Cum puteți trăi așa, în sărăcie? Lăcrămioara strâmbă din nas cu dezgust. Uitați-vă la voi: în douăzeci de ani n-ați reușit nici măcar să faceți un pic de reparație în apartament! Și mă mai învățați pe mine viața!
Viorica Ion strânse din umeri, epuizată. Gheorghe Ion își duse liniștit cana de ceai la buze, evitând să o privească pe fiică-sa. Lăcrămioara stătea în mijlocul bucătăriei, obrajii roșii de supărare, așteptând măcar o reacție de la părinți. Dar ei tăceau, iar tăcerea asta o făcea să clocotească și mai tare.
Ilie e un om bun! Lăcrămioara tot nu se lăsa. Voi nu înțelegeți nimic din viața asta!
Viorica ridică spre fată ochii obosiți.
Lăcrămiță, nu suntem împotriva lui Ilie, dădu din cap mama. Vrem doar să-ți termine școala, să ai și tu o bază, o stabilitate…
Ce stabilitate?! Lăcrămioara își dă ochii peste cap. Stabilitatea voastră!? Douăzeci de ani într-o garsonieră ponosită, fără să schimbați vreodată tapetul!
Ai doar nouăsprezece ani, îi zise blând Viorica. Nu-i prea devreme să te căsătorești? Gândește-te și tu.
Gheorghe lăsă cana pe masă și, pentru prima dată, se uită la fată. Privirea lui era plină nu de reproș, ci de o tristețe grea.
Să-ți faci viața ta după, dragă, nu ne împotrivim, continuă Viorica. Doar nu așa, nu atât de pe fugă…
Voi vreți să mă țineți pe loc, să nu fiu fericită! Asta e! răbufni Lăcrămioara, bătând piciorul ca-n copilărie.
Se întoarse brusc și apucă geanta de pe scaunul de pe hol. Viorica se ridică de la masă și făcu un pas spre hol.
Lăcrămiță, stai, draga mamei, întinse mâna spre ea.
Dar Lăcrămioara își vârî brațele în mâneci cu nervi și necaz.
Eu cu Ilie vom fi fericiți! strigă Lăcrămioara din hol, în ciuda alor săi!
Gheorghe se ridică greu și se sprijini de tocul ușii de la bucătărie.
Fata tatei, tu nu înțelegi… începu el, dar Lăcrămioara îl întrerupse.
Eu voi trăi în belșug! Vom avea bani, totul va fi bine! Nu ca la voi!
Deschise ușa cu un gest hotărât și ieși pe scara blocului. Ultimul lucru pe care îl auzi în urma ei fu oftatul șoptit al mamei și un zgomot surd de ceva trântit…
Coborî scările fără să privească înapoi, convingându-se tot mai tare că are dreptate…
…Patru ani mai târziu, Lăcrămioara stătea din nou în fața aceleiași uși scorojite, cu vopseaua căzută. În mâna dreaptă ținea mânuța caldă a lui Mititelu, băiatul ei de trei ani, care privea curios la ușa necunoscută. Lăcrămioara ridică mâna stângă să bată, dar nu reuși să coboare pumnul pe lemnul crăpat. Degetele îi tremurau la câțiva centimetri de clanță. Și atunci și-a dat seama că nu poate. Mititelu o trase de mână și ridică spre ea ochii întrebători.
Mămică… zise el, foindu-se pe loc.
Lăcrămioara îl privi, apoi se uită la valiza mare, veche, cu o roată ruptă, ce stătea lângă ei. Tot ce-i rămăsese din viața aceea visată, toate promisiunile, toate iluziile mari. Nici n-a sunat, nici n-a scris părinților în patru ani. Mereu s-a crezut deasupra lor, mai bună, mai de succes decât oamenii ăștia simpli și apartamentul lor modest. Și-acum stătea acolo, la pragul lor, cu ochii umflați de plâns și sufletul sfărâmat.
Totuși, a lăsat mâna și a bătut de trei ori. Sunetul ieși slab, nesigur, nu ca atunci când trântise ușa, cu patru ani în urmă. Imediat se auziră pași de după ușă, de parcă o așteptau deja. Se auzi cheia răsucindu-se. Viorica Ion deschise ușa și privi mirată. Mama părea mai bătrână, cu riduri adâncite și păr încărunțit la tâmple.
O văzu pe fiică-sa cu rimelul întins pe obraz. Apoi îl privi pe Mititelu, strâns de piciorul mamei lui. Observă și valiza zdrențuită, și în ochii ei apăru înțelegerea. Nu a pus nicio întrebare, nu a adus vorba de răutățile vechi. Viorica doar a făcut un pas înapoi și și-a primit fiica și nepotul în casă.
Lăcrămioara a pășit înăuntru și s-a uitat în jur. Totul era la fel, doar și mai palid. Aceeași faianță, același dulap, același miros de casă, de care îi fusese cândva rușine. Mititelu uită emoțiile și începu să studieze fiecare colț al casei, cu ochii curioși ai unui copil.
Mititelu, du-te în camera aceea, Lăcrămioara se apleacă la el. O să găsești niște jucării, vezi dacă-ți plac, bine?
Îi arătă direcția, iar cel mic plecă, topăind spre încăperea din fund. Lăcrămioara rămase cu mama în hol. Viorica se sprijini de perete, privindu-și fata. Lăcrămioara ar fi vrut să spună ceva, să se apere, dar nu-i venea nicio explicație. Doar gol, doar realitatea amară și visurile sparte. Făcu doi pași și apoi se aruncă în brațele mamei, izbucnind într-un plâns năpraznic. Își lipi obrazul de umărul Vioricăi, care mirosea a același detergent ca în copilărie.
