Zidul ei
Daniela, dar ce-ți veni să te bagi în discuția asta? Nici nu s-a întors spre mine Victor, bărbatul meu. Stătea la geam cu un pahar de vin în mână, larg în umeri, sigur pe el, ca de obicei, și vorbea încet, aproape blând ceea ce era cu atât mai enervant. Ioan pe mine m-a întrebat, pricepi? Pe mine. Nu-i ține morală cu ideile tale.
Ioan Gheorghiu, musafirul nostru și partenerul lui Victor la vreo treabă de-a lor cu logistici, se uita la farfuria lui, vizibil jenat. Recunoșteam gestul: s-a foit puțin pe scaun, a apucat furculița doar așa, ca să aibă ce face, dar nu se pregătea deloc să mănânce.
Eu doar am spus că sunt spații uriașe pustii în Centru, am spus drept, cu glas calm.
Daniela. Victor, într-un final, s-a uitat spre mine. În ochii lui era acea privire pe care am învățat s-o descifrez în douăzeci și șapte de ani. Nu furie. Mai rău. Superioritate plictisită. Ai hrănit musafirii, masa-i grozavă, totul e minunat. Hai mai bine adu tu desertul, vrei?
La masă mai erau încă patru oameni. Lăcrămioara, soția lui Ioan, mi-a aruncat o privire scurtă, cu ceva ce semăna a compasiune. Sau poate îmi imaginam eu. M-am ridicat, am strâns câteva farfurii și-am plecat în bucătărie.
Am rămas un minut privind ploaia pe geam o ploaie măruntă, tomnatică, ce întindea luminile caselor în pete galbene. Aveam cincizeci și doi de ani. Din spate răsuna conversația, râdea Victor, clincheta sticla. Am scos din frigider tortul pregătit dimineață și m-am dus cu el la masă.
Așa îmi era viața.
Casa noastră, într-un cartier bun din Chișinău, era construită de Victor, după ce afacerile i-au mers strună, vreo cincisprezece ani în urmă. Mare, cu două etaje, garaj, și o grădină pe care am făcut-o eu, că Victor era prea ocupat, iar grădinarul plătit planta tot pe dos. Casa era frumoasă. Oaspeții tot spuneau: vai, doamna Daniela, ce gust aveți! Și zâmbeam, mulțumeam, pentru că într-adevăr era gustul meu perdeaua, raftul, coacăzul de lângă gard.
Doar că… casa era trecută pe numele lui Victor.
N-am lucrat niciodată așa “în sens serios”, cum lucra el. După facultate, unde ne-am cunoscut, am predat vreo câțiva ani desen tehnic la un liceu tehnologic. Apoi s-a născut Radu, apoi afacerea lui Victor s-a dezvoltat, mutări, întâlniri, trebuia cineva să primească oamenii, să-l însoțească la evenimente, să fie aproape. Am lăsat serviciul. Victor spunea mereu: la ce-ți trebuie salariul ăla de cârtiță, te întrețin eu. Și chiar mă întreținea. Generos, dar într-un fel la care, de câte ori aveam nevoie de ceva pentru mine, trebuia ori să cer, ori să pun deoparte din cumpărături.
Bijuteriile am început să le fac din întâmplare, acum zece ani. M-a prins ploaia la casă la țară, am găsit o cutie cu mărgele vechi, uitată de ani. Seara aveam deja un colier surprinzător de reușit. Apoi altul. Prietenele cereau să le fac cadou, apoi ofereau bani. Mi-am cumpărat instrumente, am început să lucrez cu pietre semiprețioase, cu argint. Era lumea mea, spațiul meu.
Victor trata pasiunea mea cu indulgența pe care o avea și față de roșiile mele din grădină. O activitate inofensivă, bună să nu mă plictisesc.
Tu cu mărgeluțele tale, spunea, când îi arătam câte o piesă nouă. Pe cine să le vinzi? La piață?
