Vreau să trăiesc, Andrei!
Domnule doctor Dumitrescu, domnule doctor Dumitrescu, vă simțiți bine?
Asistenta Mariana l-a prins de mânecă pe chirurg. Dar el s-a sprijinit de perete, și-a plecat capul adânc, fără să spună nimic.
Mariana, și ea cu un soi de mândrie pentru tot personalul, s-a gândit pe loc: cât se sacrifică doctorii pentru pacienții lor, muncesc până la leșin! Dar nimeni nu apreciază asta. Pacientul pe care tocmai l-a operat Dumitrescu nu va vedea.
Domnule doctor Dumitrescu, vreți să chem pe cineva?
Nu e nevoie, și-a ridicat capul de pe perete, mergând clătinat spre cabinet, S-a oprit lângă ușă și i-a spus asistentei speriate: E totul în regulă, nu vă faceți griji.
Dumitrescu s-a lăsat greu pe canapeaua din piele, s-a întins. Normale toate astea? Nu era prima dată când simțea valuri de amețeală. Epuizare? Cel mai probabil.
Demult avea weekenduri adevărate. Zile în care chiar apuca să se odihnească de iureșul spitalului: mergea cu soția în vizită, cu copiii la pădure, pe dealuri.
Acum… când fiecare doctor lucrează pentru trei departamente, ce odihnă să-ți mai permiți? Mai ales că Dumitrescu era la a doua căsătorie. Soția cu vreo zece ani mai tânără, copiii încă la școală, cheltuieli. Și… și-ar fi schimbat și mașina.
Dar nu banii îl frământau cel mai mult. El era obișnuit să fie important, căutat, să fie cel mai bun, să aibă parte de respect, de succese medicale… Și douăzeci de ani la rând i-a reușit cu prisosință. Veneau pacienții la el, colegii îl prețuiau, era invitat, promovat, bine plătit…
Paul, a sunat repede la colegul anestezist, Bianca ta e azi la lucru?
Salut, Gicu, e. Uite-aici, pe secție.
La final de tură, Dumitrescu era întins în aparatul RMN, încercând să ignore zgomotele acelea enervante ce-i zdruncinau timpanul, în ciuda muzicii din căști.
Dintr-o dată a simțit frica, de parcă ar fi apăsat pe o pară de urgență, să-l scoată cineva din țeava aceea ce-i strângea inima. Trebuia să-și ia gândul de la toate și să se gândească la ceva frumos. Dar ce? Ce-amintire plăcută? Ce?
Și mintea i-a pornit pe scara amintirilor, în jos: a doua căsnicie… El era deja chirurg experimentat, tată de familie, iar ea o tânără învățătoare la clasa a III-a a fiicei sale.
Scârțâitul RMN-ului îi acoperea orice încercare de a-și aduce aminte ceva bun din acea perioadă a vieții. Muncă-acasă-muncă. Prima căsnicie a fost și mai urâtă, divorțul o ruinase complet. Nici nu voia să-și amintească.
Studenția? Da! Mai ales primii patru ani.
Și memoria lui Dumitrescu s-a agățat de anii de început: tabăra de vară pe șantier, băieții, căminele, fata de la cantină după care toți roiau…
Gicu, Victor și Andrei trei prieteni studenți la medicină. Se împrieteniseră încă de la admitere. Bucureștiul era un oraș străin pentru toți, stăteau la cămin.
Andrei un tip cu ochelari dintr-un orășel mic, blajin, puțin naiv, dar cu un har deosebit. Parcă-ți venea să stai pe lângă el, doar să-i asculți vorbele liniștite, să te uiți în ochii lui albaștri, adânci și limpezi.
Andrei avea o memorie incredibilă. Știa pe de rost tot subiectul sesiunii și putea răspunde la orice întrebare.
Victor opusul. Un voinic dintr-un sat de pe lângă Piatra Neamț. Gălăgios, direct, prietenos. Socializa cu tot căminul, mai mult scria fițuici decât să învețe.
