Jurnal personal
Știi la ce mă gândeam, stând cu farfuria în mâini, ștergând-o pentru a cincea oară la rând? Că nici măcar o linguriță de ceai n-am mai rămas a noastră. Toate s-au mutat în camera lor. Acum, parcă și în casa noastră, înainte să adorm, mă întreb dacă nu cumva facem prea mult zgomot când dăm drumul la apă, când privim la televizor seara, poate îi deranjăm pe ei, nu? În casa noastră.
Vasile privea pe fereastră, cu ochii goi, peste curtea blocului. A oftat, greu, din toată inima.
Ca niște musafiri, a zis el tăcut, fără să-și întoarcă privirea. Am ajuns musafiri în propria bucătărie.
Și fix atunci, din camera nepoatei se auzi râsul reținut al unei fete, apoi glasul adânc al prietenului ei. Urmăreau un filmîn fosta noastră sufragerie, firește.
Așa stăteam atunci: eu cu farfuria în mână, Vasile lângă geam, și în minte îmi suna doar atât: cum de am ajuns aici? Cum de am ajuns să ne fie jenă în propria casă să spălăm vasele, să dăm drumul la apă la baie, de frică să nu deranjăm pe alții? Cât de ușor am plecat la drum. Totul a început cu intenții bune, cu un gest de familie, ca la noi.
Telefonul de la sora mea, Mariana, a sunat pe la sfârșitul lui august, acum un an și jumătate. Eu eram la bucătărie, puneam castraveți la borcan, cu tot aburul și agitația. Am șters mâinile de șorț și-am răspuns.
Marioara, dragă, salut! tonul ei era nesigur, o recunoșteam. Ea nu sună niciodată fără motiv, locuiește la Iași de mulți ani, vorbim rar.
Ți-o mai amintești pe Doinița, fata mea cea mare?
Cum să nu, zic. Ce e cu ea?
Nimic grav, stai liniștită. A intrat la facultate la Chișinău! Bursa, mare succes. Doar că nu primește cămin de la început, poate abia la semestrul doi sau mai târziu. Și mă gândeam dacă tot aveți trei camere și locuiți doar voi doi poate o luați cu buletinul, cât să poată face actele la universitate e doar formalitate, zicea. Nu stă la voi, și-a găsit deja cameră cu alte fete.
Mi-au încolțit în minte tot felul de gânduri. Nepoata mea, copil cuminte, premiantă. Dar documente în casă, nu-s o glumă. Vasile mi-a zis mereu: să nu înscrii pe nimeni, că apoi nu-i mai scoți nici cu sapa. Dar totuși, fată de familie, studentă, doar temporar. Și Mariana e sora mea, greu să o refuz.
Ești sigură că nu caută să stea? am întrebat cu o ușoară reținere. Nu suntem obișnuiți cu cineva mereu în casă.
Vai, dragă, Doinița abia așteaptă libertate! Locuiește cu prietenele ei, doar pentru actele de universitate are nevoie de domiciliu, și atât. O formalitate.
Am zis că vorbesc și cu Vasile. El, când a auzit, s-a îmbufnat pe loc.
Nu-mi place, a zis scurt. Odată ce faci înscriere, apoi drum lung. Îți spun din experiență.
E fata Marianei, l-am rugat eu. Studentă, temporar, doar să o ajutăm cu hârtiile. A promis că nu stă.
Azi promite, mâine vine cu bagaje, apoi rămâne.
Dar, cum mă mustra conștiința, am decis să le ajut. Am sunat-o pe Mariana, am convenit să vorbesc direct cu Doinița.
A sunat peste două zile. Vocea ei era atât de așezată și respectuoasă.
Sărut mâna, tanti Lenuța. Mama mi-a spus că poate mă ajutați cu mutația. Știu că nu e ușor să primiți pe cineva, dar măcar să beau o cafea cu dumneavoastră și să vă explic.