N-avea rost să-i răspund. Ce să zici?
Radu a crescut, s-a dus la București, s-a însurat și s-a stabilit acolo. Ne vedeam la sărbători. Mă suna duminica, întreba de sănătate, întrebam de serviciu. Bine, mulțumesc. Ne iubeam, dar fiecare cu viața lui.
Numai că eu nu aveam de fapt viața MEA.
Aveam o gospodărie frumoasă, un soț, oaspeți de două ori pe săptămână, prânzuri caritabile la care Victor mergea pentru conexiuni, și eu mereu lângă el, în rochia potrivită și cu zâmbetul corect. Eram cartea lui de vizită, partea umană. Bărbat serios, familie bună, nevastă frumoasă, știe să primească lume. Da, știam și eu că e un fel de muncă. Doar că n-o plătește nimeni și nici nu-ți zice mulțumesc.
Scrisoarea a venit în februarie. Un plic banal de la notarul din strada Ștefan cel Mare, nume necunoscut. Am deschis-o la masa din bucătărie, Victor încă dormea.
Mătușa mamei mele, Paraschiva Popescu, pe care o văzusem de trei ori în viață, ultima dată acu’ douăzeci de ani la o înmormântare, a murit în decembrie. N-a avut copii. Mi-a lăsat un imobil. Nu apartament, nu teren, ci un fost atelier industrial în centrul orașului, clădire de două etaje din anii ’50, trei sute și ceva de metri. Părăsit demult.
Am citit scrisoarea de trei ori.
Apoi am sunat notarul.
Da, doamna Daniela, corect, mi-a confirmat el. Doamna Paraschiva v-a trecut clar ca unică moștenitoare. Și, apropo, terenul de sub clădire intră și el în proprietate. E totul clar, documente vechi, din anii 90.
Teren în centru?
În centru, da. E mic, dar poziție bună.
Am mulțumit, am pus receptorul și-am stat mult cu scrisoarea în mână.
Lui Victor nu i-am zis nimic. Habar n-am de ce. Ba știu deja vedeam scena: intra, se uita, spunea că trebuie demolat, că știe el pe cineva la vreo firmă mare, și se pornea tăvălugul. Și iar aș fi stat alături, zâmbind, cât timp alții hotărăsc pentru mine.
Prima dată m-am dus acolo singură, zicând acasă că mă văd cu o veche prietenă.
Clădirea era într-o fundătură după Teatrul Național, într-un cartier unde vilele interbelice se amestecau cu blocuri sovietice și birouri din sticlă. Străduța liniștită, pavată, copacii deja umflau muguri.
Era o ruină. Tencuiala căzută, geamurile mari bătute cu scânduri, poarta ruginită. Dar zidurile aramii, groase stăteau bine. Am ocolit clădirea de două ori, am pipăit cărămida, m-am uitat la acoperiș. Ținea. Am intrat pe o ușă laterală neîncuiată.
Tavan înalt. Ferestre uriașe, multe sparte. Podea cu mozaic vechi sub praf. Miros de umezeală și vechi.
Am stat în mijloc, privind printr-o gaură a tavanului la cerul gri.
Și am simțit, brusc, ceva straniu. Nu teamă, nu tristețe. Un sentiment ca atunci când intri undeva necunoscut și realizezi: ăsta e locul tău.
Notarul era un domn simpatic de vreo 45 de ani. Am semnat toate actele în două săptămâni. Am luat dosarul acasă și l-am pitit în dulap, în camera unde lucram la bijuterii. Victor acolo nu intra niciodată.
Pe Nadia o știam din liceu azi era agent imobiliar. I-am povestit totul.
Faci mișto? a tăcut lung după ce a auzit.
Vorbesc serios.
Daniela, tu înțelegi o clădire în centru, terenul, vorbim de mulți bani. Nu vinzi?
Nu.
Și ce vrei să faci?
