— Marin… — Ion se uită la nevastă-sa și oftă adânc. — Îmi pare rău, dar anul ăsta nu mai mergem la mare.
— Cum adică nu mai mergem? De ce? Am plănuit totul. Până și camera la hotel am rezervat.
— La serviciu e haos total. Nu mă lasă nimeni acum.
Când soțul, cu trei zile înainte de plecare, i-a spus că nu poate veni la mare din cauza unui proiect urgent, Maria s-a întristat la început.
Se pregătiseră atâta timp.
Își potriviseră concediile ca să aibă măcar două săptămâni împreună.
— Ioane, poate totuși vorbești cu șeful tău, îi explici situația? — întrebă Maria cu speranță în glas.
— Nu. Pe nimeni nu lasă în concediu acum, iar pentru mine n-o să facă excepție. Pot, desigur, să demisionez, dar știi că nu-i o soluție. Unde mai găsesc un job ca ăsta?
Maria oftă. Jobul lui Ion era într-adevăr bun.
Datorită lui, se mutaseră dintr-o garsonieră în casa lor. Nu foarte mare, dar totuși casă.
Așa că demisia era o prostie. Dar de mers la mare, Maria nu renunța. Visează la asta de patru ani.
S-a așezat, s-a gândit și a hotărât: dacă Ion nu poate pleca în concediu, ea cu Andrei poate merge singură.
Bine, inițial plănuiseră să meargă cu mașina, dar se putea și cu autobuzul.
Da, o să dureze mai mult, și confortul va fi sacrificat, dar apoi ea și Andrei vor avea parte de emoții de neuitat – două săptămâni de soare, apă caldă și plimbări pe faleză. Plus limonadă, înghețată și celelalte bucurii ale vieții.
— Marin, sincer, ideea asta nu-mi prea place, — încruntă Ion când soția i-a împărtășit gândurile. — Unde te duci tu singură cu un copil mic?
— Andrei are aproape patru ani. Nu mai e mic, — replică Maria. — Și eu vreau mult la mare.
— Hai să mergem cu toții mai târziu? La sfârșitul lui august, de exemplu. Apa încă e caldă.
— Ioane, dragule… la sfârșitul lui august eu nu mai am concediu. Asta întâi. Și doi, atunci sunt de obicei multe meduze, nu poți înota normal. Așa că trebuie să mergem acum.
— O să fiu neliniștit și o să mă gândesc la voi. Și gândurile astea mă vor distrage de la muncă.
— Și eu o să te sun în fiecare zi, să nu-ți faci griji, — zâmbi ea.
— Dar…
— Ioane, te rog, să nu ne certăm din prostii. Nu mai sunt fetiță, pot să-mi rezolv singură problemele dacă apar. N-o să te sun să te rog să vii după mine – așa că poți să-ți vezi de proiect. Iar eu cu Andrei ne vom odihni liniștiți.
Pe Ion nu l-a mulțumit răspunsul. Dar Maria hotărâse deja. Și dacă o femeie hotărăște, așa să fie.
*****
Primele zile ale concediului mult așteptat au trecut aproape așa cum își închipuise Maria.
În fiecare dimineață, Andrei alerga cu entuziasm pe nisip, construia turnulețe, încerca să prindă pescăruși și tot cerea voie să intre în apă „doar un minut”. Seara, plimbându-se prin oraș, beau limonadă și mâncau înghețată. Pe scurt, se distrau.
În a treia seară, Andrei s-a liniștit puțin.
Maria n-a dat importanță – a pus totul pe seama oboselii.
Și ea era ostenită în ziua aceea. Așa că s-au culcat cu aproape două ore mai devreme decât de obicei. Pe la miezul nopții, Andrei a început să o strige pe mamă și să plângă.
Maria a sărit repede din pat și s-a uitat la băiat, neînțelegând ce se întâmplă.
— Ce s-a întâmplat, Andrei?
— Mami, rău, — răguși el și arătă spre gât.
Maria speriată i-a pus palma pe frunte – era foarte fierbinte.
Termometrul arăta aproape patruzeci de grade.
Peste jumătate de oră, lângă hotel staționa o salvare.
— Seamănă a amigdalită, — spuse medicul tânăr după ce l-a examinat pe copil. — Mai bine nu riscăm. Mergem la spitalul de copii.
Maria a dat din cap în tăcere.
Că vacanța s-a terminat, a înțeles pe drum, când același doctor i-a spus că va trebui să stea internată poate o săptămână, sau mai mult dacă apar complicații.
Când Maria, cu Andrei somnoros în brațe, a coborât din salvare și a urmat medicul spre urgențe, deodată…
…s-a oprit brusc.
