Pereți străini
Știi la ce mă tot gândesc? i-am zis într-o seară soției mele, ștergând aceeași farfurie pentru a nu știu câta oară. Că nici măcar o linguriță de ceai nu mai avem a noastră. Toate-s la ele în cameră. Și uite că ajung să adorm în apartamentul meu întrebându-mă: oare nu facem gălăgie când ne uităm la televizor? Nu le deranjăm?
Ea stătea la fereastră, privind în întuneric spre curte. A oftat greu, din tot sufletul.
Oaspeți, a spus încet, fără să se întoarcă. Noi, gazdele, am ajuns musafiri în propria bucătărie.
Și, de parcă era scris, din camera nepoatei s-au auzit râsete în surdină, unul subțire de fată, altul grav, de bărbat. Se uitau la film. În fosta noastră sufragerie.
Așa stăteam, eu cu farfuria în mână, Victor la geam, și-n mintea mea se perinda doar gândul: cum am ajuns aici? Cum s-a întâmplat ca în casa noastră să ne fie rușine să tragem apa la baie, să nu deranjăm pe nimeni? Și totul a pornit așa de nevinovat, din bunătate, cum se zice.
Sună telefonul la sfârșit de august, cu vreun an și jumătate în urmă. Era sora mea, Loredana. Eu tocmai puneam castraveții la borcan, roșie la față, cu șorțul pătat. O sunare de la Loredana nu era lucru obișnuit ea stă în Iași, fiecare cu viața ei, abia dacă vorbim de trei ori pe an.
Lenuța, dragă, vocea ei era neobișnuit de prudentă. Imediat mi-am dat seama că are ceva de spus.
Îți amintești de Ilinca, fata mea cea mare?
Cum să nu, zic. Ce e cu ea?
A intrat la Universitate, la voi la Chișinău. A și prins buget, isteața mea. Dar nu-i dau cămin decât la anul. Până atunci, m-am gândit voi sunteți doi într-un apartament cu trei camere. Nu ați putea s-o luați în spațiu, provizoriu, ca să poată da hârtiile la secretariat? Numai formal, ea o să stea cu chirie cu fetele. Chiar vă rog frumos, mă bazez pe voi.
Eram cu telefonul la ureche și în minte mi se și iveau tot felul de gânduri. Nepoată, ce să-i faci, fata de treabă, studiosă. Pe de alta parte, ceva formal devine ușor complicat la noi. Victor mereu mi-a zis: Nu-i mai ia pe nimeni în spațiu, nici rude, că nu-i mai dai ușor afară. Dar totuși e Ilinca, și nu puteam să o refuz pe sora mea.
Loredana, e sigur că nu o să vină să stea pe capul nostru? Noi cu Victor nu prea suntem obișnuiți cu cineva străin mereu prin casă.
Vai, Lenă, dar nu! s-a pus pe râs. Fetele la optsprezece ani vor libertate, o să locuiască cu chirie, la comun. E doar să-i ajute la acte, ai văzut cum e la universitate, trebuie să aibă adresă locală. Pură formalitate.
Am mai ezitat, apoi am zis că vorbesc cu soțul. Când i-am explicat lui Victor, s-a încruntat.
Lenuțo, nu-i bine. De aiurea nu mai scăpăm, dacă prinde rădăcini pe aici.
Totuși, e fata Loredanei, cât să stea. Și doar pentru acte.
Ăsta-i începutul. Azi acte, mâine vine cu un bagaj, poimâine cu un prieten după ea…
A doua zi am sunat-o pe Loredana, că nu mă lăsa inima. Ilinca, când era mică, era cuminte, tăcută, se vedea că-i bine crescută. Apoi Loredana mi-a spus că Ilinca o să mă sune să îmi explice direct.
Ilinca m-a sunat după două zile cu o voce blândă, respectuoasă.
Mătușă Lenuța, bună ziua, s-a prezentat. Mama mi-a spus că m-ați putea ajuta cu spațiul, ar fi doar pentru hârtiile de universitate. Eu deja am găsit cameră de închiriat cu încă două fete în Râșcani, promite că nu vă deranjez. Pot veni să vă cunosc, să discutăm?
Cum să refuzi? Atâta politețe, atâta modestie. Victor, când l-am anunțat, și-a dat ochii peste cap.
Cum vrei.
Ilinca a venit la început de septembrie: înaltă, slabă, cochetă, cu părul prins într-o codiță, zâmbitoare și sinceră. Aduse o pungă: miere, dulceață de cireșe, bomboane. O bună cu adevărat. Am băut ceai, mi-a povestit de facultate, de visul ei să devină jurnalistă, ochii îi sclipeau. Mi-a arătat poze cu camera în care stă cu alte fete. Doar de adresă am nevoie, să fie în regulă, a tot repetat. Poate doar rar să vin dacă-i ceva nevoie, dar rar.
