Străini între patru pereți
28 martie
Știi la ce mă tot gândesc, Doamne, parcă mă împiedic de același gând ca de colțul mesei? Mă gândeam azi, frecând de-a dreptul obsesiv o farfurie, că în casa noastră, nici măcar o linguriță nu a mai rămas a noastră cu adevărat. Toate parcă s-au mutat în camera lor. Iar eu, în propria locuință, mă culc cu grijă, întrebându-mă dacă nu-l deranjăm pe cineva cu televizorul în sufragerie, dacă nu prea facem zgomot. Parcă ne simțim stingheri, musafiri la masa noastră.
Vasile nu mi-a răspuns, s-a uitat lung prin geamul în care lumina nopții se lipește ca o peliculă groasă peste cartierul nostru de la marginea Chișinăului. A oftat încet, din răsuflarea aceea adunată din tot ce a rămas nespus de luni de zile.
Am ajuns musafiri la noi acasă, Lenuța, a murmurat, fără să mă privească. Stăm la masa noastră de parcă așteptăm, străini, cu cănuța din mână.
Fix atunci, din camera Verei, nepoata Sandei, s-a auzit râs înăbușit. Ea cu prietenul ei. Priveau un film. În sufrageria care odinioară era inima casei noastre.
Stăm aici, eu cu o farfurie în mână, Vasile la geam, și în capul meu nu se rotește decât un singur gând: cum am ajuns așa? Cum doamne să-ți fie ție viața, de ajungi să te temi să tragi apa la toaletă în propria locuință, ca să n-o deranjezi pe “năpădita” din sufragerie…? Și totul a început ca la carte: cu cele mai calde intenții de familie.
Telefonul Sandrei m-a prins într-o seară caniculară de sfârșit de august, anul trecut. Boscorodisă toată la aragaz, învelită într-un halat, făceam zacuscă. Am răspuns cu mâinile încă lipicioase de la roșii.
Lenuțo, hai, dragă, te-am prins, da?, zicea Sanda pe un ton ușor vinovat, parcă mă gâdila pe sub nervi. Vrând-nevrând, am ridicat antenele. Sanda sună rar la Chișinău, e prinsă în ale ei la Iași, viața ei, muncă, copil, vorbim mai mult de două-trei ori pe an. Ți-am zis de Vera, cea mare a mea, nu? A intrat la universitate, la voi, la Chișinău. Pe merit, la buget, mă mândresc cu ea. Doar că nu primește cămin de la început. D-abia la semestrul viitor, dacă prinde loc. M-am gândit, așa, ca între surori: nu puteți s-o înregistrați temporar pe adresa voastră, să aibă actele în regulă? N-o să deranjeze. E doar hârtie, Lenuțo. Oricum stă cu chirie, cu alte fete.
Am ținut buchetul de telefon în palmă ca pe o viețuitoare mică și isterică și am gândit intens: pe de o parte, e Vera, nepoată de-a mea, cuminte și muncitoare, mereu Sandra vorbea cu mândrie de ea. Pe de altă parte, înregistrare = belea. Vasile mereu zicea: nu face, chiar dacă-s neamuri. Că nu mai poți să dai omul afară nici dacă pământul gândește înapoi. Dar cu nepoata? Tânără, studentă? Plus, era greu să refuz, sânge din sângele Sandrei.
Dar Sanda, tu ești sigură că o să stea cu chirie? Că dacă rămâne pe capul nostru și nu se mai dă dusă… Vasilică nu suportă chiriași aici, e casa noastră, știi tu…, am bălmăjit.
Dar te rog eu frumos, Lenuțo, nu face griji! La 18 ani? Vrea și ea libertate, nu să stea cu doi bătrânei sub acoperiș. Îi trebuie numai rezolvarea pentru acte. Atât. Restul e formal. Nu-ți face cap.
M-am scuzat că vorbesc cu Vasile și că revin cu un răspuns. Când i-am povestit, a dat din cap, tot negând din sprânceană.
Nu, nu, Lenuță, nu te băga. Nu vezi că nu se mai termină după ce-i dai un deget? Câți au pățit-o? Mă uit zilnic la cazuri de genul acesta la lucru.
E nepoata, Vasile! Într-o lună îi iese camera, doar să aibă unde să-și treacă acte…
Să aibă… Și mâine-poimâine, ba punga cu lucruri, ba o noapte, ba încă ceva… Nu-i bine…
Dar m-a mustrat conștiința și i-am dat telefon Sandrei a doua zi. Dacă tot a învins o universitate mare, să nu fiu eu cu inima de piatră. Când era mică, Vera era ca o bobiță de liniște la mesele noastre așa mă gândeam…
A sunat Vera după vreo două zile. O voce armonioasă, atentă, o fată de toată isprava.
