trăiește, cât de bine permite firea lui; că e fericit. Nu poate să se cațere la fel ca alte pisici, dar știe să aducă zâmbete la mii de oameni. Și asta contează cel mai tare.
Mulțumesc, Costele, a șoptit Cristina că exiști, că ai luptat și că ai arătat tuturor că nu există situații fără speranță. Doar lipsă de dragoste și răbdare.
Costică a căscat, evident uluit și-n somn parcă și-acum se minuna de drumurile prin care l-a purtat viața.
Și undeva, departe, oameni deschideau pagina pisoiului neobișnuit de la Ungheni sau Bălți, priveau pozele cu mutra lui și pricepeau cel mai simplu lucru: frumusețea e relativă, iar bunătatea e absolută. Și doar bunătatea poate să transforme un pisoi bolnav, abandonat, într-o vedetă care luminează zilele a mii de oameni.
