Sunt o femeie activă, chiar și la cei 65 de ani ai mei. Mereu mi-a plăcut să explorez locuri noi și să cunosc oameni deosebiți. Când îmi răscolesc amintirile, simt un amestec de fericire și melancolie față de tinerețea mea. Pe atunci, puteai să îți iei vacanța unde voiai: la Constanța pe malul Mării Negre, cu cortul prin pădurile din Codrii Moldovei, sau într-o plimbare cu vaporul pe Dunăre. Și totul se putea face cu câteva lei, fără multe griji.
Dar acele vremuri par acum doar povești.
De la natură mi-a rămas darul de a găsi bucurie în oameni. Am întâlnit oameni pe plajă la Mamaia, la spectacolele de teatru din Chișinău sau la festivalurile din Iași. Multe dintre prieteniile de atunci au rămas vii, după ani și ani.
Îmi amintesc și de acea întâmplare ciudată cu telegrama primită. Nu pricepeam cine ne putea trimite o asemenea veste. Desigur, eu și soțul meu nu plecasem nicăieri. Dar la patru dimineața, cineva a bătut la ușa noastră. Când am deschis, am rămas fără grai: în prag stăteau Sara, două fete tinere, o bunică și un bărbat, cu o mulțime de bagaje. Eram amândoi năuciți, dar i-am primit în casă.
Sara m-a privit și m-a întrebat:
De ce nu ai plecat pentru noi? V-am trimis o telegramă! Un taxi în Chișinău costă bani!
Îmi pare rău, nu știam cine a trimis telegrama!
Ei bine, aveam adresa voastră. Iată-mă aici!
Eu credeam că doar ne vom scrie scrisori, nimic mai mult!
Sara mi-a povestit că una dintre fete tocmai terminase liceul și a decis să meargă la universitate la București. Restul familiei venise să o ajute și să o sărbătorească.
O să stăm la tine! Nu avem bani de chirie și locuiești aproape de centru!
Am fost șocată. Nu eram rude, iar prezența lor mă lua pe nepregătite. Trebuia să le gătesc de trei ori pe zi. Aduseeseră ceva mâncare, dar nu au pus mâna să gătească. A trebuit să-i servesc pe toți.
După trei zile, nu am mai rezistat. I-am spus Sarei și familiei ei să se mute oriunde altundeva. Nu conta unde. A urmat un scandal mare. Sara a început să arunce cu vase și să țipe, ca la o dramă din poveștile de odinioară.
Am rămas uluită de purtarea ei. În cele din urmă au plecat. Cu mare uimire am descoperit că mi-au furat halatul, câteva prosoape și, cu mare iscusință, chiar o oală mare de varză. Nici astăzi nu înțeleg cum au reușit să o ia. Parcă a dispărut fără urmă!
Așa e viața. Amintirile se amestecă: unele cu bucurie, altele cu tristețe. Dar ele dau gust poveștilor care se spun la un pahar de vin roșu, când toamna se așterne peste sate și orașe moldovenești.