Mama… bâiguia, sughițând. Mama, iartă-mă…
Viorica o strânse tare, mângâind-o pe spate, cum făcea când era mică. Lăcrămioara plângea pentru toate visurile ei prostești, pentru căsnicia sfărâmată cu cineva pe care nici nu-l știa bine când s-a măritat. Pentru mândria și zeflemeaua de care s-a agățat zadarnic.
Ai avut dreptate, mama, Lăcrămioara și-a ridicat fața udă. În toate ai avut dreptate!
Viorica nu spuse nimic, doar o strânse mai tare la piept.
Hai, mergem în bucătărie, îi zise încet. Pun de-un ceai.
Lăcrămioara dădu din cap, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, și se așeză la masa din dreptul ferestrei, pe vechiul ei loc. Mama puse ibricul pe foc și scoase ceștile din dulap. Privind-o, Lăcrămioara gândea cât de mult a pierdut din anii ăștia.
Tata unde e? întrebă, văzând că lipsește.
La muncă, răspunse Viorica. Revine curând.
Lăcrămioara înghiți în sec, neștiind ce să spună sau unde să țină mâinile.
Atunci v-am zis niște vorbe rele… despre sărăcie, despre lipsa de reparație…
Viorica îi puse mâna peste mână, încercând să-i arate că nu contează ce-a fost.
Contează că te-ai întors acasă, i-a strâns palma. Restul… nu mai contează.
Ilie m-a înșelat, mama, izbucni Lăcrămioara. Apoi mi-a făcut bagajul și m-a alungat.
Viorica o mângâie pe cap, ca odinioară.
Și eu am crezut în el… Cum o să termin școala, cum să o iau iar de la capăt, cu copil?
Viorica o îmbrățișă și mai strâns.
Ne descurcăm noi, Lăcrămiță, îi șopti ea. Împreună trecem peste toate. Poate nu imediat, dar reușim noi…
…Lunile au trecut de la întoarcerea Lăcrămioarei acasă. Visurile despre viață luxoasă se duseseră. Lăcrămioara stătea, la o masă într-o cafenea ieftină din Chișinău, cu două prietene. Anca răsucise între degete o ceașcă goală de cafea și se uita cu amărăciune spre fereastră. Un an în urmă, Ion o părăsise pe Anca, lăsând în urmă doar rate la bancă.
Mă sună recuperatorii zilnic, ofta Anca. Iar ăla, la Bălți s-a mutat…
Lăcrămioara se uită spre cealaltă prietenă. Mariana își creștea fetița singură: tatăl nu i-a dus niciodată la starea civilă.
Măcar al meu nu mi-a lăsat datorii, zâmbește trist Mariana. A recunoscut că nu vrea responsabilitate, și a plecat…
Al meu cică era bun de responsabilități… doar că pentru altă femeie, Lăcrămioara zâmbi cu tristețe.
Anca râse pe nas, înțelegând, iar Mariana dădu din cap.
Ce proaste am fost, Anca își înclină capul pe spate. Ne-am crezut cu Făt-Frumosi…
Și am primit paiațe pe băț, completă Mariana.
Ascultându-le, Lăcrămioara simțea cum poveștile lor seamănă. Trei femei tinere, cu visuri rupte și vieți date peste cap, stăteau la o masă ieftină.
Hai, gata cu bocitul, Anca bătu cu palma în masă. Să comandăm ceva dulce măcar.
Lăcrămioara zâmbi și chemă chelnerul bucurându-se de o pauză scurtă de la gândurile negre.
Seara, pe drumul spre casă, Lăcrămioara trecu pe străzile cunoscute ale cartierului. Deschise ușa și ascultă. Din camera din fund se auzeau chicotele copilului și glasurile părinților.
Tăcută, merse pe coridor și se opri în ușă. Gheorghe, tatăl ei, construit o cetate din cuburi vechi, pe covor. Mititelu bătea din palme de fiecare dată când turnul era tot mai mare. Viorica stătea în fotoliu, cu ghemul de lână în poală, privindu-i cu dragoste.
Lăcrămioara rămase o clipă în ușă, privind la părinții pe care îi disprețuise cândva pentru simplitatea lor. Cum trântise ea ușa, sigură pe ea…
Abia acum vedea ce nu pricepea altădată, orbită de mândrie. Viorica și Gheorghe erau împreună de treizeci de ani, trecuseră prin tot. Au trecut peste crize, șomaj, boli, lipsuri. Aveau apartamentul lor mic, vechi, dar era acasă. Aveau muncă stabilă și masă pentru toți.
Nu, n-au văzut marea în fiecare an, n-au mers la hoteluri de lux. Nu și-au cumpărat haine de firmă, nu și-au schimbat mașina la doi ani. Dar au rămas o familie adevărată, legată la greu și la bine.
Iar Lăcrămioara? Ea rămăsese singură, cu un copil mic și vise sparte. Mândria dinăuntru încă încerca să-i șoptească că va reuși, că încă va demonstra. Dar în sinea ei știa amara realitate.
Nu mama, cu apartamentul ei mic, era pierzătoarea. Nici tata, cu costumul vechi și slujba lui simplă. Pierzătoarea era Lăcrămioara, care a alergat după ambalaj și a pierdut totul.