Tanti Lenuța? Bună ziua! Mama a zis să vă deranjez personal. Vă rog din suflet, am nevoie doar de o înregistrare temporară la dv. Mi-am găsit deja fete cu care iau cameră cu chirie, dar la universitate au nevoie să fiu trecută la o adresă din Chișinău. Nu voi deranja, doar aș vrea să ne cunoaștem și facem actele împreună…
Cum poți să refuzi așa? Era ca și cum ai respinge o frunză verde de la ușa ta. Îi spun lui Vasile, oftează:
Faci cum știi…, se retrage cu mâinile în buzunar, blestemând în gând.
Vera a venit la început de septembrie. O fată înaltă, subțirică, cu părul strâns într-o coadă de zână modernă; îmbrăcată simplu, ca orice tânără de liceu la început de drum. Ne-a adus un borcan de miere, dulceață de casă și vreo două pungi cu bomboane de la Iași. Mă încălzea gestul…
Am băut ceai, am vorbit despre jurnalism, cum vrea să scrie pentru un ziar renumit, să facă reportaje. Am gândit că totul decurge exact ca la carte, poate că exagerez. Mi-a arătat poze din camera închiriată, cu două colege de-ale ei un cotlon modest, dar fetele erau mulțumite.
Actele sunt doar formalitate, tanti Len. Nu vă deranjez cu nimic, promit. Poate și eu, din când în când, dacă vreau să trec pe la dv. Dar rar, oricum.
Vasile s-a îmbunat după ce a cunoscut-o. Vera a dat bună seara, politicos, și când a venit vorba de pași, a început chiar să-și strângă lucrurile fără să stea.
Am mers la secția de evidență a populației, am încheiat tot, am făcut hârtia, am pus semnăturile pe cerere. Vera a primit certificatul, am dat din cap cu sufletul liniștit.
Totul mergea perfect.
Prima lună n-am zărit-o deloc. Doar un mesaj scurt de sărbători, și din partea Sandrei vești bune: Vera învață minunat, îi place la facultate. Ne-am liniștit.
Prin noiembrie, Vera ne sună: o ceartă cu fetele din chirie, una adusese zilnic băieți, chefuri, gălăgie, nu avea unde să învețe. Ne-a rugat pentru câteva zile, gata-gata de sesiune. A venit într-o seară, așternut pe canapeaua din sufragerie, cu scuze calde.
E numai pentru o săptămână, tanti Lenuța, până găsesc altă variantă.
Vasile nu a zis nimic, dar se simțea tot mai strâns la gură. Vera dispărea dimineața la universitate, se întorcea doar seara și se apuca de învățat. Nu ne deranja. În schimb, în casă, tăcere apăsătoare. Televizorul aproape că nu-l mai deschideam, să nu deranjăm. Parcă și bucătăria mi-a devenit refugiu.
O săptămână s-a făcut două. Apoi sesiune, apoi practică, pe urmă Vera: a prins un job part-time la un ziar local, nu mai vrea chirie, vrea să strângă bani pentru practică peste vară, la București. Sandra nu o poate susține financiar, așa că Vera ne roagă: “Tanti Len, plătesc partea mea la întreținere, promit.”
Vezi, Lenuțo! Ți-am spus eu! Am ajuns la ceea ce mă temeam, mi-a reproșat Vasile, la început la bucătărie, încercând să nu ridice vocea.
Vasile, fata e silitoare, muncește, e cuminte. Și ne plătește la întreținere, am îngăimat slab.
Îți dă 200 de lei lunar, cât dă un tânăr pe ceai și biscuiți! În rest, ocupă loc, consumă apă, curent. “Ajutor” cu nume mare!
N-am zis nimic. Știam și eu că așa e. Mă simțeam mereu încurcată. Nici n-o puteam da afară. Drag de fată, rușine de lume, grea povară pe suflet.
Cu timpul, lucrurile Verei s-au instalat în hol, pe balcon, în frigider. Produsele ei, borcane și cutii, împărțeau rafturile cu ale noastre. Se servea și cu ale noastre zahăr, ulei, pâine, aducea altceva înapoi, dar rămânea sentimentul acela că cineva străin ne locuiește viața.
Nu am mai vorbit cu Vasile decât rareori. El pleca dimineața devreme, se retrăgea seara direct în dormitor, de parcă voia să nu respire același aer cu Vera. Eu mă minunam cum puterea obișnuinței se transformă brusc în tăceri apăsătoare.
