Eu vreau să trăiesc, Andrei!
Domnule doctor Gheorghe Ionel, domnule doctor Gheorghe Ionel! Ce-i cu dumneavoastră?
Asistenta Mariana l-a prins de mânecă pe chirurg, dar tot nu l-a putut ține. S-a rezemat de perete, și-a lăsat capul în jos, a tăcut.
Mariana, cu o doză de mândrie pentru toți din spital, s-a gândit imediat la sacrificiile medicilor. Muncesc până la leșin! Dar cine apreciază? Pacientul pe care Gheorghe Ionel abia îl operase, nu avea nici cum să vadă.
Gheorghe Ionel, ce-i cu dumneavoastră? Chem pe cineva…
Nu-i nevoie, a ridicat puțin capul de pe perete, bâjbâind spre sala medicilor. În fața ușii s-a întors spre asistenta panicată: Totul e în regulă, nu vă faceți griji.
Gheorghe s-a prăbușit pe canapeaua de piele dacă poți să-i zici așa. Oare era totul în regulă? Nu era prima dată când simțea amețeli din astea brusc. Surmenaj, probabil.
Cândva avea și el zile libere. Duminici în care putea, după agitația săptămânii, să meargă cu soția în vizită sau cu copiii în parc.
Acum… Toți medicii lucrează la trei spitale, ce vacanță să mai visezi? Gheorghe era la al doilea mariaj. Soția mai tânără, copii încă la școală… Cheltuieli peste cheltuieli, și… își dorea o altă mașină.
Și, totuși, astea erau detalii. Cel mai important era că se obișnuise să fie căutat, să fie cel mai bun, să aibă respectul tuturor, să sărbătorească victorii medicale. Și îi reușise, cam două decenii. Pacienții îl căutau, colegii îl apreciau, era invitat peste tot… și plătit pe măsură.
Paul, îi telefona colegului anestezist, a ta, Natalia, e azi la muncă?
Salut, Ghiță. E la treabă, stai liniștit.
Spre sfârșitul programului, Gheorghe deja stătea în tubul de RMN la Natalia, ascultând acele sunete sinistre pe care nici măcar muzica din căști nu le acoperea.
Deodată s-a năpustit peste el o frică puternică, de-ți venea să apeși claxonul să te scoată de acolo! Trebuia să-și mute gândurile în altă parte, să se gândească la ceva plăcut. Dar ce anume? Ce?
Memoria a început să-i răscolească pașii vieții. Al doilea mariaj… El chirurg de carieră, tată de familie, ea tânăra învățătoare a fiicei sale de clasa a III-a.
Dar nimic plăcut acolo. Doar muncă-acasă-muncă. Primul mariaj și mai rău, divorț urât. Amintiri dureroase, nici nu voia să și le mai povestească.
Studenția? Da! Dar dacă-i vorba de primii patru ani.
Și amintirea l-a prins, l-a răsucit, l-a aruncat în trecut tabere de lucru, băieții, Maricica din cantină, de care toți se țineau scai…
Gheorghe, Victor și Andrei trei prieteni, studenți la medicină. S-au împrietenit încă din primul an la admitere. Iașul era oraș străin pentru toți, stăteau la cămin.
Andrei tocilarul cu ochelari, venit de la Roman, timid, un pic naiv, dar cu o carismă dezarmantă. Lângă el liniștea era la ea acasă. Vorbea cu blândețe, te pierzi în albastrul ochilor din spatele lentilelor.
Avea o memorie fenomenală știa pe dinafară tot programul de examene, răspundea la orice întrebare.
Victor băiat de la țară din Botoșani, robust, mai mereu pus pe glume. Vorbea mult, se stresa pentru examene, și în loc să învețe, se plimba printre colegi, scria ciorne.
Gheorghe, și el, nervos înainte de examene. Parcă el era cel ce nu va reuși. Se uimea de cunoștințele lui Andrei și de șarmul lui Victor. Până la urmă, din camera lor, doar Mihai nu a trecut. Ei trei au rămas prieteni pe viață.
