**Jurnal, 20 octombrie 2023**
Rămân nemișcat, în mijlocul agitației din București, în timp ce orașul își urmează ritmul sălbatic. Pe stradă, luminile de la Calea Victoriei îmi aprind privirea, dar eu nu pot să-mi iau ochii de pe chipul acelei femei pe care n-aș fi crezut că o voi mai întâlni nu în felul acesta.
AnaMaria Dobre. Prima mea iubire. Singura, dacă îmi spun sincer.
Fata care odată ma provocat să urc pe turnurile de apă ale lacului din Băneasa, care dansa desculță în timpul furtunilor de primăvară, care ma sărutat sub tribună după orele de curs și îmi șoptea vise despre Paris, poezie și o lume mai mare decât micul oraș de unde venisem.
După absolvire, însă, a dispărut fără să lase vreun bilet, fără să-mi trimit un mesaj. Pur și simplu a dispărut.
Și acum era aici, cu două fetițe tremurânde în brațe, pe trotuarul din fața boutiqueului Louis Vuitton, parcă uitată de toată lumea.
M-aș aplecat, în haina mea croită pe măsură și pantofii din Italia, pe trotuarul murdar de pe Strada Mihail Kogălniceanu.
AnaMaria am șoptit din nou, cu vocea secerată de emoție.
Ea nu a putut să-mi privească în ochi.
Nu voiam să mă vezi așa, a răspuns, răgușită. Aproape că am fugit când te-am recunoscut.
Gemenele sau uitat la mine cu ochi mari și plini de teamă. Una dintre ele a tras mâna AneiMaria de mânecă.
Mama, mie frig.
Inima mia strâns. Mama.
M-am uitat la AnaMaria și, cu o voce mai blândă decât își amintea eu, am întrebat: Sunt ale tale?
A încântat puțin capul. Lia și Sorina. Au trei ani.
M-am oprit din respirație.
Trei ani.
Se asemănau cu ea, dar era ceva familiar în înclinarea bărbiei lor, în felul în care Sorina își închiidea ochii în lumina soarelui, așa cum eu făceam când eram copil.
Inima îmi bătea cu putere.
Sunt ale mele?
AnaMaria a ridicat în sfârșit privirea, cu lacrimi în ochi. Nu știam cum să te găsesc. Am căutat dar când am aflat ce-ai devenit, mam gândit vocea ia tremurat. Mam gândit că nu țiai dori să vezi asta. Pe mine. Pe ele.
Un tăcut grea ca o piatră sa așezat între noi.
Nu știu cât timp am rămas în acest tăcere.
Apoi, încet, ca și cum decizia fusese deja scrisă în adâncul sufletului meu, miam scos haina și iam înfășurat pe umeri pe AnaMaria. Am ridicat pe Lia în brațe cu blândețe și iam întins mâna spre Sorina.
Hai, am spus cu glas ferm. Să mergem acasă.
În zilele ce au urmat, massmedia a fost în agitație.
Miliardarul din tehnologie, Andrei Ionescu, surprins cu o femeie și copii necunoscuţi în centrul capitalei
Familia secretă a magnatului retras?
De la cartierul Văcăreşti la penthouseul de pe Splaiul Independenţei: femeia care a spart tăcerea lui Andrei Ionescu
Dar mie nu-mi păsa.
Nu-mi păsa de titlurile din ziare.
Numi păsa de telefonul sunat de membri ai consiliului de administrație, îngrijoraţi.
Numi păsa de bârfele de la petrecerile de la Clubul Diplomatic.
Căci AnaMaria și fetițele dorm în sus, în penthouseul meu, în căldură, în siguranță, hrănite.
Și eu simțeam din nou că trăiesc.
Câteva săptămâni mai târziu, AnaMaria stătea în fața ferestrelor de la podea până la tavan, privind orizontul oraşului ce se întindea în zare.
Nu aparțin acestei lumi, Andrei, a zis încet. Tu ești tu. Iar eu sunt doar
Ești mama lor, am întrerupt. Ești singura persoană care ma cunoscut cu adevărat. Tu aparții acestui loc mai mult decât oricine.
Sa întors spre mine cu ochii umezi. Miera frică.
Și mie, am șoptit. Dar acum nu mai am.
Am îngenuncheat nu cu inel, nu încă ci cu inima mea.
Rămâi. Hai să găsim o soluție. Împreună.
Și AnaMaria a rămas.
Nu pentru bani. Nu pentru apartament, pentru presă sau lux.
Ci pentru că bărbatul care odată îi luase mâna întrun hol de liceu a găsit din nou acea mână de data aceasta pe cea mai rece stradă, în cel mai greu moment al vieţii ei.
Și în loc să-mi întorc spatele
Mam întors acasă.
La ea.
La fetele noastre.
La viața ce ne aparţinea.