Chiar în fața intrării zăcea un câine mare și lățos. Nici nu s-a ridicat când medicul a trecut cu pas hotărât pe lângă el.
Doar a deschis un ochi și l-a privit liniștit.
Probabil nu-i prima dată când îl vedea pe aici.
— Ce-i asta?… — murmură Maria fără voie.
Câinele, întins chiar lângă spitalul de copii, i se păru complet nepotrivit.
„Dacă sare la cineva? Sunt copii peste tot…” — îi trecu un gând neliniștit prin minte.
— Femeie, ce stați? — strigă medicul, ieșind pe ușa întredeschisă. — Veniți, să vă înregistrăm.
— Dar ăsta… — Maria arătă speriată spre câine. — E normal să stea aici?
— Nu vă faceți griji, — zâmbi doctorul. — E foarte blând. Și iubește copiii. Haideți.
Maria îl strânse mai tare pe Andrei și ocoli câinele pe un arc larg.
Acesta nici nu se mișcă. Doar o urmă leneș cu privirea și-și puse din cap pe labe.
— Doamne… — spuse Maria încet, uitându-se înapoi. — E spital sau adăpost de animale? Unde se uită angajații…
De fapt, nimeni din spital nu părea să bage în seamă câinele.
Maria și-a dat seama a doua zi. Asistentele treceau pe lângă el ca și cum așa ar fi normal, iar o infirmieră cu găleata chiar i-a zâmbit. Și l-a salutat.
— Bună dimineața, Grivei. Cum a fost noaptea ta de pază?
Câinele a dat leneș din coadă. De parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt.
Maria s-a uitat uimită la femeie, dar n-a spus nimic. Pentru că în momentul acela o preocupa cu totul altceva.
Urma analize, discuții cu medicul curant, pastile și poate nopți nedormite lângă copil.
Peste noapte, Andrei nu se simțise deloc mai bine.
Așa că de câinele lățos și ciudat, Maria a uitat aproape imediat. Dar, după cum avea să se vadă, nu pentru mult timp.
Primele două zile au fost grele. Măsurat temperatura, convins Andrei să ia medicamente, așteptat doctorul, hrănit băiatul dacă avea poftă. Apoi din nou termometru, din nou pastile.
Abia seara, băiatul prindea puțină viață, iar noaptea febra revenea.
Și numai în a treia zi, temperatura a început în sfârșit să scadă. Andrei a cerut prima dată nu desene animate, ci mașinuța pe care o aduseseră, și a arătat spre fereastră.
Maria a răsuflat ușurată. Acum putea măcar să iasă cu el în curtea spitalului, să respire aer curat, pentru că…
…mirosurile de spital nu o încântau deloc.
În curte, peste tot creșteau paltini și tei, sub care erau bănci comode.
Mame se plimbau cu copiii, asistentele mergeau grăbite de la un corp la altul.
Și exact acolo, Maria l-a văzut din nou pe câinele lățos.
A încercat să-și aducă aminte cum îl cheamă.
„Grivei, parcă. Da – exact Grivei.”
Câinele se târa încet pe alee, șchiopătând vizibil pe o labă. La început, Maria nici n-a observat că are numai trei labe.
A patra era mult mai scurtă și nu atingea deloc pământul.
„Doamne, ce groaznic…” — gândi Maria, continuând să-l observe.
I s-a făcut chiar puțin rușine că în noaptea aceea se purtase cu atâta antipatie față de bietul câine.
— Mamă, uite! Câine! — strigă Andrei bucuros.
Maria îl luă instinctiv de mână.
— Nu te apropia prea mult. Nu trebuie.
Maria, sincer, se temu că Grivei îl va auzi pe Andrei și va alerga să facă cunoștință, cum fac de obicei câinii când sunt băgați în seamă, dar el nici nu se uită în direcția lor.
În schimb, Grivei mai făcu câțiva pași, se opri lângă poartă și, însuflețit, dădu din coadă.
Pe teritoriul spitalului intrară două femei cu sacoșe grele.
— Salut, Grivei! — spuse una cu blândețe și îl mângâie pe cap.
Câinele lătră ușor și, sărind comic pe trei labe, o luă lângă ele.
Le conduse până la ușa bucătăriei, așteptă să intre, apoi se așeză pe prispa de la scară.
După un minut, una dintre ele îi aduse un castron mare de metal.
Grivei nu se repezi imediat la mâncare.
Mai întâi se uită atent în jur, ca și cum ar fi verificat dacă totul e liniștit.
Și abia apoi se apropie încet de castron și începu să mănânce.
— Ia uite, ce educat, — rosti Maria fără voie.
