Zâna

Și când o să cresc mare, o să fiu zână!

Ilinca, dar de ce vrei să fii zână?

Pentru că așa vreau eu!

Ilinca s-a dat jos din brațele mamei, unde primea urări pentru aniversarea a cinci ani, și și-a aranjat fustița bufantă.

Mamă, zânele sunt toate frumoase și deștepte! Și pot orice! Și eu pot!

Sigur că poți! Mirela s-a aplecat s-o strângă în brațe, dar Ilinca s-a tras un pas deoparte.

Dar tortul?

Imediat vine! Du-te și joacă-te cu copiii până te strig eu, bine?

Bine!

Uitându-se la buclele spiralate pe care cu greu i le ondulase dimineață Ilincăi, Mirela a zâmbit:

Ce voință are! Și ce isteață e! Cine mai știe să-și spună așa clar gândurile la vârsta asta? Uite, și-a propus: Pot orice!

Să nu-i iei speranța asta! a dat din cap Anișoara, cea mai bună prietenă a Mirelei. Unii, când aud așa ceva de la copii, se grăbesc să taie aripile: Trebuie să fii realist, să înțelegi viața! Dar trebuie doar să crezi în copil, și o să poată orice știu sigur. Și Karina a mea, la prima întâlnire cu profesorii de balet…

Da, da, Karinuța ta e grozavă! Fetelor, mă ajutați puțin? E momentul să tăiem tortul. Mirela s-a rotit grațios pe toc și a pornit spre bucătărie.

Casa era plină de glasurile copiilor. Podeaua era acoperită de confeti colorat și resturi de baloane sparte. Buchetul de lalele, zvârlit pe undeva printr-un colț, i-a strâns sprâncenele Mirelei. Acele flori le comandase mama ei, Ecaterina, special ca să-și felicite nepoțica. Acum Ecaterina locuia cu ei, dar, pe vremuri, venea rar în vizită, preferând să aibă grija de Ilinca la ea acasă.

Nu prea mă simt în largul meu, fata mea. Parcă mă tem să nu stric ceva pe aici. E prea elegant pentru mine…

Mamă, nu te mai complica! se supăra Mirela. E atât cât ne-am permis! Vlad muncește zi și noapte, la fel și eu. Avem tot dreptul să trăim bine.

Tot la mine acasă mi-e mai liniște…

Cum vrei tu, mamă. Mie îmi e important ca Ilinca să fie bine.

Ecaterina avusese grijă de nepoată de la naștere.

Nu am timp, mamă. Mirela își punea grăbită un pic de rimel înainte de serviciu. Dacă mă las acum, tot ce am făcut până acum s-ar duce pe Apa Sâmbetei. Oamenii depind și ei de mine, nu doar casa și banii ăștia, dar în primul rând trebuie să mă gândesc la viitorul Ilincăi.

Nu i-ar trebui mai mult să aibă mama aproape, cât încă e micuță?

Hai, mamă, nu începe! Știu ce fac! Cine, dacă nu eu, să am grijă de copilul meu? Cine?

Și Vlad?

Mamă, te rog Da, ca tată, o să fie. Dar un bărbat azi e, mâine, poate e cu alta. Și atunci ce?

Doamne, de unde asemenea gânduri, fata mea? se minuna Ecaterina. Are pe cineva?

De unde să știu? N-am avut timp să verific, că doar încă de când am fost gravidă m-am pierdut de lume. Acum trebuie să recuperez. Și tu o să mă ajuți, nu?

Normal că te ajut. Ecaterina privea atentă la nepoată. E așa micuță… Tu ai fost mai voinică.

Și ce dacă? O să crească!

Ilinca era mereu răcită, ba avea una, ba alta, dar Ecaterina învățase deja să fie pragmatică: suna pediatrul ei și rezolva. Mirela nu avea timp pentru detalii.

Mamă, nu are febră mare! Dați înainte cu tratamentul, am ședință, nu pot vorbi.

Ilinca se cuibărea cu mânuțele calde după gâtul bunicii, plângând în șoaptă.

N-are nimic, iubita mea. Beau o cană de ceai cald cu zmeură și te odihnești puțin. Vrei să-ți citesc o poveste?

