Vreau să trăiesc puțin pentru mine și să dorm, a spus soțul meu când a plecat.
Trei luni atât a durat nebunia. Trei luni de nopți nedormite, când Alexuț urla de nu mai puteau vecinii răbdare și băteau în țevi. Trei luni în care eu, Doina, umblam ca o stafie, cu ochii roșii, mâinile tremurânde și părul ciufulit.
Iar Sergiu se plimba prin apartament morocănos, ca un nor cenușiu de furtună.
Îți dai seama cum arăt la serviciu? Ce față am! s-a răstit într-o zi, uitându-se în oglindă. Am pungi sub ochi până la gură.
Am tăcut. Hrăneam copilul, îl legănam, iar hrăneam. Un cerc fără ieșire. Iar Sergiu, bărbatul meu, în loc să mă ajute, doar că se plângea.
Ia, ce-ar fi să stea mama ta la noi o vreme? a zis el într-o seară, proaspăt ieșit din duș, relaxat. M-am gândit să mă duc vreo săptămână la Gabi, la țară…
Am încremenit cu biberonul în mână.
Am nevoie de odihnă, Doina. Serios. Și-a început să-și pună hainelea într-o geantă de sport. Nu mă mai odihnesc deloc în ultimul timp.
Dar eu, dorm oare? Ochii mi se închid de oboseală, dar cum mă întind, Alexuț iar începe să plângă. Și e deja a patra oară pe noapte.
E greu și pentru mine, am murmurat.
Știu că e greu, a ridicat din umeri Sergiu, trântind cămașa lui preferată în geantă. Dar am treabă serioasă, răspund în fața clienților. Nu pot merge la birou cu fața asta.
Atunci m-am văzut din afară: eu în halat ponosit, cu părul vâlvoi și copilul urlând în brațe. El făcându-și bagajul, fugind.
Vreau să trăiesc pentru mine și să dorm, a murmurât Sergiu fără să mă privească.
S-a trântit ușa.
Am rămas cu copilul în mijlocul apartamentului și am simțit cum se face zgomot în sufletul meu.
A trecut o săptămână. După aceea, alta.
Sergiu m-a sunat de trei ori să întrebe cum merge. Vocea lipsită de căldură, parcă vorbea cu o străină.
Vin sâmbătă.
N-a venit.
Mâine sigur ajung.
Din nou, nici urmă de el.
Legănam copilul, schimbam scutece, preparam lapte, dormeam câte jumătate de oră, între hrăniri.
Ești bine? m-a întrebat prietena mea Irina.
Perfect, am mințit.
De ce mint? Mi-e rușine. Rușine că m-a lăsat. Rușine că eu sunt singură cu copilul.
Crezi că nu se poate mai rău? Dar povestea a luat avânt la supermarket m-am întâlnit cu colega lui Sergiu.
Dar Sergiu unde e? m-a întrebat Laura.
Muncește mult.
Știu eu cum e: toți fug la muncă la primul copil. S-a aplecat la mine: Sergiu are des delegații?
Ce delegații?
Păi a fost la seminar, la Iași! Arăta poze.
Iași? Când oare?
Am amintit: săptămâna trecută nu sunase deloc trei zile, a spus că e ocupat.
Nu era ocupat, era la distracție.
Sergiu a venit sâmbătă, cu flori.
Iartă-mă că n-am venit. Am avut mult de lucru.
Ai fost la Iași?
S-a oprit cu buchetul în mână.
Cine ți-a spus?
Nu contează. De ce mă minți?
N-am vrut să te necăjesc că m-am dus fără tine…
Fără mine? Eu nici n-aveam cum să plec, cu copilul în brațe!
Sergiu, am nevoie de ajutor. Nu dorm de săptămâni.
Angajăm o bonă.
Cu ce bani? Nu dai nimic.
Cum nu dau? Plătesc apartamentul, facturile.
Și de mâncare? Scutece? Medicamente?
A rămas tăcut. Apoi:
Poate te întorci la serviciu, măcar part-time? De ce să stai acasă? Angajăm bonă.
Stai acasă ca la răsfăț!
Atunci mi-am luat copilul, m-am uitat la Sergiu și am înțeles: nu mă iubește.
Deloc.