Femeia de serviciu care trecea pe acolo zâmbi și spuse:
— Și încă cum. Paznicul nostru local. Păzește, cum s-ar spune, ordinea.
— Locuiește aici? — întrebă Maria mirată.
— De mulți ani, — dădu din cap femeia. — Nu vă temeți de el. E foarte deștept și blând. Dacă aș fi putut, l-aș fi luat eu acasă demult.
Andrei, între timp, scoase din buzunar biscuitul rămas de la micul dejun.
— Mamă, pot? Uite, nu s-a săturat.
Grivei chiar terminase terciul și lingea castronul de parcă ar fi lustruit.
Apoi se îndepărtă câțiva metri și se întinse la umbra unui copac, cu capul pe labe.
Maria a vrut la început să-i interzică băiatului să se apropie de câine, dar Andrei se uită la ea așa…
Cum poți refuza un copil care suferise atâtea în ultimele zile?
— Numai cu grijă, te rog, — spuse ea.
Și se duse după el, ținându-l de mână, ca să poată trage la nevoie.
Nu, știa bine că dacă acest câine ar fi fost agresiv, n-ar fi fost lăsat pe teritoriul spitalului. Dar nu se știe niciodată… Mai bine previi.
Andrei se apropie de câinele lățos întins pe jos și îi întinse biscuitul.
— Na… pentru tine…
Grivei ridică capul. O vreme se uită atent la omuleț, apoi luă cu grijă biscuitul cu vârful dinților. Atât de atent, încât nici nu atinse degetele copilului.
Maria, care urmărise totul, răsuflă ușurată.
Slavă Domnului, nu s-a întâmplat nimic rău. Câinele era într-adevăr foarte bine crescut.
— Mamă, ai văzut? A luat biscuitul de la mine.
— Am văzut, am văzut… — zâmbi Maria.
— E bun, nu-i așa?
— Da, dragă. Dar tot trebuie să-ți speli mâinile. Acum ne întoarcem și le speli cu săpun, ai înțeles?
— Da! — răspunse Andrei vesel.
Și lângă intrarea în clădire, se opri deodată și se uită gânditor la mamă.
— Mamă, putem să-l luăm cu noi când mergem acasă? Aș vrea să locuiască cu noi, nu pe stradă. Tu ai spus că e bun.
Maria nu se aștepta la o asemenea întrebare și rămase descumpănită. O vreme se uită la băiat și tăcu.
Cum să explici unui copil de patru ani că, oricât ai vrea, nu poți lua acasă toți câinii vagabonzi?
Ar fi corect, dar…
— Dragă, el s-a obișnuit să trăiască aici și probabil n-ar vrea să plece în altă parte, — răspunse Maria lui Andrei.
Din ziua aceea, s-au întâlnit zilnic. Uneori Andrei îi aducea lui Grivei un cozonac uscat. Alteori, o bucată de chiflă. Iar după prânz rămâneau oase, pe care Maria le ducea câinelui.
El primea întotdeauna darul cu aceeași demnitate calmă.
Grivei nu cerșea niciodată, nu se uita slugarnic în ochi, nu lătra bucuros ca alți câini.
Doar dădea ușor din coadă, de parcă ar fi considerat că recunoștința nu trebuie exprimată zgomotos.
Dar că era recunoscător oamenilor pentru atenție și grijă, Maria nu se îndoia.
Și a început să observe ceea ce nu observase înainte.
Anume, de ce-l iubeau toți pe Grivei. El nu-și mânca „pâinea” degeaba.
Într-o seară, Maria a fost martoră la o scenă.
La poarta spitalului s-a apropiat un bărbat băut. Înjura tare cu portarul în vârstă și cerea să fie lăsat înăuntru.
Când portarul a refuzat, a încercat să intre singur.
Grivei s-a ridicat instantaneu. Repede, cât era cu putință pe trei labe, s-a apropiat de portar și s-a oprit lângă el.
Când necunoscutul a continuat să zgâlțâie poarta de metal, Grivei mai întâi mârâi, apoi lătră scurt și surd.
A fost de ajuns. Bărbatul mormăi ceva nemulțumit, se întoarse și plecă.
După un minut, Grivei s-a întins din nou la locul lui obișnuit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Maria l-a urmărit îndelung.
— Câine ciudat… — spuse ea încet. — Dar într-adevăr foarte bun.
A doua zi, pentru prima dată, s-a surprins gândindu-se că dimineața, când ieșea cu Andrei la plimbare, căuta instinctiv cu ochii exact pe el – pe câinele lățos.
Mai erau trei zile până la externare.