Dumitrescu era și el stresat de examene. Parcă sigur el n-o să intre la facultate. Se minuna de cât de bine știa Andrei, de câtă siguranță avea Victor. Totuși, până la urmă, doar Mihai, al patrulea coleg de cameră, n-a fost admis. Ei trei au rămas prieteni.
În primul an, nu primiseră încă loc la cămin, iar mama lui Andrei, gospodină și grijulie, a venit și le-a găsit un apartament cu chirie.
Doamne ajută, băieți! Stați în pace, le-a spus ea, după ce a stat cu ei două zile, i-a învățat una, alta, le-a lăsat mâncare gătită pentru o lună.
Wow! Ce mamă ai, Andrei! Cu ce se ocupă?
La pangar, la biserică. Vinde lumânări.
Serios? Adică e credincioasă?
Sigur. Și eu tot cred.
Colegii au privit spre icoanele așezate pe pervaz.
Ale tale? Am crezut că au rămas din greșeală.
Nu, mama le-a lăsat. Pentru mine…
Victor, care mereu vorbea înainte să gândească, s-a repezit:
Sunteți cam naivi, mă. De ce ai dat la medicină dacă ești credincios? Crezi că Dumnezeu face minuni…?
Medicul vindecă trupul, Dumnezeu sufletul, i-a răspuns Andrei liniștit. Băieții au ridicat din umeri.
Discuții pe teme de credință n-au mai avut. Doar vedeau că Andrei se închină discret, nu-i plăcea să-și etaleze credința. Era student foarte bun, stingea certurile iscate de Victor sau de Dumitrescu cu un calm incredibil.
Nimic din cotidian nu-l deranja, dacă era mizerie în casă, apuca o cârpă și făcea ordine, fără să comenteze.
La prima sesiune, Andrei terminase cu cele mai bune note. Avea un talent în a înțelege latina de parcă ar fi fost limba maternă. Era liantul lor, îi unea pe toți.
Tot el s-a îndrăgostit primul, ciudat. Pentru că a fost ales în consiliul studenților, a întâlnit-o pe Gabriela brunetă, firavă, hotărâtă. Din semestrul doi mergeau peste tot împreună.
Victor, deși părea băiat simplu de la sat, s-a remarcat repede ca un student foarte practic și priceput. Din anul II făcea deja voluntariat la ambulanță, în practică era mereu remarcat de medici, primea proceduri dificile.
Dumitrescu învăța serios, fără excese. Nu era genul să iasă în evidență, dar voia foarte mult să fie un doctor bun.
***
Aparatul de RMN a scos un huruit și l-a eliberat. Dumitrescu a privit pe fereastră, a tras aer adânc. De unde și până unde apare claustrofobia asta, brusc?
A intrat Bianca, i-a scos căștile.
Ce ai, Gicu? Nu-ți place la noi?
Hai, lasă gluma. Nu-s în apele mele azi…
Vine doctorul să-ți facă evaluarea. Te sun eu când e gata.
Vin mâine. Vreau acasă…
Dar n-a apucat să plece. Bianca l-a sunat, a venit cu rezultatul, discul, imaginile.
Gheorghe, știi cum e. E treabă serioasă. Trebuie să mergi la profesor Anisimov. Să te vadă.
A aruncat o privire pe rezultat, a băgat discul în laptop și a tot rotit imaginile, de parcă erau ale altui pacient. Nu simțea că baza aceea cu formațiunea e a lui… Parcă nici când a plecat cu mașina spre casă nu a realizat. Refuza să creadă. Nu putea să se întâmple tocmai cu el.
***
Anisimov Mircea era cel mai bun neurochirurg din spital.
Aș da-o mai moale, dar Dumitrescule, ești chirurg, ai ochiul format. Vezi și singur…
Văd. E gata finalul?
Ce întrebare! Știi bine totul e în mâinile chirurgului și în ale Domnului.
