12 august 2023 Jurnal
Astăzi am văzut cum nevoia de ane proteja ce am cultivat a devenit un conflict între grădini și inimi.
În fiecare dimineață, soţia mea, AnaMaria, cu o cană de ceai în mână, străbătea curtea noastră din satul Vălenii. Verifica rândurile de legume și admira pomii fructiferi ce înfrumuseţau proprietatea. Împreună, eu, Petru Ionescu, şi ea, deţineam o bucată de pământ de aproximativ cincisprezece ari jumătate dintre ei un livadă cu cartofi, morcovi şi varză, iar cealaltă jumătate un pomi de măr, de pară şi tufișuri de vișine.
AnaMaria era deosebit de mândră de tufișurile de afine pe care le plantase acum cinci ani. Aştepta cu nerăbdare prima recolta bogată. Alături de acestea creştea şi o roaptă de zmeură, cu fructe dulci şi suculente, iar pe gard se întindea o viță cu ciorchini grei.
Petre, uităte la afinele care înfloresc! striga ea în timp ce eu o priveam. Ce frumoasă! îi răspundeam.
În veri se înrămau nepoţii noştri: Andrei, în vârstă de doisprezece ani, şi Ilinca, de zece ani. Ei ajutau la grădină, culegeau fructe şi se scufundau în râul din apropiere. Pentru AnaMaria, prezenţa lor era o binecuvântare.
Lângă noi locuia și vecina noastră, Zoe Popescu, cu o parcelă mică de şase ari, fără grădină, dar cu flori în ghivece şi o căsuță modestă. Vara, la ea vin cu cinci nepoţi, cu vârste cuprinse între patru şi paisprezece ani. Părinţii lor lucrează în oraş, iar bunica îi supraveghează toată ziua. Copiii se prind de mână şi aleargă între cele două curţi, iar noi nu ne opunem, ci ne bucurăm de râsul lor.
BunicăAna, putem să ne jucăm la voi? întreabă nepoţii.
Desigur, drăgălaţi. Dar aveţi grijă de răsaduri, răspundea AnaMaria.
Într-o dimineață, însă, am observat un tablou ciudat: câţiva tufişi de afine erau aproape goi, iar în loc de boabe albastre se afişau doar albe, necoapte.
Petre, vino aici! am strigat.
Ce sa întâmplat? a întrebat el.
Uităte la afine. Unde sunt fructele?
Petru sa apropiat, a cercetat cu atenţie. E ciudat. Ieri erau pline.
Poate păsările au mâncat? am întrebat.
Păsările doar iau câte o boabă, iar acestea sunt goale, parcă cineva lea cules cu grijă.
Am mers să verific şi tufișurile de zmeură şi ele erau goale, chiar şi boabele necoapte fuseseră smulse. Petre, şi zmeura a fost furată! am exclamat. Nu poate fi!
Faptul rămânea: ce a fost plin ieri, azi era gol.
În seara aceea am decis să păstrez o veghe. M-am aşezat pe o bancă cu o carte, privindule pe lângă gard. După o oră, am observat cum nepoţii lui Zoe au trecut printro gaură din gard şi sau îndreptat spre afine.
Uitaţi ce albastre sunt! a exclamat cea mai mică.
Să le strângem pe toate, a propus cel mai mare. Şi a început să rupă metodic ramurile, umplând buzunarele cu boabe şi punândule întrun sac găsit.
M-am apropiat din ascunziş:
Ce faceţi aici?
Copiii sau oprit, speriaţi, iar cel mai mare a încercat să ascundă sacul. Am luat doar puţin, a încercat să explice Mihai, în vârstă de treisprezece ani.
Puţin? Aţi smuls toţi tufișii! am exclamat.
BunicăAna, putem să luăm şi alţii? a întrebat Catrina, de patru ani. Sunt atât de gustoase!
Nu se poate. Acestea sunt ale noastre, le-am cultivat noi.
Copiii sau abătut şi sau strecurat înapoi prin gaură. Am mers la gardul vecinei şi am găsit-o pe Zoe în faţa casei.
Zoe, trebuie să vorbim.
Spune, Petre.
Nepoţii tăi au smuls toate afinele mele!
Zoe nu sa mirat deloc.
Şi ce? Sunt doar copii.
Dar au distrus toată recolta mea!
Ana, nu te supăra. Sunt doar nişte boabe.
Rămăsesem fără cuvinte în faţa reacţiei ei.
Boabe? Am cultivat afinele cinci ani! Am udat şi fertilizat fiecare tufiş! am replicat eu.
Mai vei avea şi altă recoltă. Nu te îngrijora.
Zoe, poţi să îţi ceri scuze? am întrebat.
De ce să îmi cer scuze? Copiii sunt copii, ce să le reproșăm? a răspuns ea cool.
Discuţia a luat o întorsătură rea; Zoe nu credea că faptele nepoţilor ei sunt rele.
A doua zi, am descoperit că și ciorchinii de viţă, care trebuiau să se coacă până la sfârşitul lui august, dispăruseră.
Zoe! am strigat prin gard.
Ce sa întâmplat?
Nepoţii tăi au smuls viţa!
Ce? A fost acru, probabil.
Desigur că e acru! Era verde! Au smuls aproape toate ciorchinele!
Au încercat şi apoi au renunţat. Copiii sunt curioşi.
Furia mea a crescut.
Zoe, copiii tăi distrug tot grădina mea!
Nu exagera! Grădina ta e mare şi bogată.