Andrei se însănătoșise. Alerga prin curte, făcea cunoștință cu alți copii și în fiecare dimineață se uita întâi pe fereastră, căutând pe cineva.
— Mamă! Grivei e la locul lui! Hai repede afară.
Maria se uită pe fereastră, îl văzu pe Grivei și zâmbi.
Câinele zăcea invariabil pe treptele de la intrarea în urgențe. Uneori dormita, alteori observa oamenii. Părea că știe pe toți cei care intrau și ieșeau din spital.
În ziua aceea, Maria a întâlnit pe hol o asistentă pe care o văzuse deseori lângă cabinetul de proceduri.
Era o femeie blândă, zâmbitoare, de vreo cincizeci de ani.
Pe ecuson scria: Elena.
— Iertați, pot să vă întreb ceva? — o opri Maria.
— Desigur.
— Grivei… câinele care umblă pe teritoriul spitalului… el locuiește aici de mult, nu?
Elena a înțeles din prima despre cine e vorba și zâmbi.
— Văd că și pe dumneavoastră v-a fermecat Grivei. Da, de mult.
Maria râse fără voie.
— Sincer, la început mi-a fost frică de el. Și chiar m-am indignat că lângă un spital de copii stă un câine vagabond. Acum nici nu-mi imaginez curtea fără el.
Asistenta se uită pe fereastră.
Grivei tocmai făcea rondul, parcă verificând că totul e în ordine.
— S-a născut aici, — spuse ea încet. — Acum vreo cinci ani. Poate mai mult. Mama lui a trăit tot la spital. La fel de deșteaptă era. Când ea a îmbătrânit, Grivei a înțeles singur că e rândul lui să păzească teritoriul.
— Și nimeni nu l-a alungat?
— De ce să-l alunge? N-a rănit pe nimeni. Dimpotrivă. Ne-a scos din multe încurcături…
Elena tăcu o clipă.
— Doar că odată aproape l-am pierdut.
Maria simți că va auzi ceva important.
— Din cauza labei?
Asistenta dădu încet din cap. Apoi adăugă:
— Din cauza iubirii.
Maria ridică sprâncenele mirată.
— Cum adică?
— Da-da. Nu vă mirați. La câini e aproape ca la oameni. Nu vă supărați dacă ieșim afară?
— Nu.
Ieșiră în curte. Asistenta se așeză pe o bancă. Maria lângă ea.
— Acum câțiva ani, a venit aici o cățelușă neagră, — continuă asistenta. — Slăbuță, cu ochi mari. Am botezat-o Lili.
Elena zâmbi, de parcă ar fi revăzut-o în fața ochilor.
— Era așa sprintenă… Nu puteai ține pasul cu ea. Iar Grivei, din prima zi, umbla după ea ca o umbră. În fiecare dimineață alergau împreună prin curtea spitalului. Copiii se uitau la ei și râdeau. Iarna, când ningea, Grivei se întindea lângă ea. Dacă era frig, o strângea în labe, ca și cum ar fi îmbrățișat-o. Era iubire. Iubire adevărată…
— Și ce s-a întâmplat după? — întrebă Maria când asistenta tăcu deodată.
— Apoi a venit primăvara… — oftă Elena, — și Lili „a umblat după aventuri”.
— Cum „a umblat”? Dar Grivei? — se uită Maria mirată.
— Exact așa… Zic, la câini e aproape ca la oameni. În primăvara aceea, lângă spital au început să se strângă câini străini. Mai întâi doi. Apoi patru. Și după câteva zile, se formase o haită de șase-șapte câini mari.
— S-au bătut între ei, lătrau tare, speriau copiii. Grivei a suportat un timp, apoi nu a mai rezistat. Într-o zi, s-a pus între Lili și câinii străini.
— Singur? — se îngrozi Maria, imaginându-și scena.
— Singur, — dădu asistenta din cap. — Unul împotriva tuturor.
Elena oftă greu.
— Am auzit lătratul și am ieșit în curte. Nici să-mi amintesc nu-mi place…
Tăcu. Maria n-o întrerupse.
— Au sărit cu toții pe el. Grivei s-a bătut cât a putut. Noi am țipat, am încercat să-i alungăm cu bețe, dar nu ne-a reușit imediat. Când haita a fugit în sfârșit…
Elena închise ochii.
— Grivei nici n-a mai putut să se ridice. Nici să respire – abia. Credeam că nu o să scape.
Maria simți un fior rece pe șira spinării.
— Dar Lili?
— Lili a fugit cu câinii aceia. Și n-a mai văzut-o nimeni.
Câteva secunde au stat în tăcere.