Nu pot să cred… Aveam planuri să merg la Congres, la București, cu familia… Și acum… Tu ce-ai face în locul meu?
Aș merge la București, dar nu la congres. La profesor Săulescu, acolo se fac minuni. Doar că…
Doar că?
Doar că nu mai operează el direct. Are elevi foarte buni, totul după metoda lui. Dar e coadă pe cel puțin un an de zile. Nu știu cum să intri mai repede… Poate comunitatea medicală ajută. Ești totuși chirurg de talie.
Dumitrescu s-a pus pe treabă, opera, scria, consulta. Doar senzații vagi de oboseală, amețeli. Știa cu ce să le atenueze.
S-a interesat cum poate ajunge la Săulescu. Anisimov avea dreptate: era aproape imposibil.
A trebuit să-i spună soției, iar ea imediat a trecut la organizat bagaje pentru București.
Irina, la București mă duc singur.
Ce? Și cu copiii cum facem? Nu se poate.
Nu e excursie, Irina. Mă duc la spital. Am o problemă tumoră la cap, a spus încet, și când a zis-o a simțit pentru prima oară cu adevărat. Spus deci admis.
Irina l-a privit și lacrimile i-au apărut în ochi.
Doamne, Gicule… Cum așa? Dar trebuie să vin cu tine.
Nu, încă nu e de operație. Poate am de așteptat. Trebuie să fiu acolo, să prind o fereastră de intervenție… Dar poate durează mult.
Așa grav e, Gicu? a venit lângă el, Povestește-mi…
Dumitrescu, ca un copil mic, a început să-i spună, bramburit, obosit, fără să mai fie doctorul stăpân pe sine: vechi bănuieli, investigații, rezultate, și gândurile lui, viața dusă, speranțele…
Irina asculta, cu bluza uitată în mână, tăcută, cu fruntea încrețită. Era fericit că are cui să se mărturisească. Cu prima nevastă așa ceva n-ar fi fost posibil.
***
Martorii lui Iehova refuză transfuzia de sânge, invocând Biblia. Numai carne cu sufletul ei, cu sângele ei, să nu mâncați.
Era anul patru de facultate, stăteau la cursuri.
Preoții refuză transplantul de organe, deși legea îl susține. Biserica protestează contra tuturor metodelor non-naturale de concepere respinge mamele-surogat, donarea de gameți. Încurcă știința. Religia și medicina sunt incompatibile.
Nu-i adevărat, s-a auzit din sală.
Cine-a vorbit?
Eu, s-a ridicat Andrei, Biserica și medicina fac același lucru: ajută omul să trăiască frumos.
Vrei dezbatere, domnule?
Nu, nu-i nevoie. Așa e și gata.
Ba să vii la tablă, să argumentezi, zâmbi profesorul.
Andrei a răspuns calm, argumentat, aducând citate biblice, vorbind despre rolul bisericii în a proteja sufletul, dar acceptând știința. Audiența era atentă, profesorul se aprindea. Oricât contrazicea, simțea că tânărul îi câștigă pe studenți.
Au început apoi necazurile lui Andrei. Chemări la decan, revenea trist, spunea puțin, doar Gabrielei i se destăinuia.
În anul cinci, Andrei nu a mai venit. Au primit o scrisoare: are alt drum, își cere iertare, cere să-i păstreze prietenia.
Dumitrescu și Victor au rămas uluiți. Cel mai bun! Atât de dăruit, aproape terminase! Cum să renunți?
Au găsit-o pe Gabriela, dar nu a spus nimic. Au mers la Andrei acasă, i-a primit cu drag mama lui, Maria. Fericită: băiatul e la seminar teologic.
S-au întors cu ștergare, bunătăți, dar tot greu înțelegeau și acceptau decizia.
Cum să facă așa ceva, băiete? bombănea Victor.
Uite, tot zici Doamne, Doamne. Poate l-a îndrumat, a răspuns Dumitrescu.
