Hai să-ți spun o poveste. Măi, Daciana Munteanu nu mai bea apă cu lămâie de peste zece ani. O evită exact cum eviți rănile vechi. Cum nu mai intri în cafeneaua în care cineva ți-a pus inelul pe deget și apoi ți l-a cerut înapoi. Cum nu te mai uiți la filmele pe care le vedeați împreună. Apa cu lămâie ajunsese pentru ea un simbol al pierderii. Al celui care nu se mai întoarce. Al celui pe care nici nu vrei să-l întorci.
Își amintea totul, până în cele mai mici detalii, de parcă ar fi fost ieri.
Bulgaria. Au ajuns la Nisipurile de Aur la sfârșitul lui mai. Mihai Moraru i-a zis:
– O să fie cea mai frumoasă vacanță din viața ta.
Ea avea douăzeci și opt de ani. El, treizeci și doi. Erau împreună de opt luni. Ea își lăsase o periuță de dinți în apartamentul lui. El le știa numele prietenelor ei. Toată lumea era convinsă că urmează nunta.
Hotelul „Perla” nu era cel mai scump, dar era drăguț. Pereți albi, apă albastră în piscină, palmieri îngrijiți de un grădinar cu ochi triști. Camera lor era la etajul trei, cu vedere la mare. Adevărul e că apa de la robinet era ruginită, aerul condiționat mergea doar când voia el, iar vecinii de sus făceau gălăgie noaptea. Și totuși, erau fericiți. Măcar așa i se părea ei.
În prima zi, el a comandat apă carbogazoasă cu lămâie.
– Ai încercat? a întrebat, cu ochii pe jumătate închiși.
– Nu.
– E gustul iubirii.
Ea a râs. Dar el nu glumea. Credea cu totul în semne, în superstiții, în ideea că dacă bei apă cu lămâie la apus, dragostea ta ține o viață întreagă. Și beau. Direct din gâtul sticlei, o singură sticlă împărțită la doi. Acrișor, dulce, bulele gâdilau limba. El o privea cu ochi de îndrăgostit. Ea se scufunda în ei, fără să-și dea seama.
– Hai să bem mereu apă cu lămâie, a spus el, visător.
– Hai, a zis ea, fără să bănuiască faptul că gustul acela avea să devină blestemul ei.
Acasă, însă, lucrurile au început să meargă prost. El s-a răcit. A anulat o întâlnire, apoi încă una, apoi n-a mai sunat, apoi răspundea din ce în ce mai rar. Ea a rezistat. Își spunea: e stres, muncă, o criză. După o lună, el i-a zis:
– Trebuie să fiu singur o vreme, să mă gândesc.
După două:
– Nu mă mai suna.
După trei, a dispărut, pur și simplu.
Telefonul tăcea. Prietenii ziceau că nu știu unde e. Mama lui Mihai, printre dinți, i-a spus la telefon:
– Băiatul nu vrea să vorbească cu tine. Nu-l mai suna. Nu-l chinui nici pe el, nici pe tine.
Ea n-a sunat. A așteptat. Un an.
Apoi s-a măritat cu altul. Un om bun, serios, dar complet obișnuit. Nu bea apă cu lămâie, n-o privea cu ochi de îndrăgostit, nu-i spunea „tu ești viața mea”. Doar era acolo. Aducea bani, făcea treabă prin casă când îi cerea. Și ea și-a zis că așa arată iubirea: calmă, de zi cu zi, matură. Așa și-așa.
A adus pe lume o fetiță. Soțul s-a bucurat, dar într-un mod distant, de parcă fetița era o mobilă nouă de la Mobexpert. După cinci ani au divorțat. Ea nu mai accepta să trăiască în „mlaștină”. Așa zicea. Nu din cauza apei cu lămâie, nu din cauza vacanței, nu din cauza amintirilor. Doar înțelesese că o căsnicie plictisitoare e o cușcă. Nu era o pasăre. Era o femeie. Și voia să trăiască, nu să existe.
A rămas singură. Cu fetița, cu pisica Lăbușa și cu senzația că viața i-a ieșit strâmb. Slujba de contabilă într-o firmă mică, apartamentul în rate, mașina care se strica mereu. Prietenele s-au împrăștiat, mama i-a murit, iar pe tată nu l-a cunoscut. Fetița. Și pisica.
Apă cu lămâie nu bea. Nici altceva care să semene măcar puțin cu gustul blestemat. La restaurant comanda cola, suc sau apă plată. Le spunea tuturor că are alergie la lămâi, chiar și la miros.