Am tăcut o clipă. Apoi:
Ții minte când mergeam noi la vernisaje, în Casa Artiștilor, pe strada Tighina?
Cum să nu?
Aș vrea ceva de genul ăla. Un loc pentru oameni. Să expui, să lucrezi, să înveți. Un spațiu de artă, cum îi zic tinerii azi.
Nadia iar a tăcut prelung.
E investiție uriașă. Renovare, utilități, etc.
Știu.
Ai bani?
Momentan nu, dar o să am.
N-a mai săpat după detalii. Nadia era genul care știa să asculte (și să tacă), de aia ne înțelegeam.
M-am apucat de strâns bani cum știam. Cu bijuteriile. În ani strânsesem o grămadă pe care nu le vândusem niciodată. Aveam piese de care eram mândră. Pandantive din argint cu pietre de la Predeal, brățări, seturi la care muncisem nopți.
Nadia a ajutat. Ea avea o prietenă cu un mic butic de cadouri și accesorii artizanale. Am înțeles repede cum merg treburile: Nadia le aducea drept creații de la o artistă care vrea să rămână anonimă, magazinul lua un comision mic. Primele s-au vândut în trei săptămâni.
N-ai idee ce impact, Daniela, zbiera Nadia la telefon. Se interesează dacă mai aduci! Colierul ăla cu labradorit, pe care nu voiai să-l dai a dispărut în două ore!
Pe cât?
A zis suma. Mi-a trosnit spațiul din minte de atâta aer brusc.
Trei luni de vândut bijuterii și am strâns o sumă care mie mi se părea SF. Banii i-am pus pe card nou, deschis la o bancă din preajma notarului. Victor habar n-avea de el.
În paralel, m-am apucat să găsesc meseriași. Fără pilele soțului, pur și simplu de pe internet și întâlniri la cafenea, cât era el la birou. Echipa care a acceptat în final era mică, patru oameni conduși de Marius, un bărbat taciturn, cam de vârsta mea, care uitându-se la ruine n-a strâmbat din nas.
Ziduri bune, a bătut el cărămida. Acoperișul de schimbat. Parțial podea nouă la parter. Geamuri schimbate complet. Electric de la zero. Patru luni, dacă nu ne tot oprim.
Nu ne oprim.
Marius s-a uitat la mine. Nu bănuia nimic, doar m-a fixat, calm.
Foarte bine, a zis.
Acasă, totul mergea mai departe. Găteam, primeam oaspeți, mergeam cu Victor la evenimente, ascultam povești de business. Uneori părea că îl aprob, alteori mă gândeam doar la ferestre, la luminile pentru expoziții, la cum să montez rafturi pentru pictori în atelierul de sus.
Victor nu suspecta nimic. În ochii lui, eram cadrul perfect, neutru.
O singură dată era să mă dau de gol. A găsit în geantă bonul de la magazinul de materiale, căci luasem mostre de vopsea.
Ce-i asta? la cină, relaxat.
Am luat ceva pentru casă.
Grund ceva…
Vreau să vopsesc pereții din subsol, e umezeală.
A dat din umeri și s-a întors la telefon. Sub 30 de secunde tot dialogul.
Marius s-a dovedit meseriaș pe bune. Nu se grăbea unde nu era cazul și nu trăgea de timp. Discutam strict lucruri practice, fără poveșți. Când mergeam acolo, stăteam în mijloc, printre sunete de bormașină și praf, și simțeam un fel de bucurie fizică în corp, în minte. De parcă aerul se schimbase.
Nadia a venit să vadă la iunie, când aveam deja răspunse ferestre noi și pereții gata.
Doamne, Daniela, ce urmează să iasă aici…
O să iasă, am zis.
Dar te-ai gândit ce faci în spațiu? Evenimente, concept, tot așa…
Gata, am plan: expoziții pentru artiștii locali, care n-au unde să expună, cursuri, închirieri de ateliere, poate un mic bufet jos, colț de cărți.
Ai gândit totul a râs Nadia.
