Știi, ea nu mai bea apă cu lămâie de peste zece ani.
O evită. Cum eviți rănile vechi. Cum nu mai intri în cafeneaua unde ți-a dat un inel, ca mai apoi să ți-l ia înapoi. Cum nu te mai uiți la filmele pe care le-ați văzut împreună.
Apa cu lămâie devenise pentru ea simbolul unei pierderi. Al celui care nu se mai întoarce. Al celui pe care, de fapt, nici nu vrei să-l întorci.
Își amintea totul ca și cum ar fi fost ieri. Până la cele mai mici detalii.
Grecia…
Ileana Rusu și Andrei Ionescu ajunseseră în Creta, la Heraklion, la sfârșitul lui mai. El i-a zis:
– O să fie cea mai frumoasă vacanță din viața ta.
Ea avea douăzeci și opt de ani. El, treizeci și doi. Erau împreună de opt luni. Ea își lăsase deja periuța de dinți în apartamentul lui. El îi cunoștea toate prietenele.
Toată lumea era convinsă: curând o să fie nunta.
Hotelul Albastru nu era cel mai scump, dar era drăguț. Pereți albi, apă albastră în piscină, palmieri îngrijiți de un grădinar cu ochi triști.
Camera la etajul trei, cu vedere la mare.
Adevărul? Din robinet curgea apă ruginită, aerul condiționat mergea doar când avea chef, vecinii de sus făceau gălăgie noaptea.
Și totuși, erau fericiți. Așa i se părea măcar ei.
În prima zi, Andrei a comandat apă minerală cu lămâie.
– Ai încercat? – a întrebat, privind-o cu ochii mijiți.
– Nu.
– E gustul iubirii.
Ea a râs.
El însă nu glumea. Credea sincer în semne, în superstiții, în faptul că dacă bei apă cu lămâie la apus, dragostea ține o veșnicie.
Și au băut. Direct din sticlă, împărțind-o între ei. Acru, dulce, bulele îi gâdilau limba.
Andrei se uita la ea cu ochi îndrăgostiți. Ea se îneca în ei, fără să-și dea seama.
– Hai să bem mereu apă cu lămâie, – a spus el, visător.
– Hai, – a fost de acord ea, fără să bănuiască faptul că gustul acela avea să i se transforme într-un blestem.
Acasă, la Chișinău, totul a început să meargă altfel. Andrei s-a răcit. A anulat o întâlnire, apoi alta, apoi a încetat să mai sune, apoi răspundea din ce în ce mai rar.
Ea a răbdat. Își spunea: are prea mult de lucru, o criză, o depresie.
După o lună, el i-a zis:
– Am nevoie să stau singur, să mă gândesc.
După două:
– Nu mă mai suna.
După trei – a dispărut, fără să mai spună o vorbă.
Telefonul tăcea. Prietenii ziceau că nu știu unde e.
Mama lui, printre dinți, îi zicea la telefon:
– Băiatul nu vrea să vorbească cu tine. Nu mai suna. Nu-l chinui nici pe el, nici pe tine.
Ea nu a sunat. A așteptat un an.
Apoi s-a măritat cu Vasile Munteanu. Un om bun și serios, dar complet obișnuit.
Vasile nu bea apă cu lămâie, nu se uita la ea cu ochi îndrăgostiți, nu spunea: «Ești viața mea».
Pur și simplu era lângă ea. Aducea salariul acasă, mai făcea ceva prin casă, dacă îi cerea.
Și și-a zis că așa arată dragostea. Liniștită, de zi cu zi. Adultă.
Nici cal, nici măgar.
A născut o fetiță. Vasile s-a bucurat, dar cumva distant, de parcă un copil era o piesă de mobilier nouă, adusă de la un magazin.
După cinci ani au divorțat.
Ea nu mai putea trăi în «mlaștină». Așa zicea.
Nu din cauza apei cu lămâie, nu din cauza Greciei, nu din cauza amintirilor.
Pur și simplu a înțeles: o căsnicie plictisitoare e o cușcă.
Ea nu era o pasăre. Era doar o femeie. Și voia să trăiască. Nu să existe.
A rămas singură. Cu fetița, cu pisica Mica și cu sentimentul că viața nu i-a ieșit.
Serviciu de contabilă la o firmă mică, apartament luat pe credit, mașină care se strica mereu. Prietenele se împrăștiaseră, mama murise, tatăl nu-l cunoscuse. Fetița. Și pisica.
Apa cu lămâie n-o bea. Și nu bea nici altceva care să-i amintească de blestematul de gust.