În primul an nu au primit cazare în cămin, așa că mama lui Andrei, grijulie nevoie mare, a venit, a căutat o garsonieră pentru toți trei.
Să vă binecuvânteze Domnul! Să fiți băieți cuminți, le-a lăsat de toate după o săptămână de supraveghere maternă mâncare congelată pentru o lună.
Uau! Mama ta chiar e la înălțime, Andrei! Ce lucrează?
La pangarul bisericii, răspundea Andrei mestecând.
Unde?
Vinde lumânări, la biserică. Și altele…
Deci sunteți credincioși?
Păi da. Și eu cred, zicea simplu Andrei.
Băieții au aruncat o privire curioasă spre icoanele de pe pervaz.
Alea-s ale tale? Am crezut că le-a uitat mă-ta.
Nu le-a uitat, sunt pentru mine.
Victor, fără filtru:
Măi, băiatule, de ce ai dat la medicină, dacă crezi în minuni? Cum vine asta, Domnul ajută?
Medicul vindecă trupul, și Dumnezeu sufletul, răspunse Andrei calm. Și discuția s-a încheiat rapid.
Mai departe, nu se adânceau în discuții despre religie. Îl vedeau pe Andrei făcându-și cruce discret, fără spectacol. Era bun student, domolea repede orice ceartă dintre impulsivul Victor și încăpățânatul Gheorghe.
Era cu totul diferit. Gospodării nu-l prea interesau. Când Victor și Ghiță se certau pe ordine, el lua mopul și curăța liniștit.
Chiar faceți scandal pentru niște firimituri pe covor?
Și ceilalți se rușinau, ajutau la curățenie.
O fi de la Dumnezeu, o fi vreo minune, dar Andrei a luat prima sesiune cu note maxime. Limba latină o zbura din burtă. Era liantul găștii.
Cel mai ironic, tot el s-a îndrăgostit primul. A fost ales în consiliul studențesc, acolo a întâlnit-o pe Galina. Pitică, breton scurt, hotărâtă și bună. Din anul doi erau deja nedespărțiți.
Victor, cu toate glumele de la țară, lucra deja pe salvare în anul doi. La spitale era lăudat, i se dădeau proceduri complicate.
Lui Gheorghe îi mergea bine la învățătură, nu ieșea în evidență, dar era ambițios.
***
RMN-ul l-a scos la lumină. Gheorghe trase aer adânc în piept. Claustrofobie… de unde și până unde!?
A intrat Natalia, l-a ajutat să-și scoată echipamentul.
E grav, Nuța? Ați văzut rezultatele?
Mai așteaptă puțin, vine medicul cu descrierea radiologică. Te sun, vii mai târziu.
Vin mâine după rezultate. Mă duc acasă.
Abia ieșise pe hol când Natalia i-a adus descrierea și CD-ul cu imagini.
Ghiță, știi cum e, nu trebuie să stai pe gânduri. Du-te la Drăghiciu să verifice.
Gheorghe a scanat sumar foaia, a pus CD-ul în computer, a derulat imaginile creierul lui, inflamația lui, atât de clară.
Parcă examina RMN-ul unui pacient, nu al lui… Nici pe drumul spre casă nu-i venea să creadă. O asemenea problemă, lui?! Nu era posibil, avea impresia că se întâmplă altcuiva…
***
Drăghiciu Cătălin, cel mai bun neurochirurg de la spital.
Aș fi vrut să fiu mai blând, dar, Gheorghe Ionel, tu ești mai bun decât mine. Ce să-ți spun dulcegării? Vezi și tu…
Văd… E finalul?
Hai, mă lași, Drăghiciu a strâns din sprâncene, s-a foit pe scaun. E întrebarea isterică a pacientului disperat. Totul e în mâinile chirurgului. Și, desigur, în mâinile Domnului.
Parcă nu-mi vine să cred… Am vrut la București, la Ziua Medicului, cu familia… Acum? Ce aș face în locul meu?
M-aș duce la București, dar nu să petrec. M-aș duce la Spitalul Bagdasar, la Roșu. Sunt buni. Doar că…
Ce doar?
