Am patruzeci și șase de ani, iar dacă cineva ar privi viața mea din afară, ar spune că totul e la locul lui. M-am măritat tânără la douăzeci și patru cu un bărbat harnic și cumsecade. Am adus pe lume doi copii, unul după altul, la douăzeci și șase și la douăzeci și opt de ani. Am lăsat facultatea pentru mai târziu, pentru că orarul nu se potrivea, copiii erau mici și era timp și mai încolo. Nu au existat certuri mari sau drame răsunătoare. Totul curgea așa cum se cuvine.
Ani la rând, rutina mea a fost copie la indigo. Dimineața eram prima care se trezea, pregăteam micul dejun, lăsam casa lună și plecam la serviciu. Mă întorceam acasă cât să mai reușesc să termin treburile, să gătesc, să spăl, să așez. Weekendurile erau ocupate: întâlniri de familie, onomastici, obligații sociale. Mereu prezentă, mereu prima care lua greul pe umeri. Dacă lipsea ceva eu rezolvam. Dacă oricine avea nevoie eram acolo. Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă aș vrea altceva.
Soțul meu n-a fost niciodată un om rău. Seara mâncam împreună, ne uitam puțin la televizor și mergeam la culcare. Nu era nici foarte tandru, dar nici rece. Nu cerea prea mult, dar nici nu avea de ce să se plângă. Toate discuțiile noastre gravitateau în jurul facturilor, copiilor, treburilor administrative.
Într-o marți, obișnuită, m-am așezat în sufragerie, în liniște, și am realizat că nu am nimic de făcut. Nu pentru că totul ar fi fost lipsit de griji, ci pentru că, pentru prima dată, nimeni nu avea nevoie de mine. Am privit largul camerei și am înțeles că ani de zile am ținut această casă pe picioare, dar acum nu mai știam ce să fac cu mine înăuntrul ei.
Atunci am deschis un sertar cu acte vechi și am găsit diplome, cursuri neterminate, idei notate pe coli îngălbenite, proiecte lăsate pentru cândva. Am răsfoit poze din vremea în care eram tânără înainte să devin soție, înainte să fiu mamă, înainte să ajung femeia care repară totul. Nu am simțit dor. Am simțit ceva mai dureros: conștiința că am bifat totul, dar nu m-am întrebat dacă mi-am dorit toate astea cu adevărat.
Am început să văd lucruri pe care înainte le luam ca firescul din Miorița. Nimeni nu mă întreba cum mă simt. Când ajungeam acasă obosită, tot eu trebuia să găsesc soluții. Dacă el spunea că nu vrea să mergem la o nuntă în familie, se accepta, dar dacă eu aveam rezerve, tot se aștepta prezența mea. Părerea mea era, dar nu conta. Nu erau țipete, nu era ceartă, era doar un spațiu în care eu nu mai încăpeam cu adevărat.
La o cină, am spus în treacăt că aș vrea să reiau studiile sau să încerc ceva diferit. Soțul meu m-a fixat surprins, și a zis: Dar la ce bun, tocmai acum? Nu vorbea cu răutate. A pus problema ca omul care nu pricepe de ce s-ar schimba ceva ce a funcționat mereu. Copiii tăceau. Nimeni nu contrazicea, nimeni nu a interzis nimic. Totuși, am înțeles rolul meu e atât de clar trasat, încât orice evadare din el stârnește nedumeriri.
Încă sunt măritată. Nu am plecat, nu mi-am strâns valizele, nu am luat decizii dramatice. Doar că nu mă mai mint. Știu acum că peste douăzeci de ani mi-am trăit viața pentru a ține pe linia de plutire o structură în care am fost folositoare, dar niciodată protagonistă.
Cum se vindecă omul, oare, după un vis de porțelan?