— Atunci am plâns cu toții, — spuse încet asistenta. — Zăcea plin de sânge. Laba era zdrobită, veterinarul a zis imediat: doar pe Grivei putem salva.
— Deci…
— Da. Laba a trebuit amputată.
Elena zâmbi trist.
— Am strâns bani toată secția pentru operație. Apoi i-am făcut singuri pansamente, i-am dat antibiotice. A suportat în tăcere. Nu a mușcat pe nimeni. Nici când îl durea foarte tare.
Maria aruncă o privire spre câine. Grivei tocmai se oprise lângă o fetiță care scăpase o jucărie.
El împinse ușor cu botul un iepure de pluș spre copil și se duse mai departe. De parcă nimic eroic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Și totuși…
— După toate, Grivei n-a mai lăsat pe teritoriul spitalului nici o cățea, — continuă Elena. — Adică femele de câine. Știi, n-a mai avut încredere în nimeni.
Zâmbi, dar altfel.
— Însă acum o lună, s-a întâmplat o minune…
— O minune? — repetă Maria.
Elena dădu din cap.
— Nici noi nu credeam.
Întoarse capul și zâmbi.
— Uite și minunea, — arătă Elena cu mâna.
Maria privi în direcția arătată și văzu cum pe alee, sărind comic, alerga o cățelușă mică.
Grivei o văzu și se grăbi spre ea.
— Și cine e? De ce n-am văzut-o până acum? — se miră Maria, urmărind cum Grivei încerca să-i facă curte.
— E Rita, — zâmbi asistenta. — În ziua când ați venit, tocmai o duseserăm la veterinar pentru sterilizare. Azi au adus-o înapoi. Of, ce nebună…
Cățelușa era într-adevăr neobișnuit de agitată.
Se oprea o secundă, apoi pornea iar, se învârtea în jurul lui Grivei și fugea înainte.
— De unde a apărut?
— Nu știu. Într-o zi, pur și simplu a venit la poartă. Flămândă, murdară, dar uimitor de blândă. Am hrănit-o, am crezut că mănâncă și pleacă. Dar a rămas.
Maria se uită din nou spre câini.
Rita se apropie de Grivei și-și lipi ușor botul de gâtul lui. El făcu că n-o bagă în seamă. Dar coada îi dădu de gol.
— Primele zile nici nu s-a uitat la ea, — continuă Elena. — Dacă se apropia prea mult, el pleca. Ne era frică s-o alunge.
— Și apoi?
— Apoi l-a învins.
— Cum?
— Cu răbdare. Și cu înțelepciune populară. Nu degeaba se spune că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac.
Asistenta râse.
— În fiecare zi, Rita îi aducea un os. El se întorcea. Ea aducea iar. El pleca – ea mergea după el. Se culca – ea se așeza aproape. Nu se băga, dar nu-l lăsa singur.
Maria zâmbi fără voie.
— Și într-o dimineață i-am văzut împreună. Și după ceva timp, alergau unul după altul, chiar se jucau. Vă închipuiți?
În curte, tocmai se întâmpla ceva asemănător.
Rita luă o crenguță uscată și o luă la goană spre rondoul de flori.
Grivei oftă greu – așa păru Mariei – și deodată porni. Nu mai putea alerga la fel de repede, dar încerca.
Rita încetinea intenționat, lăsându-l s-o ajungă, apoi fugea din nou. Amândoi păreau fericiți.
— Adevărul e că de când a apărut Rita, totul a dat peste cap. Noi speram să-și găsească stăpân, — spuse Elena.
— Ați găsit pe cineva?
— Da.
— Și ce s-a întâmplat?
Asistenta ridică din umeri.
— Un om bun. A venit de câteva ori, a adus mâncare. Grivei i-a plăcut.
— Atunci de ce…
— Voia să-l ia numai pe Grivei. — Maria tăcu, așteptând. — Iar Grivei acum nu merge nicăieri fără Rita.
Elena zâmbi, deși în ochi i se citea tristețea.
— De îndată ce l-a dus la mașină, Rita a început să se agite și să scheaune. Grivei a alergat imediat s-o liniștească. Am încercat de câteva ori să-l băgăm în mașină, dar degeaba. Omul a făcut semn cu mâna și a plecat.
Grivei se opri lângă un castron cu apă.
Vru să bea, dar se dădu deoparte. Rita bău prima. Abia apoi se apropie el.
Maria se surprinse observându-i la fel de atent ca pe oameni.
— Ciudat… — spuse ea încet.
— Ce anume?
— Înainte mi se părea că sunt niște câini vagabonzi obișnuiți. Iar acum…
Nu termină. Cuvintele nu se găseau.
Elena înțelese și dădu din cap.
