Când am deschis dulapul din camera de hotel, am găsit în valiza soțului meu o rochie pe care nu o văzusem niciodată. Era din mătase, albastru închis, împăturită cu grijă printre cămășile lui. Lângă ea, un bilețel mic de la un magazin de lux, scris cu cerneală care părea să danseze pe hârtie.
Nu sunt o fire curioasă, dar rochia aceea sigur nu-mi aparținea.
Hotelul mirosea a opulență absurdă venisem la Chișinău pentru o gală a companiei lui, eveniment anual unde luminile candelabrelor se reflectau în oglinzi imense, covoarele îți mângâiau tălpile, iar de la restaurantul de jos urca mirosul de sarmale fine și vin roșu de Purcari.
Am privit încă o dată rochia.
Era mai mică decât măsura mea.
În acea clipă, Vlad a intrat pe ușă.
Ești gata? a întrebat el, încercând să-și descheie cravata, dar degetele îi tremurau.
Țineam rochia în mâini ca pe un animal necunoscut, poate periculos.
A încremenit.
Numai pentru o secundă. Dar a fost suficient.
A cui e rochia asta? am întrebat, cu vocea aproape străină.
S-a apropiat încet, de parcă pășea prin apă stătută.
Nu e ce crezi, Viorica.
Replica aceea sună mereu ca un clopot spart: exact ce cred.
Ai cumpărat rochie pentru cineva am spus eu. Numai că nu pentru mine.
Vlad a oftat din adâncul plămânilor.
Nu fă scenă chiar acum, Viorica. Trebuie să coborâm la gală.
Interesant am murmurat deci scena e problema, nu rochia.
A privit brusc spre ușă, de parcă holul putea să-l înghită și să-l scape.
E un cadou.
Pentru cine?
A tăcut mult, ca și cum secundele i-ar fi alunecat printre dinți.
Și tăcerea lui a spus tot.
Niciun zgomot în cameră, doar șuieratul nevăzut al aerului condiționat.
De cât timp? am rostit, ca-ntr-o repetiție dintr-un vechi film alb-negru.
Viorica
De cât timp?
Nu contează.
Am privit din nou materialul rece și neted.
Deci, o să o poarte seara asta?
Niciun răspuns.
La același eveniment, unde eu voi sta lângă tine?
Vlad avea gura crispată de tăcere, ca un lac înghețat.
N-ar fi trebuit să fie așa
Dar este.
Am pus rochia la loc în valiză, trasă-inchizătoarea cu mișcări lente, meticuloase.
Cine-i?
O colegă.
Era firesc.
Mi-am luat poșeta de pe pat, încălțându-mi pantofii ca pe armură.
Unde te duci? a întrebat el, ca și când n-aș fi existat decât ca ecou.
La petrecere.
M-a privit dezorientat, ca și cum aș fi vorbit în metafore.
Serios?
Bineînțeles.
Am deschis ușa camerei.
Sunt curioasă cine va purta rochia asta.
Zece minute mai târziu, pașii noștri s-au scufundat în sala uriașă candelabre de sticlă ce atârnau ca niște planete reci, lume îmbrăcată teatral, muzică plutind ca aburul de vișinată.
La o masă stătea o tânără cu părul blond ca lumina toamnei.
Purta rochia albastră.
Exact aceea.
Când ne-a văzut, a zâmbit ușor spre Vlad, ca și cum zâmbetul îi era de mult promis.
Atunci, totul a prins contur ca într-un vis prea limpede niciun secret ascuns prin cotloane umede; era ceva la vedere, pe care toți probabil îl știau, cu excepția mea.
M-am apropiat de masă.
Fata părea tihnită și sigură pe sine.
Bună a spus ea, iar vocea i s-a lăsat peste mine ca un voal.
Am privit rochia pe care o purta.
Îți stă foarte bine.
Ea a zâmbit mai larg, parcă sorbind lumină.
Mulțumesc.
Vlad stătea lângă mine ca și cum ar fi așteptat să-l lovească o grindină nevăzută.
Mi-am scos verigheta și am așezat-o încet, aproape tandru, lângă paharul lui cu vin.
Cadourile spun întotdeauna adevărul am rostit încet. Doar că uneori ajung la persoana greșită.
Apoi m-am întors și am pășit spre ieșirea din sală.
În spatele meu zumzăiau șoapte, scaune trase ca în desene animate, totul parcă plutind.
Dar în tot acest slow-motion de vis, ceva ciudat m-a atins: nu m-am simțit umilită, ci ușoară, ca și cum în sfârșit mă dezlipeam de podea.
Spuneți-mi sincer doare mai tare când afli despre trădare pe ascuns sau când ți se arată, goală, în fața tuturor?