E greu cu locul. E coadă imensă… E nevoie de pile. Dar o să încercăm să te băgăm. Tu ai ajutat pe atâția.
Gheorghe a continuat să muncească, opera, consulta, punea diagnostice. Durerile nu-l mai deranjau așa tare, doar puțină amețeală.
Începu să caute variante pentru operația la Roșu. Avea dreptate Drăghiciu e aproape imposibil să intri.
Trebuia să-i spună nevestei, care a declanșat instant pregătirile pentru București.
Ina, va trebui să merg singur. Nu-i de conferință sau distracție, am o problemă tumoare pe creier, a rostit încet. Și așa, odată ce a spus, a simțit că recunoaște.
Inna se uita la el, ochii umezi.
Doamne… Doamne, Ghiță… Cum s-a ajuns aici? Deci… trebuie să vin și eu!
Nu încă, Ino. Operația nu-i stabilită. Poate trebuie să aștept să se elibereze loc… Poate n-o să se întâmple prea curând.
Chiar așa grav? a stat lângă el. Spune-mi tot…
Așa că Gheorghe, ca un copil, moț, i-a spus toate, amestecat, sărind de la una la alta: bănuieli vechi, investigații, rezultate. Și despre gândurile lui, trecut, speranțe…
Ina asculta tăcută, strângându-și bluza. Era bine să aibă cu cine să-și spună oful. Se gândea că la prima soție nici n-ar fi putut visa așa ceva.
***
Martorii lui Iehova refuză transfuzia de sânge, zicând că Să nu mănânci carnea cu sufletul ei, cu sângele ei.
Era deja anul IV, erau la curs.
Biserica condamnă toate donările de organe, se opune reproducerii asistate, condamnă mamele surogat și donarea de celule. Biserica și medicina nu pot merge mână în mână!
Nu e adevărat, s-a auzit din sală.
Poftim? Cine a spus?
Eu, s-a ridicat Andrei. Biserica și medicina au același scop: să ajute omul să trăiască demn.
Vrei polemică, tinere?
Nu, n-are rost. Asta e realitatea.
Ba nu! Ai început, vino la catedră. Să-ți arăt…
Andrei s-a ridicat calm. Profesorul a început interogatoriu. Andrei răspundea demn.
Biserica se preocupă de suflet. Dacă nu poți avea copii, poate trebuie să vezi asta ca o misiune. Poate un copil așteaptă să fie adoptat…
Atunci de ce condamnă surogatul? Acolo sunt celulele părinților, nu-i așa?
Dar surogata are suflet și ea. Și copilul. Se creează rupturi nevăzute…
Ce aberații! Ați auzit, dragii colegi? profesorul ridica tonul. Am avut o familie de baptiști, n-au donat inima fiului mort. Alt copil a murit. Asta e divinitate?
Atât au putut. E greu să decizi…
Iată otrava religiei! Se teme ca omul să nu-l egaleze pe Dumnezeu. Dar creierul uman e, de fapt, capodopera, nu sufletul…
Profesorul s-a inflamat, Andrei tăcea, privindu-l blând. Dumnezeu era, pentru Andrei, sufletul propriu. Sprijin, dar și introspecție. În răspunsuri, aducea mereu citate din Biblie, și întreaga sală a simțit că profesorul pierde.
De-atunci, Andrei deja avea poticneli. Era chemat la rector, devenise mai tăcut. Doar Galina mai afla câte ceva. Pe al V-lea nu a mai revenit. Le-a trimis scrisoare. Drumul lui era altul, și le cerea să păstreze prietenia.
Gheorghe și Victor au rămas muți. Cum să pleci aproape de-abia la final? A prins drag de Galina, dar nu mai lăsa pe nimeni să se apropie.
Au mers la el acasă la Roman. I-a primit mama, Irina. Fericită. S-a înscris la seminar. Bucurie mare.
S-au întors cu coșul plin, tot nu înțelegeau gestul.
Cum a putut, Doamne? bătea Victor cu pumnul în genunchi.
