Totul s-a întâmplat acum un an și jumătate, în iarna grea din Chișinău, când băiețelul meu avea abia cinci luni. Fratele soțului meu, Ion, m-a întrebat dacă el și prietena lui, Sântica, pot sta la noi acasă o săptămână. Cum să spui nu? Nu pot refuza, deși, sincer să fiu, nu eram deloc încântată. Băiețelul nostru abia venise pe lume, nu dormeam aproape deloc, abia apucam să mănânc câte ceva, casa pe capul meu, grijile apăsătoare, și rudele care tot nu-ți dau pace.
M-am gândit că dacă tot e greu, poate mă vor ajuta, poate voi apuca măcar câteva minute să respir și să beau un ceai, să am și eu cu cine schimba o vorbă…
Au venit la noi, cu mâinile goale, fără dar pentru copil sau măcar o jucărie banală cumpărată din piața centrală. Eu am crescut altfel, la noi acasă nu merge nimeni cu mâna goală când e un copilaș, dar m-am gândit: poate acum e diferit, poate sunt alte vremuri, alte obiceiuri… au zis că vin cu niște treburi, nu au spus nimic concret.
Am fost o adevărată gospodină: am gătit, am făcut curățenie, am încercat să-i cunosc. Pentru câteva zile părea că totul merge bine. Dar de ajutat… nimic. Sântica nu s-a oferit niciodată să mă ajute la bucătărie, nici cu măturatul, nici cu copilul, nici măcar să aducă o cană cu ceai cât spălam vasele.
Dimineața ea pleca prin oraș, la treabă, Ion dormea până la amiază, soțul meu era la lucru, iar eu alergam toată ziua prin apartamentul mic, cu bebelușul în brațe. Se întorcea, se prăvălea pe canapea, uitându-se la telenovele sau butonând telefonul. Eu spălam podeaua, că afară era zăpadă murdară și noroi, adunam hainele, găteam, hrăneam și legănam copilul.
În a treia zi am simțit că nu mai pot. L-am tras pe soțul meu, Dumitru, deoparte, să-i spun cât mă doare și cât sunt de obosită, dar el a ridicat din umeri, spunând doar: Nu-i treaba bărbaților să se bage în ceartă de femei.
În a patra zi, Dumitru s-a întors de la serviciu, iar musafirii noștri norocoși au plecat la cinema. Am gătit repede, împreună cu soțul, am mâncat pe fugă și, când numai ce ne-am liniștit, s-au întors. Au venit cu sacoșe pline de bere și chipsuri, nimic pentru mine, pentru mama care alăptează, măcar un cozonac de la magazin dacă ar fi adus…
Au mâncat cu poftă și au plecat iar la film, de data asta l-au chemat și pe soțul meu, să iasă și el, că-i obosit. În clipa aia m-am simțit atât de rănită, m-am dus la Sântica și i-am zis cu glasul tremurând:
Sântico, te rog frumos, nu ți-ai propus niciodată să mă ajuți? Am copil mic, nu mai pot de oboseală. Poate să cureți niște cartofi, măcar să te oferi să faci o ciorbă…
Ce vrei, să mă cerți? Nu mi se pare potrivit! Și eu am obosit. (Mă-ntreb de la ce? De la stat pe canapea…?)
Sântico, dragă, ești în apartamentul meu! Tu ești oaspete aici, nu eu la tine…
Nu am de gând să ascult așa ceva!
Bine, Sântico, atunci bagă-ți hainele în sacoșă și du-te! Ajunge!
Și-au făcut bagajul și au plecat, ofensați. Iar eu am plâns în hohote, cu inima plină de amărăciune.
Așa-s oamenii azi? Spuneți-mi, cum vi se pare, este oare normal ce au făcut?
