**Jurnal, 12 august 2024**
Astăzi am deschis jurnalul cu o amintire amară, care mi-a rămas întipărită în minte încă de dimineaţa lui. În fiecare zi, la ora șapte, îmi iau cana de ceai, mă plimb prin curtea noastră de la Valea Roșilor și inspectez cu atenție fiecare rând de legume și pomii încărcați de rod. Împreună cu soțul meu, Petru Mihăilescu, deţinem o parcelă de 15de ari jumătate pentru legume (cartofi, morcovi, varză) și jumătate pentru livezile de mere, pere și arbuști.
Cel mai drag mărturisesc ființei mele dragi sunt cătușele de afin. Le-am plantat în urmă cu cinci ani, iar în acest an aștept cu nerăbdare primul recolta consistentă. Lângă ele cresc și zmeura cu fructe dulci, iar de-a lungul gardului se întinde o viță de vie încărcată cu ciorchini grei.
Petre, uită-te la cum înflorește afinul! strigam adesea, iar el răspundea cu un zâmbet: E o splendoare.
În perioada verii neau venit la țară nepoții: Mihăiță, de doisprezece ani, și Ana, de zece ani. Ei îmi ajută la grădină, culeg fructe și se joacă în râul din apropiere. Mă bucur de prezența lor, de glasul lor vesel.
La bară, lângă noi, locuiește și doamna Zina Popa. Ea are o parcelă mică de doar șase ari, fără grădină, doar cu flori și o căsuță modestă. În fiecare vară, la ea sau strâns cinci nepoţi, de la patru la paisprezece ani. Părinţii lor lucrează în oraş, iar bunica îi veghează toată ziua.
Copiii noştri se împrietenesc, aleargă la ambele curți, iar eu nu mă împotrivesc, dimpotrivă, îmi place să aud râsetele lor.
Tanti Tonya, putem să ne jucăm la tine? cereau nepoţii lui Zina.
Desigur, drăguţi. Doar să aveţi grijă de rânduri, le răspundeam.
Într-o dimineață, totuși, am constatat un tablou ciudat: câteva tufele de afin erau aproape goale, cu doar niște boabe verzi, necoapte, în loc de cele albastre pe care le aşteptam.
Petre, vino aici! am strigat.
Ce sa întâmplat? a întrebat el, apropiinduse.
Uităte la afin. Unde-s boabele?
El a privit atent, apoi a oftat: Azi erau pline. Poate păsările au ciupit?
Păsările ciupesc o boabă câte una. Asta e totul gol! Parcă cineva lea cules de la zero.
Am mers să verific și zmeura; şi ea era goală, chiar şi boabele nepuse. Petre, și zmeura a fost străpungă! am exclamat. Nu poate fi!
Dar faptele erau clare: ce era încă ieri plin de fructe, azi era gol.
Seara, am hotărât să privesc în tăcere. Mam așezat pe o bancă cu o carte în mână, dar ochii mia urmărit curtea. După o oră, am observat cum printro găurire din gard au strecurat nepoţii lui Zina, toţi cinci, spre tufele de afin.
Uitaţivă ce albastre!, a exclamata cea mai mică.
Hai să le culegem pe toate, a propusciorul.
Așa au început să smulgă frunzele și să adune boabele în buzunare, umplând un sac plictisitor găsit acolo.
Mam ridicat din ascunzătoare și am întrebat: Ce faceţi aici?
Copiii au rămas înmărmuriţi, iar băiatul de treisprezece ani, Andrei, a spus: Doar am încercat puţin.
Puţin? Aţi smuls totul! am exclamat.
Tanti Tonya, putem să luăm şi altele? a întrebatcătina fetiţa de patru ani, Cărtăluţa. E atât de gustoase!
Nuva! Acestea-s ale noastre, le-am cultivat noi!
Copiii sau retras și sau strecurat prin găurirea gardului. Am privit cu ochii încruntaţi la doamna Zina, care stătea pe pridvor.
Zina, trebuie să vorbim, iam zis.
Spunemi, a răspuns ea, fără să-şi ridice sprâncenele.
Nepoţii tăi au smuls toate tufele de afin!
Doamna Zina nu sa mirat deloc.
Şi ce? Sună copii.
Cum așa? Au distrus tot recolta mea!
Tonya, nu fi supărată. Hai să nu facem din asta o mare dramă.
Răspunsul ei ma lăsat fără cuvinte:
Ceva boabe? Leam cultivat cinci ani! Am udat fiecare tufă, leam fertilizat!
Mai poţi să creşti altele. Nu-i mare lucru.
Zina, poţi săţi ceri scuze?
Scuze? Copiii sunt copii. Ce săi dăm?.
Dialogul a căzut întrun impas. Zina nu părea să creadă că faptele copiilor ei erau rele.
A doua zi, am descoperit că și ciorchinii de viţă erau stricaţi. Aceia trebuiau să se coacă până la sfârşitul lunii august.
Zina!, am strigat peste gard.
Ce sa întâmplat acum?
Nepoţii tăi au smuls şi viţa!
Ceva? Probabil era amar.
Desigur că era! Era încă verde! Au smuls aproape toţi ciorchinii!
Au încercat şi au renunţat. Copiii sunt curioşi, nu-i așa?
Mam simţit sângele fierbând în vene:
Zina, copiii tăi distrug tot grădina mea!
Nu exagera! Grădina ta e mare şi bogată.
Bogată? Eu am muncit la aceste plante ani la rând!
Continuă să le cultivi.
Zina sa retras în casă, trântind ușa.
Seara, iam povestit lui Petru ce sa întâmplat.