Cum să-i spui nu unui copil atât de cuminte? Iar Vasile doar a ridicat din umeri când i-am zis că vine Doinița.
A venit pe 1 septembrie. Înaltă, slabă, cu părul lung prins în coadă, cu rucsacul cât ea. Drăguță, zâmbitoare.
Mulțumesc că m-ați primit, mi-a zis. Mama v-a pregătit niște bunătăți, miere, dulceață, bomboane.
M-am bucurat sincer de cât de educată era. Am băut un ceai, Doinița povestea despre jurnalism, facultate, vise. Spunea că deja a găsit chirie cu două fete în Botanica, mi-a arătat poze pe telefon. A repetat că îi trebuie doar înscriere pentru acte și că nu va sta la noi decât, poate, are drumuri rare.
A doua zi Vasile m-a avertizat iar, dar, firește, am mers împreună la Oficiul Stării Civile. Actele, semnăturile, povestea știută. Totul părea simplu, pe un an de zile; mă simțeam bine că puteam face un bine.
Și, ca de obicei, viața și-a găsit rapid felul de a ne complica planurile. Primele luni, Doinița și-a ținut cuvântul: nu a venit, doar mesaje și apeluri de sărbători, Mariana ne mulțumea în fiecare discuție.
Dar, în noiembrie, s-a schimbat totul. Nepoata a sunat, și, cu vocea rugătoare, m-a întrebat dacă poate veni câteva zile: zgomote-n chirie, scandaluri, nu poate învăța pentru sesiune. Cum să nu lași copilul în casa ta, când are nevoie?
A venit cu același rucsac, a dormit pe canapea în sufragerie. Spunea că nu stă mult, o săptămână, cât se lămurește. N-am zis nu, dar am început să evităm sufrageria, să bem ceaiuri în bucătărie, să stăm pe tăcute. Vasile se retrăgea mereu devreme, eu mă băgam cu vasele. Să nu deranjăm pe nimeni.
O săptămână a devenit două. Apoi sesiune, apoi vacanță, apoi inevitabil: și-a adus mai multe lucruri, a spus că a găsit un job part-time la un ziar, nu-și permite să plătească chirie. Ne-a promis bani la factură, alimentele și le cumpără singură.
Tanti Lenuța, vă rog, pot sta un timp? a zis, cu ochii mari și triști.
Vasile exploda în bucătărie, pe șoptite:
Vezi? Ți-am zis! Azi-dimineții cu plicul cu 200 de lei, mâine cu băieți la ea-n casă!
M-am simțit prinsă la mijloc; nu puteam să fiu dură cu fata, dar nici cu Vasile nu-mi era confortabil să mă cert.
Așa, pas cu pas, Doinița s-a instalat la noi ca acasă. Jumătate din dulapuri, borcane pe balcon, mâncare separat în frigider, ustensilele ei. Și apă, și curent Vasile a devenit mai tăcut, eu tot cu nervii întinși, ne conversam doar strictul necesar.
După sesiune, viața noastră s-a mutat cu totul în bucătărie. Ea venea târziu, stătea ore la laptop în sufragerie, se auzea tastând până noaptea, mă irita până la limită.
Într-o zi a venit cu un băiat: Petru, student la politehnică, coleg la gazetă. Au zis că lucrează la proiect, doar pentru câteva ore și uite așa, am ajuns să ni se umple casa de tineri gălăgioși.
Vasile a decis: “Gata! În august nu mai prelungești nimic, să-și caute chirie.”
Dar, cum mă temeam, Doinița a venit înainte să-i expire domiciliul. A rugat pentru un an în plus, a zis că fără acte riscă să fie exmatriculată, să-și piardă jobul. Mariana a sunat, a rugat și ea, mi-a promis că vorbește serios cu fata să caute chirie cu adevărat. Am acceptat, de frică să nu am pe conștiință cariera copilului.