Niciodată nu m-a iubit.
Pleacă.
Unde să plec?
Oriunde. Și nu te mai întoarce până nu te hotărăști ce e mai important pentru tine: familia sau libertatea.
Sergiu și-a luat cheile și a plecat. Două zile mai târziu, mi-a trimis: Mă gândesc.
Eu, în schimb, nu am dormit și am gândit și eu.
Imaginează-ți că după luni întregi ești singură cu gândurile tale.
Mama a sunat:
Doinița, cum ești? Sergiu nu-i acasă?
E în delegație.
Iarăși am mințit.
Să vin? Te ajut eu.
Mă descurc.
Evident, nu m-am descurcat. Mama a venit singură.
Ce e pe aici? s-a uitat cu grijă. Doamne, Doina, uită-te la tine!
M-am privit: da, ce bine arăt…
Sergiu unde e?
La serviciu.
La opt seara?
Am tăcut.
Ce se întâmplă?
Atunci am izbucnit în plâns. Pe bune, ca o fătiță, în hohote și disperare.
A plecat. A spus că vrea să trăiască pentru el.
Mama a tăcut. Apoi:
Ticălos. Un ticălos de toată frumusetea.
M-am mirat, mama nu vorbea urât.
Eu totdeauna am crezut că Sergiu e slab. Dar se pare că nu mi-am imaginat cât de slab…
Mamă, poate că am greșit eu? Poate trebuia să-l înțeleg?
Doinița, dar tu nu simți că ți-e greu?
Din vorbele ei simple am realizat: tot timpul m-am gândit la Sergiu, la oboseala și la confortul lui.
La mine niciodată.
Ce să fac?
Trăiește. Fără el. Mai bine singură decât cu unul ca el.
Sergiu s-a întors sâmbătă, bronzat. A meditat la țară.
Putem vorbi?
Da.
Ne-am așezat la masa din bucătărie.
Doina, știu că îți e greu. Dar nici mie nu mi-e ușor. Hai să hotărâm ceva: te ajut cu bani, vin să-l văd pe Alexuț, dar eu stau separat.
Cât?
Ce?
Cât bani?
Zece mii de lei.
Zece mii. Pentru copil, mâncare, medicamente.
Sergiu, du-te dracului.
Ce?
Ai auzit. Și nu te mai întoarce.
Doina, fac o ofertă serioasă!
Serioasă? Ți-ai dorit libertatea? Dar eu, unde-i libertatea mea?
În clipa aceea Sergiu a spus ceva care a schimbat totul:
Dar ce libertate să ai? Ești mamă!
L-am privit: uite-l, Sergiu cel adevărat. Un copil mare, egoist, care crede că mamele sunt condamnate.
Mâine depun pentru pensie alimentară. Un sfert din salariu. E lege.
N-ai curaj!
Am.
A plecat trântind ușa. Dar pentru prima dată am simțit că pot respira.
Alexuț a plâns. Dar știam: o să reușesc.
A trecut un an.
Sergiu a încercat de două ori să se întoarcă.
Doina, nu vrei să încercăm din nou?
Prea târziu.
Sergiu s-a plâns că sunt rea. Dar nu s-a potrivit.
Mi-am găsit o bonă, m-am angajat ca asistentă medicală.
La spital l-am întâlnit pe doctorul Andrei.
Ai copii?
Un băiețel.
Tatăl?
Trăiește pentru el.
Le-am făcut cunoștință. Andrei a adus o mașinuță pentru Alexuț. S-au jucat și au râs împreună.
Apoi am ieșit des în parc toți trei.
Sergiu a aflat. Mi-a dat un telefon:
Copilul are un an și tu umbli cu bărbați!
Da’ ce voiai? Să te aștept?
Ești mamă!
Exact. Și?
N-a mai sunat.
Andrei e altfel. Și când Alexuț s-a îmbolnăvit, a venit imediat. Când eram prea obosită, mă lua la el la țară.
Acum Alexuț are doi ani. Îi spune lui Andrei nenea. Pe Sergiu nu-l cunoaște.
Sergiu s-a recăsătorit. Plătește pensie alimentară.
Eu, Doina, nu mă mai supăr.
Și trăiesc pentru mine. Și e minunat.