– De când?
– De mult.
Nimeni nu știa adevărul. Adevărul era prea stupid pentru o femeie de patruzeci de ani. În realitate, îi era frică de apă, de lămâie, de bule. Și de amintiri.
Într-o zi s-a prins că nu mai știe cum arăta el. Stătea în bucătărie, bea ceai, se uita pe fereastră. Sânziana își făcea temele, Lăbușa dormea pe pervaz. Și ea s-a întrebat: ce nas avea? Drept sau cocoșat? Dar ochii? căprui ori verzi? Dar părul? închis ori deschis? Nu-și amintea! Își amintea doar apa cu lămâie.
Într-o seară a intrat la non-stopul de la colț. Pâine, lapte, ouă, hrană pentru pisică. Și deodată, pe raftul cu băuturi, a văzut-o. Apa cu lămâie. Exact ca în Bulgaria. Aceeași etichetă galbenă, cu o lămâie tăiată în două. Aceleași bule care dansau înăuntru. A luat sticla în mână. A ținut-o. A pus-o la loc. A ieșit. A intrat iar. A luat-o din nou.
– Doamnă, o luați? a întrebat un angajat cu șorț albastru care descărca lăzi.
– Nu, a răspuns ea și a plecat.
Tot drumul spre casă s-a tot gândit la apă, la el, la Bulgaria, la cât de ridicol e să-ți fie frică de ceva care de mult nu mai există.
Noaptea n-a dormit. A stat întinsă pe canapea, uitându-se în tavan și ascultând cum Sânziana se întoarce în pat, în camera ei. A venit Lăbușa, i s-a așezat pe piept și a tors. Liniște.
La un moment dat, a sărit în picioare. Și-a aruncat o geacă pe umeri, a băgat picioarele în papuci, a luat cheile și a ieșit pe ușă. La non-stop a cumpărat apa aceea. O singură sticlă. Nimic altceva. A plătit câțiva lei și a plecat acasă.
S-a întors, a intrat în bucătărie, a scos un pahar. Un pahar obișnuit, simplu, fără model. A tras adânc aer în piept. A deschis sticla. S-a auzit un șuierat, bulele ieșeau la libertate. A turnat jumătate de pahar. A mirosit. Mirosea a Bulgaria, a mare, a tinerețe, a durere. A apusul acela când el îi spusese „ăsta e gustul iubirii”. A băut.
Și… nu s-a întâmplat nimic. N-au năvălit amintirile, n-au venit lacrimile, nu i s-a strâns inima. Era doar o apă carbogazoasă cu gust de lămâie. Cea mai obișnuită apă din lume. A băut-o până la capăt, a aruncat sticla la gunoi, a spălat paharul și l-a pus la scurs. S-a culcat și, pentru prima dată după ani grei, a adormit fără somnifer.
Dimineața s-a trezit zâmbind.
– Mamă, ce-i cu tine? a observat Sânziana.
– Nimic.
– Ești ciudată.
– Sunt normală. Doar m-am odihnit.
Toată ziua s-a simțit bine. Nu ca de obicei: dimineața greutate, la prânz oboseală, seara dezgust de oameni. Azi se simțea ușoară. Liberă. De parcă ar fi dat jos un rucsac pe care-l cărase după ea mai bine de zece ani.
Seara și-a mai cumpărat o sticlă. A băut-o. A zâmbit.
– Ce caraghioasă am fost, și-a zis. De ce mi-a fost frică?
Atunci a înțeles. Apa cu lămâie nu-i fusese dușmanul. Dușmanul îi stătea în cap și-i șoptea întruna: „Nu bea, că-ți aduci aminte, n-o să poți uita, o să suferi iar”. Și uite că a băut. Și a rămas întreagă. Mai mult, a rămas calmă și fericită. A uitat.
Peste o săptămână s-a întâlnit cu Raluca Stratan, prietena din facultate.
– Ralucă, eu iar beau apă cu lămâie, i-a zis așa, pe nepusă masă.
– Ce? a sărit Raluca.
– Aproape în fiecare zi.
– Dar alergia?
– Nu am avut nicio alergie.
– Și acum ce?
– Acum sunt liberă.
– Nu vrei să-i scrii?
– De ce?
– Poate încă își amintește de tine. Poate încă te iubește.
– Să-și amintească. Eu am uitat.
A ales să uite. Acum, apa cu lămâie nu mai e despre trecut. E despre viața care merge mai departe. În ciuda tuturor. Sau datorită lor.