Despre zână?

Dacă vrei și despre zână.

Da!

Tatăl îi adusese Ilincăi din Dublin o carte frumos colorată.

Vlad, dar cartea e doar în irlandeză! Ecaterina răsfoia paginile.

Și ce-i cu asta? Să deprindă de mica și limba străină. Tu ai predat atâția ani limbi, nu te sperie o carte pentru copii!

Mă descurc O să încep cu Ilinca mai devreme, ce să fac?

Iar zilele Ecaterinei s-au umplut cu grijile și bucuriile Ilincăi. Și asta o făcea să se simtă iar utilă.

Ultimii zece ani, de când Mirela absolvise universitatea și se măritase, fuseseră pentru Ecaterina ca o ceață. Erau rare întâlnirile cu fiica, mereu pe fugă. Plângea după vremurile când Mirela stătea cu ea în bucătărie, povestind despre ziua la liceu sau la facultate peste o cană de ceai cu mentă. Mirela era lumea ei întreagă.

A născut-o devreme, abia împlinită de 19 ani, o nuntă grăbită cu un coleg de facultate, care n-a adus nimănui fericire. S-au despărțit după un an. Cu mama bolnavă la pat și copilul mic, următoarele 12 ani i s-au părut Ecaterinei un coșmar întins la nesfârșit.

Mirela semăna cu ea doar la trăsăturile puternice. Frumusețea fiicei o impresiona mereu. A ieșit ca lumea!, își repeta Ecaterina, și i-a fost un țel să-i dea Ilincăi tot ce n-a avut ea: balet, școală de arte, limbi străine…

La finalul liceului, putea spune că Mirela era produsul ei. Un singur lucru o stingherea: Mirela era hotărâtă până la duritate atunci când voia ceva.

Mamă, am nevoie de pantofii ăia. Nu pot să merg la primul interviu cu încălțările mele vechi. Trebuie să arăt impecabil!

Ecaterina punea la bătaie banii puși deoparte pentru concediu. Ce mare lucru? Vacanța mai poate aștepta, dar la viitorul Mirelei nu trebuie făcut rabat.

Nunta cu Vlad a încoronat toate eforturile mamei. Ea nu l-a plăcut chiar din prima pe ginere, dar s-a consolat: O fi, dragă, din altă lume de afaceri, or fi altfel oamenii. Iar Mirela fusese sinceră:

Mamă, nu mă mărit doar pe sentimente. Avem și un parteneriat. Și e important. Mariajele calculate țin, nu pasiunea…

Chiar crezi?

Da!

Care-i înțelegerea?

Că suntem parteneri egali după nuntă. Nu mă interesează ce a avut el până la mine. De la mine vrea un singur lucru.

Ce anume?

Un fiu. Atunci contractul ne avantajează pe amândoi.

E neobișnuit…

E modern, mamă. Lumea s-a schimbat!

Să fii tu doar fericită!

După asta, Mirela s-a aruncat cu toată ființa în afacerea deschisă de Vlad și problemele de sănătate care nu-i permiteau să rămână însărcinată. Sosirea Ilincăi a fost o surpriză.

Să mai credem în ecografiile moderne?! De trei ori, mamă! Trei! Toți mi-au zis că va fi băiat. Și… ? Arată ea a băiat?

Fato, dar e așa rău să fie fetiță?

Nu, nu zic asta, doar că… nu mă așteptam… Și am atât de mult de făcut…

O să fie și băiatul, ai răbdare!

Dar ceva s-a rupt. Mirela a început drumuri între clinici de fertilitate, în pauze între ședințe. Fără rezultat. Când nu mai știa ce să facă, și-a adus aminte de vorbele mamei.

Poate ar trebui să te bucuri de copilul pe care îl ai deja?

Mamă!

Ce-am zis?! Ilinca are aproape cinci ani, e minunată. Cine-a spus că un tată poate iubi doar băieții? Poate schimbi și tu clauza din înțelegerea voastră…

Mirela a început să se gândească, avea sens.

În cazul ăsta, Ilinca trebuie să stea mai mult acasă.