Victor, când a venit de la lucru, s-a lăsat înduplecat de glasul ei. Ea s-a ridicat, a dat bună seara politicos, s-a retras fără să ne deranjeze. A doua zi am mers cu ea la Oficiul Stării Civile. Acte, semnături, totul rapid. Am luat-o provizoriu pe Ilinca pentru un an. Două săptămâni mai târziu, primește ștampila în buletin și îmi mulțumește de zece ori pe telefon. M-am liniștit: fata și-a rezolvat ce avea nevoie, va sta la chirie, n-o să o simțim.
Dar viața are talantul să-ți dea planurile peste cap.
La început, chiar n-a călcat pe la noi. O lună, două, abia de mai trimitea vreun mesaj. Loredana mă suna, îi mulțumea: Lenă, e minunat la facultate! Eu, fericită, am zis că am făcut treaba bună.
Prin noiembrie, Ilinca m-a sunat sfioasă: putea veni pentru câteva zile? Avea probleme cu colegele, una făcea gălăgie, înnopta cu iubiți, pune muzică noaptea, nu poate învăța, are de dat sesiunea. Cum să nu? vino, scumpa mea! Dormi pe canapeaua din sufragerie.
A venit seara, același rucsac imens. Victor n-a zis nimic, a încuviințat doar cu capul. Ilinca s-a scuzat, a promis că o să stea o săptămână, până își găsește altă cameră. Zicea că nu deranjează, ziua e la facultate, seara învață. Nu deschideam televizorul, să nu-i stricăm liniștea.
Săptămâna s-a făcut două. Pe urmă vine sesiunea: Nu pot să mă mut, începe perioada de examene, mătușa. După sesiune văd eu altă soluție.
A trecut iarna, apoi mi-a zis că și-a găsit de lucru reporter la un ziar local, part-time. Vrea să strângă bani, să meargă în vară la București la un stagiu, așa că nu mai caută chirie, să facă economie. Mama nu o mai poate sprijini.
Mătușă Lenuța, vă plătesc la utilități, fac cumpărăturile eu, n-o să vă încarc, vă rog…
I-am spus lui Victor, care a izbucnit:
Vezi? Ți-am spus! Acum s-a mutat de tot banii i-i dai într-un buzunar, în altul îi scoți. Nu-i normal!
Dar mie mi-era jenă s-o dau afară. Îmi părea rău, o vedeam singură într-un oraș nou, se chinuie, învață, muncește. Ce om aș fi să-i întorc spatele?
Pe la sfârșitul iernii, deja Ilinca se instalase bine. Jumătate din dulap era al ei, a pus cutii pe balcon, o poliță întreagă în frigider cu propriile iaurturi, fructe, salate. Cumpăra și ea, dar lua și de la noi. Făcea ordine, nu încurca, dar simțeam tot mai acut: cineva străin gospodărește în casa mea.
Eu și Victor abia mai vorbeam, doar strictul necesar. El venea târziu, intra direct în dormitor. Ilinca, pe cât posibil, încerca să fie de nevăzut.
Seara, o vedeam cum pune apa la fiert în ceainicul ei, roz, pe motiv că al nostru încălzește greu, bea ceai cu parfum de fructe, din cana ei uriașă, inscripționată. Totul, încet-încet, devenea al ei.
Ilinca, i-am zis odată, adunându-mi curajul, mai cauți chirie?
Mătușă, sincer? Nu prea. Oamenii de acolo, cu care am avut conflict, nu-s de găsit, nu mai sunt variante bune, am nevoie de liniște, la facultate e greu. Dacă vă încurc, îmi caut mai serios…
Vezi totuși, am murmurat. Ai nevoie de spațiul tău, de intimitate.
Mie îmi e bine aici, a ridicat din umeri. Oricum nu deranjez.
Și a plecat la ea. Iar eu am rămas cu gândul amar: nu ne deranjează, dar noi am ajuns să ne pândim pașii înapoi în bucătărie. Seara nu mai intram în sufragerie, să nu o deranjăm.
Seara, Victor mi-a spus:
Lenuțo, trebuie s-o scoatem din spațiu. Să nu o mai prelungești la vară. Să-și caute chirie.
Nu mai prelungesc, i-am promis.
Dar în suflet simțeam că nu-i așa ușor. Ilinca s-a obișnuit, s-a înrădăcinat.