Vezi? Acum și noi: Doamne! Așa ne-a virusat Andrei… D-apoi tot prostie.
***
Care lumânare, Cătăline? Mă duc la prieten.
Ultima discuție cu Drăghiciu înainte de București. Biletele la tren. Nu mai avea curaj să conducă mașina, amețelile erau dese.
La ce prieten?
Prieten din studenție. Nu ne-am văzut de 20 de ani. S-a făcut preot. E aproape. Mă duc mâine cu mașina.
Eu n-aș risca.
Trebuie…
Orașul un faimos loc cu mănăstire și poteci turistice, de fapt, cam prăfuit pe de-a-ntregul. Ce-l făcea special: abundența de biserici.
Gheorghe a pornit spre mănăstirea Sf. Trei Ierarhi. Să nu-i vină să creadă, pe tot drumul nici urmă de amețeală. Până la urma urmei: Drumul spre Dumnezeu drumul spre însănătoșire, și-a spus în gând.
Ziduri groase, turnuri, cupole strălucitoare… Civilizație, spațiu de parcare cu portar, flori, curat, soarele bătea pe aurul turlelor.
A aflat Andrei era la slujbă. Trebuie să aștepte. Liturgie, cică. Cât durează? A ezitat să întrebe.
A trecut pe lângă cimitir, apoi spre râu, a văzut un izvor și mirare: niște bătrâne urcau și coborau de mai multe ori.
Nu coborâți după apă sfințită? l-a întrebat o femeie cu batic.
La apă sfințită? Eh…
Ia o sticlă de acolo. Cobori de trei ori, urci de trei ori.
De ce?
De-asta ai venit, nu?
N-a spus că e acolo pentru prietenul-preot. Oricum, nici el nu era atât de sigur.
A coborât, urcat și iar coborât. De trei ori. Nu-i așa ușor cum pare. Apa era rece, dulce, limpede.
A simțit o bucurie ciudată. Poate a meritat să vină. Dacă asta a ajuns Andrei, a ieșit mai bine decât ei!
S-a apropiat de biserică exact când lumea ieșea de la liturghie. Un preot solid, cu barbă și glas de basm. Nu-l recunoștea! Andrei era slab și cu ochelari…
Preotul binecuvânta, vorbea cu enoriașii, până a dat ochii cu Gheorghe ochi albaștri, adânci, a știut imediat că e el.
O, sănătate, părinte!
O enoriașă a șuierat:
Sărumâna, părinte!
Dar părintele deja îl privea cu zâmbet larg.
Gheorghe! Bun venit, prietene…
S-au îmbrățișat. S-au retras spre alee.
Ce bucurie, Gali o să fie fericită să te vadă.
Soția ta?
Da, tot doctor. Pediatră. Nu se lasă de meserie. Avem cinci copii. Cel mic, 10 ani.
Și eu am trei. Fata din primul, doi din al doilea. Tu aici…
Da. Nu vrem să plecăm, ne place mult. Galina aici rămâne.
Ai crescut la statură.
Și după 20 de ani tot cresc…
Deci, nu ți-a afectat nimic credința, și ești cu medicina împăcat.
Au râs amândoi.
Mai ții minte când încercam să furăm cartea aia de la Biblioteca Centrală? Tu o abureai pe bibliotecară, iar noi…
D-apoi ați făcut tămbălău cu zgomot! Ce rușine…
Ei, dar tu artist desăvârșit te-ai făcut că nu ne cunoști.
Rușine să fie…
Și pe mă-ta, Irina, am găsit-o bine?
E bine. E călugăriță la mănăstire, acolo aproape…
Carieră, nu?
Cum altfel… a râs preotul Andrei.
O fată cu batic l-a tras deoparte; un enoriaș.
Iartă-mă, dragul meu. Trebuie să merg. Dar vin cu șoferul să te ducă la noi acasă. Gali te întâmpină. Povestim seara…
Cum zici… Gheorghe și-a dat din umeri, iar Andrei l-a binecuvântat.