— Au devenit parte din spitalul nostru. Copiii îi iubesc. Părinții n-au nimic. Doar că inima tot nu este liniștită.
— Pentru că trăiesc pe stradă?
— Desigur. Azi e bine. Mâine… Cine știe ce poate fi. Vine un nou medic șef și gata…
Maria întoarse capul. Grivei zăcea calm la umbra copacului. Rita se ghemui lângă el, cu capul pe spatele lui. Nici nu se clinti.
Și exact în momentul acela, Mariei îi trecu prin minte un gând care i se păru complet nebunesc.
„Și dacă i-aș lua acasă?…”
Însă îl alungă imediat.
Doi câini. Aproape cinci sute de kilometri. Autobuz. Nu, nu se poate…
Dar gândul ciudat se instalase deja.
Și nu părea să plece.
Apoi Maria își aminti de soț, căruia îi promisese că nu-i va cere nimic și că va face față singură. Se pare că nu reușește, totuși…
Mai era o zi până la externare.
Andrei de dimineață își strângea jucăriile în rucsac și tot întreba când pleacă acasă.
Maria zâmbea, îl ajuta să-și facă bagajele, dar gândurile îi erau cu totul altele. Privea tot mai des pe fereastră.
În curte, ca de obicei, erau Grivei și Rita.
Trăiau clipa. Nu știau că peste o zi Maria va pleca și, cel mai probabil, nu se vor mai vedea niciodată.
Gândul ăsta o întrista pe neașteptate.
După ora de liniște, Maria ieși afară.
Grivei zăcea lângă trepte. Rita dormea lipită de coasta lui.
Maria se așeză pe o bancă lângă ei.
— Uite că m-am atașat de voi… — spuse încet. — Și ce să fac acum?
Câinii ridicară în același timp capetele.
Rita veni imediat, lipi botul rece de palma Mariei și se întoarse la Grivei.
El rămase întins. Doar o privea atent, cu ochii calmi și gânditori.
Maria oftă și scoase telefonul.
Câteva secunde se uită la ecran. Apoi apăsă butonul de apel. Soțul răspunse aproape imediat.
— Ce faceți? Mâine vă externează?
— Da.
— Bine. La ce oră ajungeți acasă? Vin să vă iau de la gară.
— Ioane… e o chestiune.
— Ce s-a mai întâmplat?
Și-a dat seama din ton că discuția nu va fi ușoară.
— Am o rugăminte.
— Care?
— Să nu râzi.
— Deja mă îngrijorez.
— Pe scurt, pe teritoriul spitalului trăiesc doi câini…
La celălalt capăt se lăsă tăcere. Și cât timp Ion tăcea, Maria îi povesti absolut totul.
Despre Grivei. Despre Lili. Cum și-a pierdut laba și a găsit o nouă iubire. Cum îi iubește pe copii și alungă bețivii.
Și Maria i-a mai spus soțului că Andrei a rugat-o mult să-l ia pe Grivei acasă.
A vorbit mult. Uneori se bâlbâia. De câteva ori tăcea. Dar Ion n-o întrerupea. Doar asculta. Uneori ofta greu.
Când termină, se lăsă din nou tăcerea.
— Marin…
— Da?
— Înțeleg totul… Dar vorbești serios?
— Absolut.
— Îmi propui să fac în total o mie de kilometri doar ca să iau doi câini vagabonzi?
Maria închise ochii. Exact la întrebarea asta se aștepta.
— Nu doar ca să iei doi câini, ci și pe mine și pe Andrei…
Vocea îi tremură ușor.
— Și noi, cu Andrei, vrem mult ca acești câini să aibă, în sfârșit, o casă. Ce e rău în asta?
Ion oftă adânc.
— Nimic, doar… am muncă, știi…
— Da, știu.
— Și sunt cheltuieli neprevăzute.
— Înțeleg.
— Și, în general, câinii sunt responsabilitate.
Ion tăcu. Maria era gata să audă un refuz politicos, dar ferm. Însă soțul întrebă pe neașteptate:
— Să se înțeleagă cu oamenii? N-o să fie probleme? Nu sunt agresivi?
— Să minunați, sincer. Grivei apără spitalul și adoră copiii. Iar Rita e bunătatea însăși. Hai să-i luăm?
Mai trecură câteva secunde de tăcere. Apoi Ion spuse încet:
— Bine.
Maria nici nu credea.
— Ce?
— Vin mâine dimineață.
Seara, Maria ieși din nou în curte. Grivei stătea lângă intrare. Când o văzu pe Maria, se ridică. Veni încet. Se opri lângă ea.
Ea îl mângâie pe blana deasă.