Nu neapărat…

Mamă, nu mai vreau să discut. Prea mult timp a stat la tine.

Dar s-a obișnuit cu mine!

N-o să te dau la o parte. Mirela răsfoia caietul cu desene. Desenează destul de bine, poate ar trebui s-o duc și la arte.

Are profesor, deja facem de un an… Ecaterina aproape că plângea.

Mamă, nu faci dramă pentru nimic. O să fim împreună, dar fără bonă, rămâi tu cu ea, e clar? Poate te muți la noi, avem locuri destule.

Nu, nu să mut, dar vreau să petrec tot atât timp cu Ilinca.

Viața a decis în felul ei. La prima viroză, Ecaterina s-a mutat la ele.

Mamă, aici totul e comod, stai liniștită, o ai pe Ilinca aproape, nu te mai neliniști.

Ecaterina s-a adaptat cam greu, dar s-a obișnuit. A încercat să nu bage în seamă tensiunile din cuplu, vedea clar că Mirela și Vlad trăiau vieți paralele, dar tăcea fiecare adult să-și poarte crucea.

Bunico, aici am mai mult spațiu decât la tine! Ilinca dădea roată în sufrageria imensă. Acum pot să-mi iau cățel?

Nu știu, draga mea, întreabă-i pe părinți.

De ce? Nu e și casa ta?

Nu, iubito. Eu am apartamentul meu, acolo sunt șefa. Aici hotărăsc mama și tata.

Și nici să interzici nu poți?

Depinde la ce. Dacă verși laptele pe masă, ca azi, pot să te cert. Dar să iei cățel nu.

Am înțeles!

Și văzând-o că se așază pe jos, Ecaterina a tresărit era privirea acea determinată, fix ca la Mirela în copilărie. Care de obicei se termina cu dorința ei îndeplinită.

O să vorbesc cu tata! a hotărât Ilinca.

Și s-a dus chiar seara la biroul tatălui.

Tata, mă iubești?

Vlad a rămas blocat. Se vedeau rar, legătura era rece. I-a răspuns:

Normal, toți părinții își iubesc copiii.

Nu toți, pe mine să mă iubești! Îmi iei și mie cățel?

Cățel robot?

De ce robot? Vreau viu!

Mare?

Nu trebuie, dar să fie bun.

Alegi tu și spui. Ai cățel.

Mirela n-a fost de acord. Au discutat mult, fără să știe că Ilinca stătea cu urechea la ușă.

Nu pot să-i faci toate mofturile. Un animal e o responsabilitate.

Asta e, avem bunică, menajeră, angajează un medic veterinar. Ce mare lucru? Un copil, un cățel, fac pereche.

Și concursuri, și tot restul?

Dacă vrei, luați maidanez de afară! Ilinca să aibă ce vrea!

Pentru că poate să aibă oricând orice?

Da! De ce nu?

Ilinca a înțeles: va avea cățel. Și așa a fost după două zile i-au adus un bichon. Peste două luni, după ziua Ilincăi, au revenit la apartamentul Ecaterinei. Mirela era de nerecunoscut tristă, absentă.

Bunico, ce are mama?

Nu știu încă. Poate o să-ți explice chiar ea mai târziu… îi mângâia pe cap și pe Ilinca și pe cățel.

De ce locuim aici iar? Pe două zile?

Nu, Ilinca, de data asta rămânem, cred, mai mult…

Nici Ecaterina nu știa prea bine ce se întâmpla. Când Mirela a intrat la ea și a pus valiza jos, Ecaterina a simțit cutremurul în suflet.

Fă-ți bagajul, mamă, plecăm. Și strânge-i lucrurile Ilincăi. Nu am timp.

Fac, fata mea… Dă-mi jumătate de oră.

Seara, cu ceaiul în față, mama și fiica:

Nu mă întreba, mamă. Divorțăm.

Altă femeie? Și fiu?

Mirela și-a ascuns fața în genunchi, Ecaterina s-a apropiat, dar a văzut că fiica râde.

Credeam că plângi…

Așa-i trebuie, să vadă cine-i Mirela!