Au trecut martie și aprilie, sesiunea, Gabi tot lucra la redacție, adesea venea târziu. Ba chiar s-a adus cu prietenul, Andrei. Un băiat din Cahul, tot student, programator. Mătușă, pot să vină Andrei? Lucrăm la proiect. Cum să refuz? Victor nu era acasă, au intrat în sufragerie, au râs, vocea lui Andrei răsuna grav.
Când a venit Victor și i-am spus, a dat cu pumnul în masă:
De ajuns! În august să nu mai fie aici!
În august nu s-a întâmplat nimic. În iunie, Ilinca a venit și m-a rugat să-i prelungesc înregistrarea cu încă un an. O să mă mut la toamnă, promit, acum universitatea te obligă cu actul, altfel mă dau afară Am dat telefon la Loredana. Lenă, mai rabdă puțin, îi vorbesc să mai caute, dar las-o cu actele! Și am semnat iarăși, eu, singură, că Victor nu a vrut să mai audă.
Vara, Ilinca a plecat o lună la părinți. Apartamentul nostru a prins iarăși viață. Seara stăteam în sufragerie, Victor chiar a început să zâmbească. Dar, la toamnă, Ilinca s-a întors, cu și mai multe bagaje.
Isprava a continuat. Iar Andrei a început să vină tot mai des. Două, trei seri pe săptămână. Stătea până târziu, făceau proiecte poate, asta era. Eu evitam sufrageria, Victor venea acasă cât mai târziu.
Într-o seară, am stat cu Ilinca la masă, am spus direct:
Știi, ai promis că pleci. Deja e un an de când stai la noi
S-a uitat în jos, s-a scuzat, a spus că încă n-a găsit nimic bun sau convenabil, aici e cald, aveți internet, tot ce-i trebuie. Chiar nu puteți să mă suportați puțin?
Nu mai putem, Ilinca, i-am zis tare. Noi suntem obișnuiți să fim doar noi doi. Nu-i corect să aduci prieteni, aici e apartament de familie
Suntem doar prieteni, s-a aprins ea. Și oricum, apartamentul e și adresa mea în acte!
Atunci mi-am dat seama că nu o mai putem mișca de bunăvoie. Nu mai cere, ci pretinde. Dumneaei e înregistrată, legea e de partea ei.
Ilinca, e înregistrare temporară. Te-am ajutat, nu să stai cu anii, profitând.
Nu profit de nimic! Plătesc, mă comport cuminte, nu deranjez. Vreți să mă dați afară?
Nu te dă nimeni afară, dar trebuie să înțelegi că ne este greu. Victor nici nu mai stă pe acasă, eu mă simt oaspete.
S-a ridicat, a zis bine, caut mai activ, și a plecat.
Atmosfera a devenit apăsătoare. În decembrie, când se apropia sărbătoarea, nu mai aveam chef nici de brad. Am pus unul mic, artificial, în bucătărie. În sufragerie nu avea rost.
De Revelion, Ilinca a plecat la Loredana. Am răsuflat ușurați. Am sărbătorit ca doi tăcuți, în bucătărie, cu un pahar de vin spumant, la un televizor cât o tabletă.
Când s-a întors Ilinca, ne-a dat vestea: Andrei se mută de la cămin, la prețul chiriilor n-are cum să stea pe undeva. Nu-l primiți puțin aici? Temporar. Chiar ne gândim să ne logodim
Mi-a scăpat cana din mână.
Ce?! Vrei să aduci băiatul să locuiască aici?
Nu să locuiască, să stea o vreme cu mine în sufragerie, aici e apartamentul mare, avem loc, el plătește la comună tot ce trebuie.
Victor a pocnit din umeri: Nici vorbă! Asta e casa noastră! Ilinca, ai o lună să-ți găsești loc; în februarie să nu mai fiți aici!
Ilinca s-a uitat la el rece:
N-aveți dreptul să mă dați afară. Am înregistrare până în august, cu acte-n regulă. Mergeți la poliție, la tribunal până atunci, eu nu plec de aici, Andrei vine peste două zile.
Și a fugit în sufragerie.
A doua zi am sunat-o pe Loredana, am spus tot:
Lenuța, nu știu ce să zic ea nu mă ascultă, nu sunt la curent cu tot, dar e majoră, nu-i pot porunci. Dacă nu mai puteți, dați-o în judecată.
Andrei a venit după trei zile cu bagaje. Făceau ce voiau, mâncau, spălau, stăteau până târziu la televizor. Victor a chemat sectoristul, a făcut proces-verbal. Andrei trebuia să plece în trei zile, altfel amendă. A plecat. Am răsuflat ușurați.