***
Nu e vorba de vreo lumânare, Mircea. Mă duc la un prieten, deja am luat concediu.
Trei zile și mergeam la București. Bilete la tren, mașina nu mai aveam curaj, iar pe operație acolo aveam oricum speranță.
La ce prieten?
Din studenție. N-am mai vorbit de peste douăzeci de ani. A renunțat la medicină pentru preoție. E aproape, în județ. Mă duc mâine.
N-aș risca.
Dar hotărâsem. Orașul acela vechi moldovenesc, renumit pentru mănăstiri și pelerinaj, arăta modest. Răspândirea bisericilor ieșea în evidență.
Mergeam la Mănăstirea Neamț. N-am avut nicio treabă pe drum se pare că, într-adevăr, drumul spre Dumnezeu e drum spre vindecare, m-am gândit râzând.
Aleea ducea spre zidurile mănăstirii, turnuri albe, turle aurite, flori. Totul întreținut. Am nimerit chiar în timpul slujbei. Părintele, ocupat.
N-am întrebat cât durează liturghia. Am ieșit pe alei. În spate, un mic cimitir, coborâre spre râu. Lumea se aduna la un izvor jos. Babele urcau și coborau poteca, mereu.
Dar dvs. de ce nu mergeți după apă sfințită?
Pentru apă sfântă? Nu…
Uite sticle acolo. Trei drumuri faceți sus-jos, așa-i regula.
Cum așa?
Dumneavoastră știți de ce ați venit.
Am luat o sticlă, m-am dus la izvor, trei drumuri, cu greu, dar le-am făcut. Am băut apă rece, limpede, dulce ca o lacrimă.
M-am simțit mai ușor, îmi era clar că nu venisem degeaba. Dacă tot ăsta-i domeniul lui Andrei, s-a aranjat bine…
La întoarcere, lumea ieșise de la slujbă. Intr-un final, un preot, cu barbă, glas cald, a apărut. Nu părea Andrei, era altfel decât mi-l aminteam, dar… când privirea i s-a oprit la mine, i-am recunoscut ochii.
M-am apropiat:
Salut, părinte.
O enoriașă a șuierat la mine:
Ziceți Binecuvântați, părinte…
Dar Andrei deja mă privea râzând:
Gicu! Bine ai venit, prietene…
Ne-am îmbrățișat. Lumea se scurgea spre ieșire, iar noi, după câteva cuvinte, am pornit pe alee.
Ce bucurie azi! Gabriela va fi încântată.
Gabriela? Aici?
Aici. E doctoriță, pediatru la dispensar. Avem cinci copii. Cel mic abia zece ani.
Nici nu știam… Eu am trei: fata din prima căsnicie, doi din a doua. Și tu aici…
Noi suntem bine. Au fost oferte și în alte locuri, dar aici e liniște, avem și muncă, și natură.
Te-ai făcut mare.
Am crescut după douăzeci de ani…
Dar ochelarii?
Operat, port lentile când am nevoie.
Deci ortodoxia nu desparte de medicină!
Am râs amândoi.
Ții minte când mai topeam o carte din bibliotecă? Tu abureai bibliotecara, iar eu cu Victor…
Da, da! Eram praf…
Și tu făceai pe nevinovatul!
Ne-a întrerupt o fată cu batic și i-a șoptit părintelui.
Iartă-mă, am treburi. O să-ți dau șoferul, te duce la mine acasă. Gabriela te primește. Povestim când revin.
Cum spui.
Șoferul m-a dus la o casă nouă, cu tot confortul, curte îngrijită, capelă.
Gabriela, caldă, ca o soră mai mare, m-a primit cu bucurie. În casă era iconostas, flori, dar tot ce-ți trebuie pentru un trai modern. Gabriela povestea, gătea, totul cu farmec. Băiatul cel mic singur acasă.