Nu e vorba de mărimea ei, eu am lucrat la acele plante ani la rând.
Continuă să le cultivi.
Zoe sa închis în casă, trântind ușa.
În acea seară iam povestit lui Petru discuţia cu Zoe.
Eşti nerăbdătoare! Nuşi cere scuze, spune că e doar copilărie.
Ce să fac?i răspunde el, ridicând din umeri. E mai uşor să le ignori decât să te certezi cu vecinii.
Dar e furt! am exclamat.
Calmeazăte, Ana. Copiii încă nu înţeleg.
Unul de treisprezece ani ar trebui să ştie că nu se ia ce nu-i al tău!
Petru a oftat. Nui plăcea să se certe cu vecinii dintro simplă dispută de fructe.
În câteva zile a dispărut şi nucul de coacăze.
Nu mai pot suporta! am spus hotărât lui Petru.
M-am întors la Zoe, care stătea la fereastră, turnând apă florilor din stropitoare.
Acum au mâncat şi coacăzele!
Ce coacăze?
Ale mele! Nepoţii tăi au intrat din nou prin gard!
Ana, nu te enervezi. Copiii doar au gustat nişte boabe, nu e sfărâmare.
Nu au gustat, au smuls tot! Întreaga recoltă a dispărut!
Nu te plângi de copii, e vina ta!
Cum așa? Eu iam lăsat să se joace.
Ei sau obișnuit să pătrundă oriunde. Numi pasă.
Dar eu am făcut asta din dorinţa de a le oferi prietenie!
Asta e exact ce ai obţinut! a răspuns Zoe, apoi a pus stropitoarea jos şi a plecat spre casă.
Dacă nu vrei să-ţi ia tot, ridică gardul mai înalt. Altădată găseau orişi găurire.
Zoe, trebuie să le explicăm copiilor că nu se ia ce nu e al lor!
Trebuie. Dar de ce să le explicăm? Nule vor înţelege.
M-am întors acasă cu inima apăsată, m-am aşezat pe bancă şi am plâns. Toţi acei ani de muncă, aşteptarea recoltei, totul dispăruse.
Petre, de ce plângi? ma încurajat el. Anul viitor vor fi alte fructe.
Problema nu e de fructe! Vecina nu-şi cere nici măcar scuze! E complet nepoliticoasă!
Ce săi ceri? Ştii cum e ea.
Zoe avea reputaţia în satului să fie o persoană puţin prietenoasă, dar până acum nu avusesem conflicte serioase cu ea.
Petre, să ridicăm gardul mai înalt?
Putem, dar costă.
Ce altă soluţie avem? Altădată vor strica totul.
A doua zi am început să construim un nou gard. Am adus scânduri, sârmă şi stâlpi şi am lucrat din zor până în seară. Zoe privea de pe gardul ei, ironizând:
Ce lacomi! Sau închis cu garduri din pricina copiilor!
Nu iam răspuns, doar am strâns buzele.
Nepoţii ei au încercat să treacă prin găurile gardului, dar eu am sigurat fiecare deschizătură.
BunicăAna, de ce aţi făcut gardul? a întrebat Catrina, pe patru ani.
Ca să protejez fructele.
Putem să venim să ne jucăm?
Nu, nu mai pot.
Garda a ajutat, dar relaţia cu vecinii sa înrăută tot mai mult. Zoe, la întâlniri, se şoptea, iar copiii nu mai veneau la noi. Strigau prin gard:
Bătrână zgârcită! Bătrână zgârcită!
Eu încercam să nu le dau prea multă importanţă, dar durerea era mare. Curând, în sat circula zvonul că eu eram zgârcit, iar Zoe era bună, căci îşi creştea singură copiii.
Pe măsură ce vara se apropia de sfârşit, copiii, neavând acces în grădină, au început să se răzbune altfel: aruncau mingi peste gard, aruncau gunoaie, împrăştiau ştifturi pe drum. Întro dimineaţă am găsit pe aleea din faţa casei resturi de tutun și pachete de bomboane.
Zoe, spunele copiilor să se calmeze!
Ce au făcut?
Au aruncat gunoi pe grădină!
Cum ştii că e al meu? Poate vântul lea adus.
Copiii continuau să strice, stropind cu furtunul pe gard sau aruncând pietre în ferestre. Am realizat că bunica nu doar că nu îi opreşte, ci pare să îi încurajeze.
Poate mergem la poliție, Petre?
Ana, să nune complicăm viaţa cu autorităţi pentru niște copii.
Dar fură și distrug!
Aşteaptăl pe sfârşitul verii, îşi vor pleca de acasă.
Aşa a fost şi la sfârşitul lui august când, zgomotoşi, grupul lor a plecat în oraş.
În seara aceea, am stat pe bancă, singur, gândindumi vara următoare. Probabil Zoe va aduce din nou copiii. Ce atunci? Vor apărea din nou conflicte, aruncări de pietre și insulte. Grădina nu mai este un loc de relaxare, ci o fortăreaţă pe care trebuie să apăr nu doar fructele, ci şi liniştea.
Ce aş face eu? Răspunsul mil caut în inimă.
**Lecţia pe care am învăţat-o:** nu poţi proteja o recoltă prin ziduri înalte, ci prin învăţarea copiilor ce înseamnă respectul pentru munca altora. Dacă nu le arăţi că nu se fură ce nuţi aparţine, vei continua să construieşti garduri în loc de poduri între oameni.