Dar după trei săptămâni, Ilinca a venit hotărâtă: voia să-l ia în spațiu pe Andrei. Sunt logodiți, am dreptul legal! A consultat avocat.
Victor a chemat avocatul familiei. Ne-a confirmat, da, dacă din spațiu, măcar temporar, poți să-ți iei soț/soție, iar să-l dai afară durează luni de zile Am deschis proces împotriva Ilincăi.
De atunci, atmosfera a devenit un război rece. Rareori ne salutam. Ilinca și Andrei au pus televizor mare, al nostru a fost scos pe balcon. Victor a tăcut. Eu la fel. Ce rost să ne batem capul.
Seara aceea, în care spăl vasele și Victor stă la geam, am înțeles că energia ni s-a scurs de tot.
Victor, i-am spus ușor, poate ar trebui, într-adevăr, să vindem și să luăm ceva mic, doar pentru noi. Să rămână lor.
S-a uitat lung la mine.
Ar fi ca și cum am ceda ce-i al nostru. Apartamentul în care am muncit, reparat, trăit două decenii.
Dar aici viață nu-i, i-am zâmbit amar. Suntem străini acasă, Victor. Poate e mai ușor s-o luăm de la capăt, unde nu-i nimeni.
A dat din cap încet.
Poate chiar e mai ușor. Dar tot doare
Din sufragerie se auzea râsetul Ilincăi, vocea lui Andrei, serialul pe ecranul televizorului nou. Fericiți, împământeniți. În apartamentul nostru, care nu ne mai aparține.
Am stat pe scaune, sorbind ceaiul călduț. Afară se lăsa seara, copiii urlau în curtea blocului, viața mergea înainte. La noi, totul s-a oprit demult, între acești pereți.
Lenuto, a zis Victor după o vreme, îți amintești când tot pe bucătăria asta discutam dacă s-o luăm în spațiu sau nu?
Da, mi-am amintit, simțind nodul în gât.
Trebuia să nu acceptăm, a spus liniștit, nu cu reproș, ci ca o axiomă. Să spunem nu de la început.
Da, trebuia.
Am tăcut. Din hol se auzeau pași, ușa sufrageriei s-a deschis. Ilinca a trecut pe lângă bucătărie, a murmurat Bună seara. Am răspuns și am ascultat cum intră la baie, pornește dușul. Victor s-a uitat lung la mine, ochii lui ardeau de oboseală și resemnare.
Mâine mă duc să văd la un agent imobiliar, a spus încet Victor. Cât valorează apartamentul. Poate îl dăm, și luăm o garsonieră, numai a noastră, fără pomeni.
Bine, am răspuns, simțind cum se rupe ceva în mine.
Am rămas puțin la masă, apoi am spălat vasele. Am trecut pe lângă ușa sufrageriei fosta noastră sufragerie. Fostul nostru cămin.
În dormitor, Victor s-a așezat pe marginea patului, eu am luat cartea, dar nu puteam citi. Literele se amestecau.
Știi, a spus el în întuneric, tot mă gândesc unde am greșit. Am vrut să facem bine.
Am greșit, am avut încredere am crezut că bunătatea se întoarce, că rudele nu te trădează.
Am fost naivi, a oftat el. La vârsta asta trebuia să știm.
Da
Am stins lumina. Din sufragerie se auzea râsul Ilincăi și vocea lui Andrei. Ei trăiau, fără nicio remușcare. Iar noi, în dormitor, în apartamentul nostru plin de amărăciune. Simțeam din ce în ce mai mult că am devenit niște oaspeți care n-au primit încă invitația de a pleca.
Și am înțeles, în bezna de dincolo de ziduri străine, că cel mai dureros nu a fost pierderea casei, ci pierderea încrederii că binele se răsplătește cu bine, că familia îți e sprijin, nu povară. Și-n locul speranței a rămas o oboseală surdă
Victor a adormit primul, iar eu am mai stat o vreme cu ochii deschiși, ascultând cum, peste pereții aceștia străini, cineva râde. Și m-am gândit că, de mâine, totul va începe de la capăt, până când nu ne vom mai simți străini nici în propria casă, fiindcă vom pleca.
Se auzea vântul în afară, bătea o fereastră uitată deschisă. Martie se termina, primăvara bate la ușă. Dar în casa noastră primăvara nu mai are drum. Doar iarnă, lungă.
Mi-am închis ochii, căutând să adorm. În vis, casa se umplea iarăși de lumină, veselie, glasuri. A noastră. Numai a noastră. Dar asta era doar un vis. Realitatea era cu totul altfel.