— Mâine plecăm acasă… eu și fiul meu, Andrei…
Grivei o privea calm în ochi.
— Și mi-aș dori mult… să veniți și voi, tu și Rita, cu noi.
Câinele înclină ușor capul, parcă ascultând fiecare cuvânt.
Maria zâmbi. I se părea că Grivei înțelege mult mai mult decât se crede despre câini.
— Deci, gândește-te. Mâine trebuie să știu ce ai hotărât. Bine?
A doua zi dimineață, lângă poarta spitalului se opri o mașină albastră închis. Din ea coborî un bărbat înalt. Mai întâi își îmbrățișă soția. Apoi îl luă în brațe pe Andrei. Și abia după aceea observă cei doi câini care stăteau liniștiți mai încolo.
Grivei îl privea atent pe necunoscut. Ion – pe Grivei.
Câteva secunde lungi, doar se studiară reciproc.
Apoi, bărbatul zâmbi pe neașteptate.
— Bună, bătrân luptător… Am auzit de isprăvile tale. Dă-mi și mie o labă, ce zici?
Și Grivei, încet, cu demnitate, făcu primul pas spre el.
Ion se așteptase să vadă niște câini vagabonzi obișnuiți. Poate puțin neîncrezători sau speriați. Sau, dimpotrivă, exagerat de entuziaști. Dar Grivei era cu totul altceva.
Nu se temea de Ion, pe care-l vedea pentru prima dată, și nu începu să sară bucuros în jurul străinului.
Câinele se apropie calm, se opri la câțiva pași și apoi îl privi atent în ochi.
Ion se așeză pe vine.
— Ne facem cunoștință? — întrebă, întinzând mâna.
Grivei îi puse cu grijă laba în palmă.
Și într-o clipă, Rita alergă lângă ei – unde să lipsească?
Ea, dând veselă din coadă, lipi botul de mâna bărbatului. Ion râse chiar.
— Tu, văd eu, nu pierzi vremea.
Rita era mulțumită. Maria se uita la soț și zâmbea. Știa acea privire.
Încă ieri, Ion vorbea despre dificultăți, cheltuieli și responsabilitate. Acum vorbea deja cu câinii de parcă i-ar fi cunoscut o viață.
— Ei? — întrebă ea.
Ion se ridică.
— Nu știu cum m-ai convins… Dar sunt într-adevăr minunați.
Maria râse ușurată și-l îmbrățișă.
Înainte de plecare, intrară o ultimă dată în curtea spitalului. Să-și ia rămas bun.
Când asistentele l-au văzut pe Grivei cu lesa, multe nu și-au putut stăpâni emoțiile. Elena o îmbrățișă pe Maria.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Că acum o să aibă cămin. Cred că Grivei a meritat asta.
Când Elena se apropie să-l mângâie, Grivei lipi încet botul de palma ei.
Și în acest gest simplu era atâta încredere și recunoștință, încât femeia se întoarse, ca să nu-i vadă nimeni lacrimile.
— Aveți grijă de el, — spuse ea încet.
— Cu siguranță.
Grivei se apropie de mașină, mirosi ușa deschisă. Apoi se uită la Rita, care dădea veselă din coadă, și sări primul înăuntru.
După el sări și Rita. Fără nici o teamă sau ezitare.
Pentru Grivei, era gata să meargă până la capătul lumii.
Mașina porni. Andrei flutura mâna pe fereastră.
Rita se așeză lângă el pe bancheta din spate și în câteva minute adormi.
Iar Grivei, mai întâi, se uită mult înapoi. La intrarea în spital. La treptele pe care zăcuse atâția ani. La oamenii care-i fuseseră familie.
Maria observă.
— Nu vrei să pleci? — întrebă încet.
Desigur, nu primi răspuns. Grivei mai privi puțin înapoi.
Apoi se întoarse încet în față.
Acolo – înainte – îl aștepta o altă viață.
Pe drumul spre casă, Ion se uita deseori în oglinda retrovizoare. Și de fiecare dată vedea aceeași imagine.
Andrei dormea cu capul pe blana moale a Ritei. Rita dormea și ea dulce. Iar Grivei…
…Grivei stătea lângă ei, urmărind atent drumul.
— Știi, n-am înțeles niciodată oamenii care se atașează așa de animale, — spuse deodată Ion.
Maria se uită la el.
— Dar acum?
Dădu din umeri.
— Acum cred că unele animale merită mai multă încredere decât mulți oameni.
Ea nu răspunse. Pentru că era de acord.
În sfârșit, ajunseră acasă. Îi întâmpină o curticică, un gard metalic înalt și o grădină pe care Ion încerca în fiecare vară s-o aranjeze, dar niciodată nu avea timp s-o termine.