A mers cu spatele după Mercedes negru (al părintelui, deh). Casa wow: un etaj, mansardă, grădină, foișor, capelă.
Galina l-a primit cu brațele deschise. Gheorghe se simțea ca la rude. Flori la geam, Icoana Maicii Domnului, lumânări aprinse.
În rest casă modernă, televizor, cuptor electric. Doar băiatul cel mic era acasă.
A și uitat de ce a venit. S-a simțit ca-n familie. A mâncat, a povestit, sarind peste boală. A ațipit în hamac, pe verandă.
Nici că-i mai venea să plece. Avea concediu, și încă timp până la tren.
***
Știi povestea? Cu Victor…
Normal. Ne-am scris, apoi sunat, după ce ne-am scos telefoane mobile. Dar pe urmă am pierdut legătura. Am încercat pe internet, dar… voia Domnului.
Mă judeci?
Judecata e la Dumnezeu, fiecare cu drumul lui. Mai important, spune ce te doare.
Tumoră, cancer… la cap…
Andrei a oftat.
Ți-aș zice să participi mâine la slujbă. Dacă nu poți sta în picioare, stai jos. Mărturisește-te, împărtășește-te. Restul vedem noi…
Parcă mă înmormântezi.
Dapoi, Ghiță, totul depinde de tine. Nimeni nu-ți poate salva viața, doar tu însuți. Preotul arată calea, restul e treaba inimii.
Îți povestesc mâine cum a fost…
Lasă, la spovedanie.
Ciudat, dar peste noapte, povestea despre cum i-a furat logodnica lui Victor a sunat ca o spovedanie, nu ca o justificare.
Da… prietenii deveniseră dușmani din nimic.
***
La slujbă erau puțini. Andrei a terminat rugăciunea, i-a cerut lui Gheorghe să plece capul și a rostit:
Hristos nevăzut stă, primește mărturisirea ta, eu doar martor. Spune, Gheorghe.
Și Gheorghe a început:
Eram gelos pe Victor. Toți îl iubesc, fetele l-au adorat, și a avut-o și pe Alina…
Alina l-a cunoscut când tatăl ei, mare ștab din București, a fost internat la spital. Ea a stat mult pe acolo. Victor și Alina… începutul. Au venit și perspectivele.
Ai văzut… Eram gelos. I-am zis Aliniei că Victor se ține cu altă fată, doar din răutate. Recunosc…
La o nuntă totul s-a terminat. El, Victor, cu Alina și-au dat papucii. Gheorghe a profitat, a început o relație cu Alina. Victor nu l-a mai băgat în seamă.
Dar viața l-a pedepsit. Căsnicia cu Alina… grea, cu soacră autoritară, după patru ani divorț. Nici nu a fost cea mai mare greșeală.
Am omorât un pacient la sală, din eroare… Partea durerii chirurgului…
A mai povestit despre infidelități, despre tot.
Poate mă ierți, părinte?
Iertarea o dă Dumnezeu. Treaba ta e să regreți sincer.
Și Gheorghe i-a privit ochii lui Andrei, a simțit, pentru prima dată, liniștea.
Ghiță, ar trebui să-l cauți pe Victor. Cere-i iertare.
Unde să-l găsesc? Plec poi mâine la București…
Trebuie. E la Cluj, la o clinică oncologică. Poate nu la București trebuie, ci acolo.
Of, părinte… Acum să-mi spui să mă și operez la el!
De ce nu? Și el e bun. A ajuns conferențiar, cu brevete…
Te-ai rupt de medicină! În București sunt cele mai noi tehnologii, ce să vorbim…
Nu contează. Vezi și cu asistenta aceea, care a plecat din cauza ta. Vezi-o.
Pe ea o găsesc. O găsesc sigur… recunoaște cu o urmă amară.
Ghiță l-a rugat să se roage pentru el. Înainte de plecare, s-a suit de vreo 15 ori dealul spre izvor, la fiecare a treia repriză, bea apă.
Enoriașii făceau cruce spre el să-l ajute Dumnezeu.
Să-i fie de bine.
