4 martie 2018
Cum puteți să trăiți așa, în sărăcie? am zis, cu o grimasă, ridicând nasul în sus. Uitați-vă la voi: într-o viață întreagă n-ați reușit nici să schimbați tapetul! Și aveți tupeul să mă învățați pe mine despre viață!
Mama, Vera Nicolaevna, și-a coborât umerii cu o oboseală veche, iar tata, Victor Sergievici, sorbea tăcut din cana lui cu ceai, evitând privirea mea. Stăteam în mijlocul bucătăriei, înroșită de nervi, așteptând un răspuns, o reacție, orice. Tăcerea lor mă enerva mai rău decât orice ceartă sau reproș.
Cătălin e un om bun, am continuat aproape strigând. Voi nu pricepeți nimic din viață!
Mama și-a ridicat privirea tristă spre mine:
Doiniță, nu suntem împotriva lui Cătălin, a zis ea încet. Vrem doar să termini facultatea, să ai un rost, să fii sigură pe picioarele tale.
Ce rost? am ridicat ochii la cer. Ca voi? Două decenii în același apartament fără să schimbați nici măcar linoleumul?
Ai doar nouăsprezece ani, a spus mama blând; E prea devreme să te măriți, gândește-te.
Tata a lăsat cana pe masă și m-a privit, dar nu cu mustrare, ci cu o tristețe adâncă.
Ai timp să-ți faci viața, să-ți așezi lucrurile la cale, a continuat mama. Nu vrem să te grăbești, nu acum.
Vreți să-mi distrugeți fericirea! Asta e, am strigat și am bătut din picior ca în copilărie.
M-am întors brusc, am apucat geanta aruncată pe scaunul din hol. Mama s-a ridicat și a făcut un pas spre mine, întinzând mâna.
Doiniță, stai…
Îmi trăgeam geaca pe mine, bâjbâind la mâneci, orbită de nervi.
Eu cu Cătălin o să fim fericiți! am urlat din ușă. Să vă fie ciudă!
Tata s-a ridicat apăsat și, sprijinindu-se de tocul ușii, a încercat să spună ceva:
Copila mea, nu înțelegi…
Eu o să trăiesc în belșug! O să am bani, nu ca voi! am strâns mânerul ușii de la intrare și am ieșit pe casa scării.
Fiecare pas pe trepte parcă îmi întărea convingerea că fac ce trebuie. Nu m-am uitat înapoi. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost oftatul mamei și un zgomot surd, ceva căzând prin bucătărie.
…Patru ani mai târziu
Stăteam în fața aceleiași uși scorojite cu vopseaua căzută, cu inima cât un purice. În mâna dreaptă țineam mânuța caldă a lui Vlad, băiețelul meu de trei ani și ochii lui mari, curioși, care nu pricepeau de ce stăm aici, la o ușă necunoscută. Cu cealaltă mână adunasem curaj să bat, dar am amânat gestul. Bagajul mare, cu un rotiță ruptă, era tot ce-mi mai rămăsese din visul de altădată de viață nouă, viață frumoasă.
N-am vorbit cu părinții patru ani. Nici nu le-am scris. Mi-am spus mereu c-ar fi sub mine să revin la simplitatea lor. Și totuși, iată-mă, aici, cu ochii umflați de plâns și speranțe zdrobite.
Am bătut de trei ori, ușor, stângaci, atât de diferit de trântitul ușii la plecare. Dinăuntru pași grăbiți parcă erau cu urechea la ușă. Mama deschide, are părul încărunțit la tâmple și chipul mai adâncit în riduri. Se uită la mine, văzând rimelul întins pe obraji și băiatul lipit de piciorul meu. Își dă seama tot, într-o clipă. Nu spune nimic. Fără reproșuri, fără vechile cuvinte grele. Fără amintit de orgoliu sau vorbe tăioase.
Face un pas lateral și ne lasă să intrăm.
Intru, Vlad trage de mâna mea. În hol totul a rămas la fel, numai mai palid; tapetul acela urât, dulapul vechi, mirosul ăla familiar de casă caldă pe care îl disprețuiam odată. Vlad privește totul cu ochi de copil, absorbind fiecare detaliu nou.
Vlad, du-te un pic acolo, în camera aceea, găsești niște jucării, îi spun și-i arăt unde să meargă.
El mă ascultă și dispare spre camerele din spate.