De ce Vlad și-a găsit altă familie, pentru Ecaterina a rămas mister. Totuși, procesul s-a terminat repede și decent. După vreo jumătate de an, Mirela și-a cumpărat propriul apartament, și-au refăcut viața pe un drum mai îngust decât înainte, dar al lor.

Ilinca creștea, ambițioasă și încăpățânată. Tot ce voia ea devenea prioritar în familie. Mirela nu încerca s-o tempereze.

Mirela, nu așa se educă un copil.

Mamă, vrei să crești o fată care să nu lase pe alții să-i ia ce i se cuvine? Asta trebuie azi în viață să știi să lupți pentru tine.

Eu nu sunt de acord, mi-e frică pentru Ilinca.

Mie nu. Dacă mă gândeam la mine, poate încă eram cu Vlad. Dar am pus mereu dorințele lui pe primul loc. Prostește…

E grav să nu-ți vezi copilul. Oricum are nevoie de mamă.

Are pe tine.

Bine că are! Dar ar fi fost bine să fii și tu prezentă!

De ce? Oricum de tine ascultă.

Pentru că eu pot să-i spun nu! Tu nu faci asta niciodată.

Vreau să știe că poate avea orice, dacă vrea cu adevărat. Prefer să fiu prietenă cu ea, nu paznicul care interzice tot.

Ecaterina ofta și renunța la ceartă. Mirela oricum nu se lăsa înduplecată, iar Ilinca știa că mama îi susține mereu dorințele. Iar bunica doar o iubea, deci tot o va sprijini.

Mirela era absorbită de muncă, rar mergea cu Ilinca la shopping.

Trebuie să nu fii mai prejos ca celelalte. Poate nu ești perfectă la chip, dar cu hainele și machiajul potrivit excelezi. Trebuie să înveți asta.

Aici Ilinca asculta de mamă. Era recunoscută pentru gustul ei impecabil. Și, cu timpul, și-a însușit și garderoba mamei.

Ăsta, ăsta și poate și ăsta. Restul lasă-le, sunt pentru vârsta mea, nu le atinge. Mirela îi arăta ce poate purta.

Celelalte fete de la liceu o invidiau pe Ilinca pentru trusa de machiaj scumpă.

Pielea și tot ce ai e important. Nu te zgârci pe prostii. Acum folosești ce trebuie. Mirela arunca mascara ieftină din trusa Ilincăi.

Ecaterina vedea, dar nu mai încerca s-o schimbe pe Mirela. Sperase măcar să îndulcească firea Ilincăi, dar nu prea i-a reușit. După bac, Ilinca a ales aceeași facultate ca mama și bunica, și s-a lansat într-o viață studențească agitată. Ecaterina observa schimbările din familie doar din când în când.

Cum adică te măriți?! Cu cine? a scăpat ceaiul din mână când a auzit.

Vlad Grozavu… Ilinca a chicotit, cocoțată pe canapea. De fapt doar Vlad, al meu.

Și cine-i Vlad?

Profesor. Nu la mine în an, nu te strâmba. Doar lucrează acolo.

Dar…

Nu-i bătrân. E încă tânăr și fain.

Că Vlad era însurat, Ecaterina a aflat târziu, de la Mirela.

Cum poți? Și tu ești așa relaxată?

De ce să mă agit? Eu mă gândesc la Ilinca! Ea îl vrea pe el.

Dar nu se atrage bărbați din altă familie!

Nu-i ca și cum e legat de gât, mamă! Ori vrea, ori nu. Să ne bucurăm de Ilinca noastră.

O să fie ea fericită? Ecaterina a aruncat cu paharul în perete.

La nuntă, părinții lui Vlad nu au venit. Tata, mutat de mult în alt oraș, a trimis doar cheile de la un apartament nou pentru fiică. Mirela a mobilat totul fără să o întrebe pe Ilinca. Dar pe Ilinca doar rochia de zână o interesa:

Mamă, uite! Rochia asta e ca un vis! O vreau!

Rochia se cheamă Zâna.

Consiliera de la magazin i-a arătat Mirelei voalul, deja știa cine decide.

E un semn! Ți-ai dorit să fii zână?

Da! Acum chiar sunt! Viața mea va fi ca o poveste!

