Astăzi era ziua ei de naștere. De dimineață, toți o sunau să o felicite, deși o întârziau să meargă la serviciu. Dar măcar nu uitaseră…
Fiica ei, Andreea, o anunțase că după lucru trebuia să treacă la ea, să gătească, să stea cu nepotul și să-l ajute la teme.
Apoi, să o ia pe la socrii, să le ducă mâncare cumpărată pe drum, iar la final să se grăbească acasă să pregătească masa pentru soț. Abia după aceea putea să se liniștească lângă televizor, savurând un pahar de vin cu el. Dacă mai rămânea vreo picătură de energie. Dar nici asta nu era obligatoriu. Nu era prima oară…
Principalul era să-i facă pe toți mulțumiți. Ce alt cadou îi trebuia? Toți fericiți? Și ea, prin urmare, la fel…
Doi pisici, unul bătrân și unul tânăr, o priveau. Cel tânăr mârâi:
„Ce noroc avem cu stăpâna noastră! Cine altcineva ne-ar hrăni cu atâta dragoste?”
Cel bătrân clătină din cap:
„Dar cine are grijă de ea? Nu e bătrână… Doar patruzeci și cinci de ani. Dar în hainele astea uzate arată de șaizeci. Și nimeni n-a gândit să-i dea o zi de respiro.”
Tânărul se uită mirat:
„Ce idei ciudate ai! Ea ne iubește, nu?”
„M-a salvat de pe marginea tombrului când eram pui,” îi aminti bătrânul. „M-a hrănit cu biberonul. Am văzut cum se transformă din floare tânără într-o umbră obosită.”
„Și ce-ți pasă? Avem mâncare, căldură. Dormim unde vrem.”
„Trebuie să-mi plătesc datoria,” răspunse bătrânul. „Datoria, înțelegi?”
Dar tânărul nu înțelegea…
*****
Ziua se sfârșise, iar noaptea adusese liniște. Dimineața, pisicul bătrân dispăruse. Ca și cum s-ar fi topit în ziduri!
Elena plecă la serviciu cu inima grea. Dar după lucru, ca de obicei, trebuia să meargă la Andreea, apoi la socri, iar acasă să pregătească cina.
Căutările începeau abia noaptea. Însă, în drum spre casă, un bătrân cu baston și ochelari negri o opri:
„Frumoaso, mă ajuți?”
„Bineînțeles, moșule,” răspunse Elena, conducându-l spre bancă. El o trase lângă el.
„Grăbesc…” spuse ea.
„Unde te repezi?” întrebă el, iar ea, fără să vrea, începe să-i povestească. Ceva îi era familiar în vocea lui…
„Ghetele tale sunt vechi,” o întrerupse el.
„Cum știți?”
„Sunt orb, nu surd. Aud cum plescăie în bălți.”
Elena roși:
„Dar jacheta e nouă…”
„Fiica ți-a dat-o,” zise el, pipăind materialul. „A purtat-o și ți-a dat-o.”
„Ați ghicit,” mârâi ea.
„Nu te supăra, copilo,” râse el, iar mustățile i se zbârliră ca ale unui motan.
„Când ai ziua?” continuă el.
„Ieri…” șopti ea, cu nod în gât. Și minciuna ieși singură: „Andreea mi-a dat rochie scumpă, soțul a adus trandafiri și parfum de la Paris. Seara, socrii au pregătit masă regală!”
Bătrânul tăcu, apoi zise:
„Te cunosc de mult. Vreau să-ți fac un cadou. Vino cu mine.”
Elena protestă, dar el o conduse ferm. Mergea cu pasul unui tânăr, deși era orb…
*****
S-au întors noaptea târziu. Elena purta rochie elegantă și pantofi înalți. Părul îi fusese aranjat de cel mai bun coafor din Chișinău. În mână, avea o geantă de lux cu colanți și bijuterii.
„Mulțumesc, moșule,” îl sărută pe obraz. „Cine sunteți?”
El o atinse blând. Amintirea pisicului bătrân îi străfulgeră mintea.
În casă, soțul, socrii, Andreea și nepotul o așteptau cu fețe șocate.
„Unde ai fost?” tună soțul. „Am sunat la toate spitalele!”
„Am sărbătorit cu un prieten al părinților,” răspunse ea. Dar bătrânul dispăruse.
Socrii pârâiră indignați:
„Unde-ți iei banii de hainele astea?”
„Pe voi vă cheltuiesc banii,” zise Elena calm. „Nu-mi permis și mie o seară?”
Socrii trântiră ușa.
„Adu cumpărăturile,” porunci ea soțului. „Și pregătește-mi ceaiul. Voi face un duș.”
Soțul ascultă, lăsând chiar și câteva bomboane pe farfurie…
*****
Pisicul bătrân îl găsi a doua zi în dulap. Zâmbea liniștit.
L-a îngropat sub un stejar, lângă bloc. Când se întorcea, un pui de pisică o aștepta lângă tomberon.
„Hai acasă,” îl ridică în brațe.
Motănelul sforăi blând:
„Știu…” păru să-i șoptească. „Știu…”