Era visul meu de trei ani, doar că nu credeam c-o să se întâmple.
În septembrie am descoperit-o pe Ioana, la un târg artizanal. Ioana vindea păpuși făcute de mână, stătea la o masă și citea, deși lumea trecea pe lângă ea. Păpușile erau delirant de simpatice. Am oprit, am ridicat una.
Le faceți singură?
Singură.
De mult?
De vreo șapte ani. M-a privit franc. Vă place?
Mult. Eu sunt Daniela. Deschid un spațiu mic de arte. Caut oameni care să lucreze sau să expună acolo.
Ioana a pus jos cartea. Așa a început să se strângă gașca. Ioana știa doi pictori. Unul dintre ei a adus un sculptor. Sculptorul, la rândul său, avea o colegă profesoară de ceramică ce nu găsise spațiu de curs serios. Până în octombrie, aveam o listă cu doisprezece oameni ce așteptau startul.
Banii se cam terminau. Mai aveam câteva bijuterii de vânzare, dar nu multe. Pentru final, ca să-i plătesc lui Marius și ultima tranșă, să iau lumini pentru săli și să fac firma, am dat ultima piesă la care țineam: setul argint-ametist îmbătrânit făcut doi ani la rând. O zi și jumătate după ce l-a văzut clienta Nadiei, s-a vândut.
Daniela, s-a dat instant, femeia-și dorea chiar așa ceva. Mai ai?
Nu mai am, am zis.
Supărată?
Nu, și chiar nu eram.
Deschiderea a fost în noiembrie. Fără festivități. Doar am postat anunț în grupul local online: Se deschide spațiu de artă! Chemăm artiștii și oamenii interesați. Seara de deschidere a venit lume, vreo șaizeci de oameni.
Victor era plecat la Iași cu afaceri. I-am spus că dorm la Nadia. A zis doar: OK, nu te aștept.
Am stat în sală uitându-mă la oameni, cum admiră lucrări, vorbesc, mângâie păpușile Ioanei și-mi tremura mâna. Nu de emoție, ci pentru că dacă vrei mult timp ceva și chiar ți se întâmplă, ți se taie răsuflarea.
A venit și Marius. S-a sprijinit de un zid, privit în jur.
A ieșit fain.
Multumesc vouă.
Noi să vă mulțumim.
Apoi totul s-a urnit neașteptat de repede. Atelierele s-au ocupat. Pe cursurile de ceramică oameni cât cuprinde, la cafenea, unde s-a apucat de treabă o fată pe nume Sonia, deja se stătea la coadă. Jurnaliștii locali mi-au luat interviu, apoi altul.
Odată m-am întâlnit pe colț cu vecinul de peste drum, Ion Popovici, bătrân cu casa de pe timpuri.
Dumneavoastră ați deschis acolo?
Eu.
De când stau aici, n-am văzut să se poată face ceva cu locul ăla. E lucru mare.
I-am mulțumit și am plecat zâmbind până la mașină.
Victor a aflat în ianuarie. Nu de la mine. Un partener de-al lui a văzut știrea într-o publicație locală, cu fotografie. Seara la masă, printre musafiri.
Daniela, ai ceva să-mi povestești?
Spălam vasele, fără grabă.
Am, i-am răspuns. Hai, stai jos, fac un ceai.
I-am spus totul. Cu moștenirea, cu clădirea, cu bijuteriile vândute, cu renovarea. A ascultat în tăcere. Nicio emoție pe chip. Avea masca lui de firmă.
Când am terminat, a tăcut, apoi:
M-ai mințit.
Da.
De ce?
M-am uitat la el: chiar voia să audă? Sau doar credea că vrea?
Pentru că, dacă-ți spuneam dinainte, Vicu, tu luai deciziile. Ar fi devenit proiectul tău, nu-al meu.
Nu-i corect.
Nu-i. Dar nici tu, vreodată, n-ai întrebat ce-mi doresc eu. Serios, nu la mișto.