Ca o poveste… a repetat Mirela, strângând dantela între degete.

Ecaterina a plecat în ziua nunții:

Nu mă simt bine. Nu vă stric ziua.

I-a pupat pe frunte și s-a dus spre taxi. S-a uitat înapoi: Ilinca sărea pe lângă mire, așteptând să dea drumul porumbelului alb. Dintr-o dată, Ecaterina a văzut în Ilinca aceeași fragilitate ca a păsării din palme dornică să zboare, dar prinsă…

Ce pot face eu? Doamne, dă-mi putere… O să mai am nevoie.

Ilinca s-a despărțit de soț la mai puțin de un an de la nuntă, după ce a născut o fată. Noua iubită a lui Vlad era chiar colega ei de la facultate. Gravidă, Ilinca a intrat într-o zi la universitate, i-a găsit împreună în sala goală. A tras ușa cu zgomot:

Ce s-a întâmplat, Ilinca?

Era timpul de dezinsecție. Era un gândac…

A strâns actele și a sunat la tată.

Pleci la prima problemă? o certa Mirela. N-ai încercat să-l ții lângă tine?

Pentru ce, mamă? Ilinca strângea hăinuțele copilului nou-născut.

Pentru că e dreptul tău.

Dreptul? Ce-i dreptul, mamă? Oare cea dinaintea mea nu avea și ea dreptul la soț și familie? Și m-am băgat peste ea ca zâna cu bagheta, să decid ce contează pentru alții. Acum altcineva face la fel cu mine… Asta-i dreptatea!

Ce copilărie la casa de copii! N-am crezut că tu vei reacționa așa…

Nu mai sunt copil, mamă… Am crescut. Zâna asta și-a pierdut aripile.

Mirela mai spunea ceva, dar Ilinca nu mai asculta. Trebuia să hotărască drumul.

Ecaterina îi împacheta lucrurile, cu lacrimi în ochi și o mângâia pe strănepoată.

Lasă, dragă! Mama ta e puternică. O să trecem peste toate…

Mirela a ales să ramână. Ecaterina, lăsându-i cheile de la apartament, i-a spus doar să aibă grijă de ea însăși.

Anii au trecut. Prin parcul vechi mergea o tânără femeie cu fetița ei, care când o lua de mână, când fugea înainte.

Uite, mami, ce-am făcut azi la grădi! fetița, Miruna, răscolea rucsăcelul și scotea o baghetă cu o steluță din folie mototolită. Ups! S-a șifonat…

Ce e, Miruna?

Bagheta zânei! Dar e strâmbă…

Și ce-i cu asta? Ilinca a netezit steluța, a dat din baghetă. Vezi? Funcționează!

Cum știi? Ce-ai dorit?

Să fim sănătoși și fericiți!

Nu funcționează Bunica e la spital.

Tocmai nu! E acasă deja.

Pe bune? Miruna a sărit pe alee.

Pe bune. Acasă ne așteaptă.

Dă-mi, te rog, bagheta! Acum vreau eu! a răsucit bagheta și a șoptit.

Ce-ai dorit?

Nu spun!

Nu-i cinstit! Eu ți-am zis.

Bine, spun unul: să fim mereu împreună… a șoptit Miruna, și Ilinca s-a aplecat, privindu-i ochii.

Miruna… despre bunica-i vorba?

Fetița a dat din cap.

Asta nu pot promite. Nu-s chiar zână. Dar putem fi împreună cât putem, și să ne iubim chiar și de la distanță. Când pleci la grădi sau eu la serviciu, tot ne iubim, nu?

Miruna a dat din cap și a ridicat bagheta.

Atunci schimb dorința, bine?

Oricât vrei!

Vreau ca bunica să se facă sănătoasă și să fim mult timp împreună. Se poate, mami?

Ilinca s-a ridicat, a scuturat fusta și a dat din cap cu seriozitate.

Se poate și e cea mai bună dorință! Hai să-i arătăm și bunicii bagheta ta. Sigur va dori și ea ceva. Ea e zâna noastră adevărată.

Pe bune?

Pe bune! Cea mai bună zână din lume!