Îţi imaginezi, nici măcar nu şia cerut scuze! Spune căi copiii copii.
Şi ce vrei să faci? a oftat el. Îi e mai uşor să ignore, decât să poarte discuţii educative.
Dar e furt! am protestat.
Tonya, nu te înfuria. Copiii încă nu înţeleg.
Unul de treisprezece ani ar trebui să ştie că nu poţi lua ce nuţi aparţine!
Petru a oftat. Nu voia să se certe cu vecinii din cauza unor boabe.
În câteva zile a dispărut şi coada de soc.
Nu mai pot să suport! am strigat cu hotărâre.
Mam dus din nou la gard, unde Zina, cu stropitorul în mână, stropea florile.
Acum şi socul lau mâncat!
Ce soc?
Al meu! Nepoţii tăi au sărit din nou prin gard!
Tonya, ce faci, cum ai sărit din lanţ? Copiii au gustat doar nişte boabe, nue tragedie.
Nu au gustat, lau smuls tot! Întreaga recoltă a dispărut!
Şi ce să faci? Ai greşit tu?
Cum aș fi greşit? Cine lea permis să alerge pe terenul meu? Se obișnuiesc să ia tot.
Am făcut asta din bunăvoinţă, crezând că îi ajut să se joace!
Aşa se plăteşte bunăvoinţa: leai dat de mâncat tot ce le-aţi crescut!
Doamna Zina a pus stropitorul jos şi a mers spre casă:
Dacă nu vrei săţi ia, ridică gardul mai sus. Altfel găurile rămân, oricine trece.
Zina, trebuie să le explicăm copiilor că nue permis să ia ce nule aparţine!
Trebuie, dar de ce? O să nu înţeleagă totuşi.
Mam întors acasă cu inima apăsată. Mam așezat pe bancă şi am început să plâng. Atâţi ani de muncă, de aşteptare, şi totul sa risipit.
Tonya, de ce plângi? ma liniștit soțul. Anul viitor vor fi din nou boabe noi.
Nu e vorba de boabe! Vecina nisa refuzat săşi ceară scuze! E lipsită de milă!
Ce săi luăm? Tu ştii cum e.
În satul nostru, Zina are reputaţia de a fi greu de suportat în relaţiile vecineşti, dar până acum am convieţuit în pace cu ea.
Petre, să facem gardul mai înalt?
Da, dar va costa.
Ce să facem? Altădată vor distruge tot.
A doua zi am început să ridicăm un nou gard. Petru a adus scânduri, plasă şi stâlpi, lucrând din zori până-n seară. Zina privea din curtea ei, făcând comentarii acidulate:
Ce zgârciti! Au pus gard pentru copii!
Nu am răspuns, am strâns buzele.
Nepoţii Zinei încercau să găsească alte căi de a trece. Dar Petru sigura toate găurile, umplând fiecare deschizătură.
Tanti Tonya, de ce aţi construit gardul? a întrebatcătina fetiţa Cărtăluţa.
Ca să salvăm fructele.
Mai putem să venim să ne jucăm?
Nu, nu mai este posibil.
Gardul a ajutat, dar relaţia cu vecinii sa înrăutăţit. Zina începuse să ne evite, iar copiii ei nu mai veneau la noi.
Scroafă! strigau dincolo de gard. Bătrână scroafă!
Mam străduit să nu le dau pe spate, dar inima mia grea. Curtea mea era odată plină de râsete, acum domnea liniştea.
În timp ce Zina povestea altei grup de vânători de grădină cum a fost jafată de recoltele noastre, noi erau etichetaţi ca bătrână zgârcită. Ea se lăuda că a făcut un gard imens ca să nu ledă copiilor nici o boabă, iar vecinii se mirau de cât de puţine boabe au mâncat.
Până la sfârşitul verii, situaţia a devenit tot mai tensionată. Copiii din partea Zinei, neavând acces la grădină, au început să se răzbune în alte moduri: aruncau mingi peste gard, aruncau gunoaie și, uneori, împrăştiau petice de tutun şi ambalaje pe aleea noastră.
Zina, spune-le copiilor tăi să nu mai arunce gunoiul!
Ce au făcut acum?
Au aruncat gunoaie pe legume!
Cum ştii că lea fost al nostru? Poate vântul lea adus.
Copiii continuau să facă farse: stropau cu apă din furtun prin gard, aruncau pietricele la ferestre.
Am simţit că Zina nu doar nu-i oprește, ci îi încurajează.
Poate ar trebui să mergem la poliție, Petre?
Tonya, de ce să faci asta? Nu vom crea conflicte pentru nişte hârtii.
Dar ei fac gălăgie!
Răbdare. Vara se termină, vor pleca la oraş.
Aşa sa întâmplat. La sfârşitul lui august, grupul zburdalnic a plecat spre oraş. Mam așezat seara pe bancă, în tăcere, gândindumă la veriul ce va veni.
Probabil că Zina va aduce din nou cei cinci nepoţi. Ce va însemna asta pentru mine? O altă graniţă ridicată, alte pietre aruncate, alte nume urâţi? Copiii mă văd acum ca pe o bătrână zgârcită, iar bunica lor nu va încerca să-i convingă săşi schimbe comportamentul.
Grădina nu mai pare un loc de bucurie, ci o fortăreaţă pe care trebuie să apăr nu numai roadele, ci şi liniştea interioară.
Ce aş face eu în această situație? Cum aţi sfătuţi o femeie ca mine? Scrieţi-mi gândurile voastre în comentarii și, dacă va plăcut povestea, lăsaţi un like. Mulţumesc că citiţi și că îmi oferiţi inspiraţie pentru noi poveşti.