Am uitat pentru ce venisem de fapt. Mă simțeam ca acasă, la familie. M-am așezat în hamac, am ațipit.
Nu-mi mai venea să plec repede. Mai aveam timp de concediu.
***
Știi povestea, nu? Cu Victor…
Clar. Am ținut legătura ani. După, mai deloc. Am pierdut numărul, l-au căutat copiii pe internet dar… voia Domnului.
Mă judeci?
Dumnezeu e judecătorul. Fiecare își duce crucea. Spune, Gicu, care-i necazul?
Tumoră malignă cerebrală…
Andrei a oftat.
Mâine vii la slujbă, apoi spovedanie și împărtășanie. Apoi om vedea…
Parcă mă pregătești de înmormântare.
Nu, tu decizi. Nimeni nu te poate ajuta, doar tu. Preotul doar îndrumă, restul e din suflet.
Să-ți spun cum a fost cu Victor…
Nu aici, la spovedanie.
În noaptea aceea, tot măcinam cum am răpit logodnica celui mai bun prieten. La spovedanie, povestea s-a transformat în mărturisire.
Da… Am fost frați, apoi dușmani.
***
La finalul slujbei, biserica era goală.
Andrei mi-a făcut semn să mă închin și mi-a spus:
Hristos e de față, eu doar martor. Vorbește, Gicu.
Am început:
L-am invidiat mereu pe Victor. Era apreciat de toți: la facultate, la spital, în cămin toată lumea pe urmele lui. Și apoi a apărut Alina…
Alina, fiica unui oficial care s-a internat la spital. Victor s-a apropiat de ea. Au legat o relație, întâlniri peste tot. Îi ieșise la orizont șansa la București.
Eram gelos, recunosc. Am ajuns să-i spun Alinei tot felul de prostii… Minciuni, ca să se despartă. La nunta unui coleg, Alina s-a apropiat de mine… Ne-am sărutat, Victor a văzut și a plecat. Noi, două săptămâni mai târziu, am locuit împreună. N-am mai vorbit deloc.
Dar soarta m-a pedepsit. Alina era dominatoare, controlată de mama ei, în final am divorțat. Cu ultima nevastă am găsit liniștea, dar nu era perfect. Chiar și ei i-am greșit, deși o iubesc.
Poți să-mi ierți păcatele, părinte Andrei?
Dumnezeu te iartă dacă te căiești cu adevărat. Eu sunt doar martor.
Am izbucnit în plâns. M-am agățat de amvon.
Spune-I lui Dumnezeu că vreau să trăiesc, Andrei! Să-mi iubesc Irina, sa-mi cresc copiii, să muncesc cinstit. Spune-i…
Părintele Andrei a rostit rugăciunea de dezlegare.
Am ridicat ochii, el m-a privit cu blândețea aia nepământeană.
Gicu, trebuie să-l cauți pe Victor. Să-l rogi să te ierte.
Unde să-l găsesc?
Se pare că-i la Iași, la clinica de onco. Nu la București trebuie să mergi, ci la el.
Și dacă mă și operez la el?
Nu știu de ce nu.
Nu mai e ca la București, dar… O să încerc. Dar mai întâi la București.
Și fata aia dată afară din cauza ta. Caut-o, cere-ți iertare.
O găsesc. Promit. Să te rogi pentru mine, Andrei. Să găsesc loc la operație.
La plecare am urcat de cincisprezece ori panta de la izvor. Din trei în trei urcări, beam apă.
Credincioșii mă priveau mirați. Făceau cruce pentru mine… Poate Dumnezeu mă va ajuta.
***
Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că nimic nu e mai valoros decât pacea sufletului. Când te împaci cu trecutul, cu oamenii care ți-au fost apropiați sau pe care i-ai rănit, poți privi viața altfel. Drumul meu, cu bune și rele, s-a limpezit prin iertare, pocăință și credință. Asta am învățat în ziua în care, pierdut între cărări și oameni, am primit șansa unui nou început.