Într-o seară, vara, era din nou cu Vera și un băiat, Alexei, la noi. Coleg de universitate, zicea ea. “Avem proiect, predați luni, putem sta aici?” Ce puteam zice? Îi lasă să intre în sufragerie, chicoteau, lucrau amândoi la laptop, râdeau, vizionau seriale…
Vasile când a ajuns acasă și-a schimbat culoarea la față, dar a tăcut. Din bucătărie îi percepeam iritarea.
După plecarea băiatului, am încercat să-i vorbesc Verei ca unei adulte: “Draga mea, nu se poate cu musafiri și iubit aici! E casă de familie, nu chirie studențească.” S-a uitat trist la mine, s-a scuzat, mi-a promis solemn că nu va mai repeta.
Totuși, n-a plecat. A venit vara, s-a făcut un an de când era la noi. A venit și toamna, și tot așa. Apoi, Vera a cerut să-i prelungim registrul de flotant încă un an, avea nevoie la facultate, altfel o exmatriculau. Mi-a sunat și Sandra: “Hai, Lenă, mai rabdă, e liniștită, totul e ok. Nu vreau să o pun în stradă, doar știm cum e!”
Eu, fraieră cum sunt, am prelungit. Vasile a refuzat să mai semneze. M-am dus singură, am rezolvat acte.
Toamna următoare, Vera a venit nu cu un rucsac, ci cu un geamantan întreg. Cărți, haine, ghiozdane, laptopuri. Și, fără să se gândească, a readus la noi și pe Alexei, de dată aceasta cu tot cu lucruri. Și a vrut să-i facă și lui flotant pe adresa noastră! Am simțit că nu mai am aer. În plus, fără discuție, Alexei a început să stea zile întregi la noi sub același acoperiș. Seara găteam separat, mâncau ei altfel, nu îi mai vedeam decât fugitiv, un salut și-atât. Eu stăteam constant la bucătărie, evitam propria sufragerie.
Vasile a explodat: “Ajunge! În august scoți fata, și gata!” Dar Vera, sigură pe ea, ca și cum ar avea legea în buzunar, m-a pus la punct: dacă are flotant, nu poate fi dată afară fără proces, iar pe Alexei îl poate trece și ea ca logodnic.
Cam așa am ajuns eu, care mereu am crezut în familie și suflete bune, să fiu dată la o parte în casa noastră. În martie am decis cu Vasile să facem demersuri legale: proces de evacuare. Sandra a rupt relația cu mine, rudele la fel. Toți mă arată cu degetul, cum să dau “afară” copilul surorii…
De-atunci, Vera s-a înrădăcinat și mai tare. Cu Alexei, ne ocupă fosta sufragerie, chefuri tăcute dar constante. Cumpără lucruri “pentru casă”, vin cu prieteni, instalează televizorul lor, noi fără voie niște umbrați pe coridor.
Azi, iar stăteam la bucătărie, Vasile privind în gol. M-am simțit atât de stingheră și sleită, încât mi-a venit un gând:
Vasile, poate, plecăm noi? Vindem apartamentul, luăm ceva mic, la Botanica sau într-un bloc mai liniștit. Măcar să trăim liniștiți bătrânețile…
A oftat amar, încet:
Ar fi nedrept, Lenuță. Adică dăm ce-i al nostru? Dar poate chiar asta-i liniștea. Mai bine undeva să ai pace, decât să mori sufocat sub acoperiș propriu.
Am încercat să-i zâmbesc, dar aveam deja ochii uscați. Din sufragerie, râsete și voci tinere, viață ca la club. În casa noastră.
În minte mi se derulează iar momentul de la început, când făceam planul cu Sandra, “ajutăm o rudă, ce poate merge rău?”.
N-am răspuns. Am rămas cu amărăciunea aceea aspră: nu-i vina că am fost buni, ci prostia noastră că am crezut că tot ce pornește frumos rămâne frumos. În Moldova, cum se spune: “Ai casă mare? Să vezi câți chiriași vin…” Însă nu-l vezi pe cel mai periculos pe cel de sânge.
Azi nu mai am lacrimi nici de supărare. Vreau doar liniștea, să pot respira în casa mea, cu omul meu.
Sper să găsim putere să mergem mai departe. Doamne-ajută să găsească fiecare locul unde să fie acasă, fără să calce pe celălalt.
Închid jurnalul, în casă încă se aude râsul lor. Noi, la chicinetă, cu ceaiul rece, probabil vom discuta serios zilele acestea cu un agent imobiliar. O casă mică, dar numai a noastră. Să fim, în sfârșit, din nou, stăpâni la noi la masă, nu străini între patru pereți.