La vară, Doinița a plecat o lună la părinții ei. Am respirat pentru prima dată ușurați. Am revenit la vechile noastre obiceiuri, ca două păsări bătrâne rămasă singure-n cuib. Dar în septembrie s-a întors și a inundat casa cu și mai multe lucruri, cu hotărârea de a învăța pentru performanță.
În octombrie a început să-l aducă pe Petru tot mai des. Nimeni nu mai întreba de-acum dacă poate sau nu poate; s-au instalat în sufragerie ca la ei acasă, fără să ne mai întrebe. Am încercat să abordez subiectul, dar Doinița m-a privit drept în ochi: “Plătesc, nu deranjez, nu văd problema.” Era clar că nu mai cerea, ci revendica.
Pe la Crăciun, am pus o brăduță minusculă pe masă-n bucătărie, să nu deranjăm “zona lor”. Sfârșitul anului ne-a găsit pe amândoi goi pe dinăuntru. Noaptea, la fiecare pas, simțeam că nu mai avem loc. Casa parcă nu mai era a noastră.
După Revelion, Doinița a anunțat relaxat că Petru o să stea la noi o perioadă, că nu mai poate în cămin și că să nu ne facem griji, că va plăti partea lui la cheltuieli.
Vasile s-a ridicat, a trântit ceva pe masă:
Gata! Te rog să începi să te muți, ai până la final de februarie. Nu mai discutăm!
Doinița a pășit înapoi cu un calm rece:
Conform legii, nu aveți dreptul să mă dați afară înainte de termen. Dacă țineți neapărat, ne vedem la tribunal. Eu totul fac regulat, cu acte, cu plată. Petru e logodnicul meu, am dreptul să-l aduc și pe el.
Am stat tranchiliți, ca doi bătrâni în fața televizorului oprit.
Am luat legătura cu Mariana; era depășită de situație. Singurul ei sfat era tribunalul. Vasile a mers la avocat, să strângă acte, martori, dovezi. Am chemat poliția după o săptămână, Petru a fost rugat să părăsească locuința, dar după aceea, tot încerca să se reîntoarcă, bazându-se pe drepturile nepoatei.
Așa a trecut primăvara; am devenit oaspeți ai propriei case. Sufrageria lor, bucătăria noastră, fiecare pe tărâmul lui, privind la uși închise, evitându-se cât se putea. Nu ne-am certat, nu ne-am mai vorbit. Doinița era rece și calculată, știa ce are voie, ce nu, folosea tot ce putea în favoarea ei.
De curând, și-au pus televizor mare pe perete în sufragerie, totul al lor. Nici nu am mai avut energie să protestăm. Ne-am simțit inutili, demni de milă.
Într-o seară, după o zi obositoare, i-am spus lui Vasile:
Poate ar trebui să vindem. Să le lăsăm lor apartamentul, să începem de la zero, undeva liniștiți.
S-a uitat lung la mine, obosit, dar fără urmă de indignare.
Dureros, Lenuțo, a zis. Dar poate simplu. Am obosit.
Din sufragerie se auzea râsul lor, nu-i interesa ce facem. Noi beam ceai fierbinte, muți, ascultând dangătul ceștii pe masă.
Mi-am amintit atunci ziua când am acceptat s-o înscriem temporar. Am simțit o arsură de regret, dar ziceam:
Trebuia să te ascult atunci, Vasile.
Da, trebuia.
Am rămas pe întuneric, cu gălăgia lor după ușă, fără să mai am forța să plâng. Mi-am dat seama că am pierdut nu doar controlul asupra casei noastre, ci mai ales credința că un bine făcut se întoarce. Am pierdut speranța că, între rude, recunoștința și bunul simț cântăresc ceva. În locul lor, a rămas doar golul și resemnarea.
Nu știu dacă vom mai avea vreodată liniștea de odinioară. Poate, plecând, găsim un pic de pace. Deocamdată, sunt doar oaspete în propria casă, și nu e sentiment mai amar decât acesta.
