În noaptea aceea, Codruța avea să doarmă ultima dată alături de Menta. Dimineața, câinele ar fi trebuit dus la fermă, dar la ora patru, în casa scării, a apărut un individ care știa că angajații de la brutărie primesc uneori leafa în lei, pe bani gheață.
Codruța Munteanu avea patruzeci și șapte de ani. Lucra în tura de noapte la o brutărie din Chișinău și stătea cu chirie într-o garsonieră din sectorul Botanica.
Pe Menta o găsise legată de un garaj părăsit. Dintr-un câine prăpădit crescuse o femelă cenușie și voinică, de care lumea se ferea doar din cauza înfățișării.
Noua proprietară a înghețat când a văzut-o.
— Despre un asemenea câine nu scrie nimic în contract.
— Când am semnat, era un pui.
— Ori pleacă animalul, ori nu-ți prelungesc contractul.
Codruța găsise un fermier în raionul Ialoveni. Îi promisese curte și padoc. Dar în fotografie, în spatele lui, se vedea un lanț scurt. Toată seara s-a frământat.
La patru dimineața s-a întors de la brutărie. În casa scării nu ardea lumina. Menta, ca întotdeauna, o aștepta după ușă. Abia întredeschise ușa, și un bărbat s-a ridicat din colțul întunecat. L-a recunoscut: fost angajat al brutăriei, dat afară nu demult pentru furturi.
— Dă-mi geanta.
— N-are nimic în ea.
— Știu că azi s-au plătit salariile.
S-a apropiat. Menta a ieșit pe palier și s-a postat în fața Codruței. Nu s-a repezit. Doar și-a plecat capul.
El a lovit-o pe Codruța peste mână. Telefonul a căzut pe trepte. Menta a lătrat. Jos, s-a deschis ușa unui vecin. Bărbatul a smuls geanta și a fugit pe scări. Menta s-a luat după el. Codruța a ridicat telefonul și a auzit o bufnitură.
Când a coborât și ea, bărbatul stătea lângă ușa de la beci, iar Menta în fața lui. Dar nu se uita la hoț. Mirosea crăpătura de sub ușa încuiată și scheuna.
De dincolo s-a auzit o bătaie înfundată.
— Cine e?
— Vă rog… dați-mi drumul…
Era glasul unui copil.
Bărbatul s-a repezit spre ieșire. Vecinul a încercat să-l prindă, dar acesta a scăpat. Codruța a sunat la poliție și la administratorul blocului. Ușa de la beci era încuiată cu o broască nouă. Cât au așteptat ajutorul, Menta a stat lângă crăpătură și a scheunat liniștit, ca băiatul să știe că nu e singur.
După douăzeci de minute, ușa a fost deschisă. Înăuntru stătea un băiețel de nouă ani, nepotul patronnei. S-a dovedit că fostul angajat îl întâlnise lângă bloc, îl ademenise cu minciuni în beci și voia s-o pună pe bunica lui să aducă banii. Dar Codruța se întorsese mai devreme decât se așteptase el. Bărbatul a fost prins în aceeași zi la autogară. Geanta Codruței a fost găsită în mașina lui.
A doua zi dimineața, proprietara a venit ea însăși.
— Am auzit de noaptea asta. Câinele poate rămâne.
Codruța s-a uitat lung la ea.
— Ieri era o problemă.
— Mi-am schimbat părerea.
— Iar eu mi-am schimbat planurile.
Într-o lună, Codruța și-a găsit o cămăruță dintr-o casă din Botanica. Bucătăria era veche, podelele scârțâiau, dar în curte creștea un măr.
Pe fermier l-a sunat ea singură.
— Nu aduc Menta.
— De ce?
— Pentru că în fotografia aia era un lanț.
Patroana brutăriei a ajutat-o să plătească garanția.
— Nu pentru că Menta mi-a salvat nepotul, a zis ea. Ci pentru că dumneavoastră n-ați fugit.
După întâmplarea asta, băiatul se temea de beciuri și de scările întunecate. Psihologa i-a sugerat să revină treptat în locurile obișnuite. Prima dată a coborât în beciul brutăriei împreună cu Menta. Menta mergea încet, lăsându-l să țină mâna pe zgardă.
După câteva luni, băiatul a desenat-o pe Menta la un concurs școlar. A intitulat desenul „Lumina din spatele ușii încuiate“. Codruța l-a agățat în bucătărie.
În prima seară în curtea cea nouă, Menta a adus un măr căzut și l-a așezat la picioarele Codruței.
— Bun, a râs femeia. Jumătate din chirie o plătești cu mere.
În curtea aia nu era loc pentru un lanț.