Mă întorc spre mama, care stă nemișcată lângă perete. Aș vrea să explic, să mă scuz, dar nu am ce spune. Doar adevărul gol și rușinea. Fac doi pași, apoi o cuprind cu amândouă mâinile, izbucnind într-un plâns necontrolat. Mă cuprinde și mă mângâie pe spate ca în copilărie. Mireasma de detergent vechi și blândețe mă topește.
Mamă… abia pot vorbi printre suspine. Iartă-mă, mamă…
Ea mă ține strâns și nu întreabă nimic. Doar mă strânge mai tare, de parcă n-aș fi plecat niciodată.
Hai la bucătărie, zice într-un sfârșit cu voce moale. Îți fac un ceai.
Mă așez la masa de la fereastră, pe scaunul meu de demult. O privesc cum umblă printre ceainic și cești; pare că în patru ani a îmbătrânit cu zece. Și mă doare.
Unde-i tata? mă trezesc, că n-am văzut nicio mișcare de la el.
La lucru, vine imediat, îmi răspunde mama, punându-mi ceașca în față.
Ochii mă ustură; nu știu cum să îmi țin mâinile.
Ți-am spus atunci atâtea cuvinte urâte… Despre sărăcie, despre apartament, privesc în ceai, rușinată.
Mama se așază vizavi și îmi acoperă mâna cu a ei:
Important e că ai venit, fată dragă. Restul nu contează.
M-a înșelat, mamă… șoptesc obosită, iar lacrimile tot nu se opresc. Și după aia m-a dat pur și simplu afară.
Mamă mă mângâie pe cap, ca pe vremuri.
Eu i-am crezut toate promisiunile. Cum să încep de la zero? Cum să cresc copilul singură?
Ea mă ține strâns, legănându-mă blând:
Ne descurcăm noi, Doiniță. Împreună. O să vezi, o scoatem la capăt. Încet, dar o vom face…
…Au trecut luni de atunci. Visul de viață ca-n filme s-a făcut praf și pulbere. Azi, stau la o masă într-o cafenea ieftină cu două prietene. Angelina frământă o ceașcă goală de cafea, cu ochii la masă. Fostul ei, Radu, a lăsat-o cu datorii.
Mă sună recuperatorii în fiecare zi, oftează Angelina. El e de mult în alt oraș.
O privesc, apoi pe Felicia, care crește fata singură că bărbatul nu s-a mai prezentat nici la CNP.
Al meu măcar n-a lăsat datorii, zice ea cu un zâmbet amar. Doar a zis că nu-i gata să fie tată.
Al meu era gata, murmur eu ironic. Pentru alta…
Angelina oftează, solidare cu absurditatea din viețile noastre.
Vai de noi, ce naive am fost, zice cu tristețe. Ne-am crezut Cenușăresele…
Și-am primit bufoni pe băț, adaugă Felicia.
Le ascult și-mi dau seama ce povești asemănătoare avem. Trei femei tinere cu vise sparte la masa unui local ieftin.
Ajunge cu lamentatul, bate din palmă Angelina. Măcar să ne luăm un desert.
Zâmbesc, chem ospătarul, recunoscătoare pentru această pauză de la gânduri.
Seara traversez aceleași străzi gri spre casă. Deschid ușa și ascult: se aud hohote de copil și glasuri cunoscute.
Mă furișez ușor pe hol și privesc din prag. Tata, Victor, stă jos, construind un turn din cuburi de lemn împreună cu Vlad, care aplaudă entuziasmat la fiecare etaj adăugat. Mama stă în fotoliu, torcând un fular, zâmbind la familia ei.
Stau, nemișcată, cu inima caldă. Timp de ani de zile am disprețuit această căsuță, bucuriile simple ale părinților mei, convinsă că merit altceva, mai mult, mai bine. Acum văd altceva: părinții s-au susținut peste tot șomaj, crize, boală, lipsuri. Au dus-o greu, dar au avut casa lor și-un acoperiș și pentru mine și copil.
Nu au mers la mare în fiecare vară, nu și-au luat haine scumpe, nu și-au schimbat mașina niciodată. S-au avut unul pe altul, o familie, oricât de mică. Iar eu, cu toată mândria mea, am rămas singură, cu un copil și un suflet prăbușit.
Orgoliul încă mai luptă în mine, refuzând să recunoscă adevărul. Dar inima știe: mama cu apartamentul ei mic și tata cu paltonul vechi nu-s ratați. Eu am gonit după poleiala deșartă și am pierdut esențialul.