S-a ridicat, cu ceaiul în mână, s-a dus la geam.
Vrei să-ți zic că-s mândru de tine?
Nu, am zis calmă. N-ai de ce.
N-a zis nimic.
Am mai locuit câteva luni împreună, dar ceva tot s-a fisurat. Fără făț, fără zgomot. Cum se topește gheața pe dedesubt și nu știi când se prăbușește.
Apoi a venit balul.
Balul caritabil al orașului, organizat în fiecare februarie, era evenimentul de top cu toți oamenii de afaceri și funcționarii importanți. Victor mergea mereu. Anul acesta plicul cu invitația a venit separat, pe numele meu. O doamnă din comitet m-a sunat să mă invite personal: Se oferă prima dată un premiu pentru cel mai reușit spațiu urban nou, și Paraschiva, spațiul la care ai dat numele mătușii, e printre laureați.
Puteți fi de față? m-a întrebat.
Pot.
Lui Victor i-am spus imediat. M-a privit ciudat așa cum nu m-a mai privit, de parcă abia atunci îi picase fisa cine sunt.
Felicitări, a zis sec.
Mulțumesc.
Rochia mi-am cumpărat-o eu: bleumarin, croială simplă, fără zorzoane. Am purtat și bijuterii lucrate de mine, un inel cu labradorit creat recent și cercei cu granate mici.
La bal ne-au pus la mese diferite: el ca membru de comitet, aproape de scenă; eu, ca laureată, printre nominalizați. L-am căutat din priviri, a dat din cap scurt. Am răspuns la fel.
Sala, un conac vechi la Chișinău, tavan cu stucaturi, candelabre de cristal. Lume bine, îmbrăcați, apă de colonie, muzică, flori. Și eu, care, fix acum un an, ștergeam vase râzând străinilor.
Când s-a anunțat premiul, am urcat lent pe scenă picioarele nu mă ascultau, dar nimeni n-a observat.
Președintele comitetului, domn respectat, a vorbit de importanța spațiilor culturale. A rostit numele meu, mi-a dat trofeul din cristal și un plic.
Ceva de spus? m-a întrebat.
Am luat microfonul. Sală tăcută pâna la ultima respirație. O vedeam pe Nadia, cu soțul la masa de la colț, râdea larg. Victor mă privea; ceva pe fața lui între mândrie, regret și un nu știu ce.
Mulțumesc tuturor care au crezut în acest loc înainte să-l vadă, am zis. Artiștilor, colaboratorilor, tuturor care au venit și au rămas. Și mătușii Paraschiva, care mi-a lăsat mai mult decât o clădire mi-a dat șansa să fiu cine vreau.
Am vorbit trei minute. Sala a aplaudat. Am coborât și m-am întors la masa mea.
Nadia a venit să mă îmbrățișeze în pauză.
Daniela, ai văzut ce mutră avea el?
Am văzut.
Și…?
Nimic, am zâmbit. Chiar nimic.
Victor a venit după ce s-a terminat oficial.
Discurs frumos, a zis.
Mulțumesc.
Arăți foarte bine.
Vicu, hai te rog…
A oftat.
Trebuie să vorbim. Serios.
Știu. Acasă.
Conversația a fost lungă. Nu scandal. Ne consumasem de certuri, și oricum n-au prea fost. Era altceva, o oboseală surdă, viața paralelă.
I-am spus că vreau divorț.
A tăcut mult. Pe urmă:
Ești cu altcineva?
Nu. Vreau doar să trăiesc altfel.
Îți trăiești deja viața. Acum.
Exact. Și vreau să continui. Singură.
S-a ridicat, s-a plimbat.
Casa, a zis prost dispus. O împărțim?
E pe numele tău. Dar terenul e pe al meu.
S-a blocat.
Ce?