La restaurant comanda cola, suc, apă plată. Le spunea tuturor că are alergie la lămâi, chiar și la mirosul lor.
– De când?
– De mult.
Nimeni nu știa adevărul. Adevărul era prea stupid pentru o femeie de patruzeci de ani.
De fapt, îi era frică de apă. De lămâie. De bule.
Și de amintiri.
Într-o zi s-a prins că nu-și mai amintește fața lui.
Stătea în bucătărie, bea ceai, se uita pe fereastră. Crina își făcea temele, Mica dormea pe pervaz.
Și dintr-o dată s-a întrebat: «Dar el? Ce nas avea? Drept ori cu cocoașă? Dar ochii? Căprui ori verzi? Dar părul? Întunecat sau deschis?»
Nu-și amintea.
Își amintea doar apa cu lămâie.
Într-o seară a intrat la Linella. Pâine, lapte, ouă, mâncare pentru pisică. Și deodată, pe raftul cu băuturi, a văzut-o. Apă cu lămâie. Exact ca în Grecia. Aceeași etichetă galbenă, cu o lămâie tăiată în două. Aceleași bule care dansau înăuntru.
A luat sticla în mână. A ținut-o. A pus-o la loc. A ieșit. S-a întors. A luat-o din nou.
– Doamnă, o luați? – a întrebat un tânăr în uniformă, care descărca lăzi.
– Nu, – a răspuns ea și a plecat.
Tot drumul spre casă s-a gândit la apă. La el. La Grecia. La cât de absurd e să-ți fie frică de ceva care nu mai există.
Noaptea n-a dormit. Stătea întinsă pe canapea, se uita în tavan, auzea cum Crina se răsucea în camera ei. Mica a venit, s-a urcat pe pieptul ei și a tors. Tăcere.
Deodată, a sărit. Și-a aruncat o geacă pe umeri, și-a băgat picioarele în papuci, a apucat cheile și a ieșit.
La Linella a cumpărat exact acea apă cu lămâie. O sticlă. Nimic altceva.
S-a întors acasă, a intrat în bucătărie, a scos un pahar. Cel mai obișnuit, simplu, fără model. A tras adânc aer în piept. A desfăcut sticla. S-a auzit un șuierat – bulele își croiau drum spre libertate.
A turnat jumătate de pahar. A mirosit. Mirosea a Grecia. A mare. A tinerețe. A durere. Îi aducea aminte de apusul acela când el spusese: «Ăsta e gustul iubirii».
A băut.
Și… nu s-a întâmplat nimic.
N-au revenit amintirile, n-au venit lacrimile, n-a strâns-o inima. Era doar o băutură carbogazoasă cu aromă de lămâie.
Cea mai obișnuită.
A băut tot, a aruncat sticla la coș, a spălat paharul, l-a pus la scurgător. S-a culcat și, pentru prima dată după ani buni, a adormit fără somnifer.
Dimineața s-a trezit cu un zâmbet pe față.
– Mamă, ce-i cu tine? – a întrebat Crina, observând schimbarea.
– Nimic.
– Ești ciudată.
– Sunt normală. Doar m-am odihnit.
Toată ziua i-a fost bine. Nu ca de obicei – dimineața greu, la prânz oboseală, seara o ură surdă față de oameni.
Azi se simțea ușoară. Liberă. Ca și cum ar fi scăpat de un rucsac pe care-l cărase după ea mai bine de zece ani.
Seara a mai cumpărat o sticlă cunoscută. A băut. A zâmbit.
– Prostănacă, – și-a zis, – de ce mi-a fost frică?
A înțeles: apa cu lămâie nu era dușmanul ei. Dușmanul stătea în capul ei. Și o tot îndemna: «Nu bea, că-ți amintești tot, n-o să poți uita și o să suferi din nou».
Și uite: a băut și a rămas întreagă. Mai mult, complet calmă și fericită.
A uitat.
Peste o săptămână s-a întâlnit cu Oana Dumitrescu, o prietenă veche din facultate.
– Oana, eu beau din nou apă cu lămâie, – i-a zis.
– Ce? – Oana s-a înecat.
– Aproape în fiecare zi.
– Dar alergia?
– N-a fost nicio alergie.
– Și acum?
– Acum sunt liberă.
– Nu vrei să-i scrii?
– De ce?
– Poate că încă își amintește de tine, încă te iubește.
– Să-și amintească. Eu am uitat.
Ea a ales să uite. Acum apa cu lămâie nu mai e pentru ea despre trecut. E despre viața care continuă. În ciuda a tot. Sau datorită ei.