Maria deschise poarta.
— Iată… am ajuns.
Se uită la câini.
— Acum asta e și casa voastră.
Rita nu stătu pe gânduri. Intră imediat. Ocoli curtea, mirosi fiecare tufă, verifică toate colțurile.
Apoi se întoarse, parcă spunându-i lui Grivei: îmi place aici.
Grivei încă stătea la poartă. Privea curtea, casa, oamenii și pe Rita, care era în al nouălea cer. El nu se grăbea.
Maria se apropie.
— Știi, Grivei…
Se așeză lângă el.
— Aici nu te va mai răni nimeni și nu te va părăsi. Îți promit.
Câinele oftă încet. Și făcu un pas înainte. Apoi încă unul. În cele din urmă, intră încet în curte. Doar câțiva metri…
Dar pentru el, acesta a fost poate cel mai lung drum din viața lui.
Seara, Ion puse pe prispă două castroane.
Andrei alegă solemn un loc pentru jucăriile Ritei (de fapt, erau jucăriile lui, dar i le dăruise).
Iar Maria stătea pe prispă și privea cum Grivei se întinde sub un măr bătrân. Rita se ghemui lângă el.
Și, probabil, pentru prima dată după mult timp, Grivei – se vedea în ochii lui – se simțea cu adevărat acasă.
A trecut un an.
În timpul ăsta, multe s-au schimbat. Andrei povestea cu mândrie tuturor vecinilor că are „cel mai curajos câine din lume”.
Rita știa unde sunt jucăriile ei, la ce oră se întoarce Ion de la muncă și…
…unde sunt îngropate adevăratele comori – oasele dulci de zahăr.
Dar despre asta nu spunea nimănui. Nimănui, în afară de Grivei.
Grivei devenise un câine domestic adevărat.
Nu se mai trezea la fiecare zgomot necunoscut și nu se mai uita neîncrezător la fiecare trecător.
Uneori, Maria se surprindea gândindu-se că el, în sfârșit, devenise doar un câine, nu un paznic sau un luptător.
Pe scurt, Grivei nu mai era cel care trebuia să apere pe cineva. Dimpotrivă, acum era ocrotit. Ocrotit și iubit.
Da, exact așa.
Timp de mulți ani, Grivei îi apărase pe alții, iar acum găsise oameni care au avut grijă de el.
Vara, au plecat din nou la mare. Iar când s-au întors acasă, au trecut pe la spital. La cel vechi…
Maria s-a gândit mult dacă să se ducă sau nu. Dar până la urmă a hotărât că merită.
Când mașina s-a oprit lângă clădirea cunoscută, Grivei ridică imediat capul. Recunoscu locul.
Ieși calm din mașină. Se apropie încet de trepte. Ușa se deschise și apăru Elena.
La început, nu-și crezu ochilor.
— Grivei?
Câinele ridică botul și dădu din coadă. Nu mult. Dar așa cum știa doar el. Într-un minut, asistentele cunoscute se adunară în jurul lui.
Una îl mângâia pe spate. Alta râdea. Alta își ștergea ochii, care din senin deveniră umezi.
— S-a făcut de casă, — zâmbi Elena. — Dar Rita ta unde e?
De parcă și-ar fi auzit numele, cățelușa sări din mașină și fu imediat în centrul atenției.
În curte se auzi din nou râsete. Aproape ca altădată.
Doar că acum, în povestea asta, era o diferență importantă.
Grivei nu mai aparținea acelui loc. Venise doar în vizită.
Maria stătea puțin mai încolo și se uita la el.
Cândva, l-a văzut prima dată aici și a gândit: „Ce caută acest câine lângă un spital de copii?”
Acum îi era puțin rușine de gândul acela.
Atunci nu-i știa povestea. Nu știa câtă durere se ascundea în spatele privirii lui calme.
Și mai era ceva ce nu știa: că unele inimi credincioase se găsesc acolo unde te aștepți mai puțin.
Ion se apropie de ea.
— Îți aduci aminte cum m-ai sunat acum un an?
Maria zâmbi.
— Desigur, îmi amintesc.
El se uită la Grivei.
— Bine că ai insistat atunci să vin după voi. După toți…
Ea nu spuse nimic.
Doar privi cum Grivei stă lângă scară, iar Rita se învârte în jurul lui. Și oamenii care l-au salvat cândva.
Probabil, fericirea adevărată chiar așa arată.
Nu zgomotos. Nu frumos ca în filme. Fericirea e atunci când ai unde să te duci. Când ai o casă și pe cineva care te iubește.