I-am explicat calm. Terenul sub casa noastră fusese trecut, cândva, tot pe numele mătușii Paraschiva, după niște aranjamente vechi am aflat doar când am rezolvat succesiunea. Notarul a observat, avocatul a confirmat perfect legal.
Victor m-a privit altfel decât oricând.
Știai de mult?
Am aflat la moștenire.
Și ai tăcut.
Da. Cum ai tăcut și tu de atâtea.
A stat, apoi ne-am pus pe vorbă, lung, fără lacrimi sau țipete. Doi oameni trecuți de vârstă, obosiți, care se văd brusc cu ochi noi.
Avocații au lucrat trei luni. Divorțul s-a făcut discret, fără show-uri. I-am lăsat casa lui, cu condițiile clar negociate de avocatul meu. Compensația am investit-o în Paraschiva: am extins cafeneaua și am deschis etajul doi ca sală de expoziții.
Mi-am luat un apartament mic, tot aproape de Centru și de Paraschiva. Etajul patru, vedere spre acoperișuri vechi și un tei hârtos care primăvara parfuma strada chiar cu geamul închis.
În prima noapte, m-am trezit la trei. Nicio voce străină, niciun pas, nicio respirație lângă mine. Doar zgomot slab de mașini undeva jos și ploaie.
Aveam cincizeci și trei de ani. Eram singură și n-aveam frică. Mi s-a părut important.
Un an a trecut.
Paraschiva mergea cu motoarele turate. Trei artiști stabili și-au închiriat ateliere, cursurile Ioanei de ceramică funcționau de trei ori pe săptămână, cafeneaua Soniei, cu mese mici din lemn și fotografii vechi pe pereți, se umplea deseară. Vineri seara avea loc un mic concert de jazz, de la care nu lipsea nimeni.
Ioana și-a vândut toate păpușile și făcea noi, pe comandă. Eram prietene ca niște oameni norocoși care s-au întâlnit la timp.
Nadia îmi zicea uneori:
Daniela, parcă ai întinerit cu zece ani.
Doar am dormit bine, râdeam.
Am continuat să fac bijuterii. Nu pentru bani, de drag. Seara, acasă, cu veioza aprinsă, mă jucam cu pietrele, argintul, și ascultam jazz de la Paraschiva. Timpul meu tăcut, al nimănui.
L-am întâlnit pe Victor accidental, la început de decembrie. Eu ieșeam cu două pungi cu prăjituri, el venea din sens opus. Ne-am văzut odată.
Părea mai bătrân cu un an. Sau mi se părea mie poate-l vedeam abia acum altfel, fără filtru.
Daniela, m-a salutat.
Vicu. Bună.
Ne-am oprit. Pauza n-a fost stânjenitoare ca doi oameni care s-au cunoscut o viață, dar nu mai au multe de zis.
Cum îți merge?
Bine. La tine?
Normal. Ezitase puțin. Am auzit că ai deschis a doua sală.
Din noiembrie.
Felicitări. Era din tot sufletul, fără aere.
Mulțumesc.
Altă pauză. A schimbat greutatea pe celălalt picior.
Am și eu o întrebare de afaceri. Mă gândesc să închiriez un spațiu showroom, tot în centru. Nu știi pe cineva de încredere care face renovări la clădiri în zonă?
L-am privit. M-am trezit că o parte adâncă din mine, obișnuită să sară să-l ajute, a dat să răspundă, să rezolve. M-am zâmbit.
Nu, Vicu, am spus calm. Nu știu.
A părut surprins. Nu supărat doar uimit.
Bine, a zis. Să ai noroc.
Și tu.
Am pornit în direcții opuse. Am urcat gulerul paltonului, era ger uscat. Pe stradă mirosea a brad de la târgul de Crăciun.
M-am gândit că diseară ajung la Paraschiva, că Ioana montează o nouă expoziție și o să vină lume. Sonia va coace ceva dulce. Va fi jazz, vor fi voci, lumină caldă prin ferestrele largi.
Am mers mai departe.
