Eu voi fi mereu cu tine
Nu începe iar, te rog! Am discutat de zeci de ori despre asta! De ce trebuie să revenim mereu la același subiect? Am oftat și am dat dezaprobator din mână, întorcându-mă spre aragaz.
Ziua de azi nu-mi adusese niciun strop de bucurie. Începuse pe la cinci dimineața, când Mihăiță a venit tiptil în dormitor și m-a bătut ușor pe umăr:
Mamă! Mă doare în gât!
Încă buimac, am pus buzele pe fruntea copilului. M-a trezit imediat simțind că arde.
Da, ai febră, dragul mamei. Hai, treci la mine în brațe! L-am luat repede și am închis ușa cu grijă. Nu aveam absolut niciun chef să-l aud mai târziu pe Ilie că s-a trezit neodihnit.
I-am luat temperatura lui Mihăiță, am dat antitermic, l-am culcat înapoi și, uitându-mă la ceas, am decis că nu mai are rost să mă culc iar. Mai bine aștept să se deschidă policlinica, să chem medicul acasă. După ce m-am asigurat că a adormit, am pus de cafea și m-am apropiat de fereastră.
Iarna asta era neașteptat de darnică. Dincolo de geam, curtea blocului era acoperită cu o pătură pufoasă de zăpadă ce ninsese toată noaptea. Era atâta liniște, doar câteva urme tulburau suprafața perfectă, ale celor care se grăbiseră la serviciu. Cu coada ochiului am zărit ceva mișcare și, întorcând capul, n-am putut să nu râd: motanul Lizi al doamnei Marioara sărea cu nesaț prin nămeți, când se pierdea de tot, când răsărea ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. Mă întrebam ce-l apucase să iasă pe așa vreme! Dar, evident, lui Lizi nu-i păsa de frig sau de zăpadă. Atât de independent era, încât nu dorea cu niciun chip să folosească litiera din casă, iar tanti Marioara îl lăsa oricând afară, dacă începea să miaune de-i auzea tot palierul. Să recunosc, niciodată nu a făcut vreo boacănă în apartament. Chiar ieri, când coboram să-l iau pe Mihăiță de la grădiniță, l-am văzut pe Lizi traversând cu mândrie holul spre ușă, bombănind în felul lui de motan obraznic.
Hai, ți-ai găsit să comentezi! Să vezi ce șef e el cu coada fluturând! Bună, Dorina dragă! Privește puțin la năstrușnicul ăsta! Parcă el îmi e stăpânul, nu eu lui. Azi am întârziat puțin la muncă și uite cum mă ia la rost.
Bună ziua, tanti Marioara! E într-adevăr un domn serios!
Eh, aş vrea să fie și Matei, fiu-miu, așa hotărât!
Am zâmbit, am dat din cap și mi-am văzut de drum. Ce era să-i spun? Fiul ei, Matei, chiar era un om serios, pe deasupra și deștept, și cu simțul umorului. Din păcate, puțină lume vedea asta. Majoritatea îl considerau doar un băiat firav, cu ochelari, cam rupt de lume, pe care fetele rar îl observau. Prietenia noastră era veche de când mă știu; Matei a fost mereu lângă mine. M-a sprijinit copilărește când mi-am pierdut mama.
Mama mea, Irina, fusese accidentată mortal pe trecerea de pietoni. Respectase toate regulile, dar nu asta a salvat-o. Pentru mine, cea crescută după reguli, a fost un șoc. Aveam zece ani, tot atât cât și Matei, însă nu cunoșteam deloc sentimentul de pierdere. Am amuțit de suferință; doar plângeam și mă feream de orice încercare de alinare, închizându-mă în baie sau retrăgându-mă într-un colț. Dacă nimeni nu mă vedea, mă adunam cât mai mică și adormeam. Un psiholog, la care m-a dus tata, a avertizat că starea asta afectează sănătatea și că trebuie luate măsuri urgente.
Atunci mi-a fost aproape Matei. Rămas și el orfan de tată cu doi ani înainte, a înțeles poate mai bine ca adulții suferința mea. A venit să stea la noi, iar doamna Marioara, văzând cât de tare mă apasă durerea, l-a lăsat fără să comenteze. Vecinii ajutau cu ce puteau: aduceau mâncare, rămâneau cu mine când tata trebuia să plece undeva. Niciodată, în toată perioada aia, nu s-a supărat tanti Marioara că Matei pleca târziu acasă, petrecând ziua cu mine mă obliga la lecții, îmi citea cu voce tare, încerca să mă atragă la jocuri, mă ducea la dansuri şi la gimnastică, unde mă înscrisese mama să devin sănătoasă și grațioasă… Grija și tandrețea, venite de la un băiat așa mic, m-au vindecat puțin câte puțin. Ruptura s-a petrecut într-o zi când am găsit împreună un pisoiaș abia deschis la ochi și l-am dus acasă la tanti Marioara. Pentru prima dată de la moartea mamei am vorbit, cerând lapte pentru motănel. Doamna Marioara mi-a pus sticla în mână și, în șoaptă, a rostit:
Mulţumim ție, Doamne, că ți-ai revenit!
Pisoiul a rămas la Matei, că Vasile, tatăl meu, avea alergie la blană de animale.
De atunci, Matei mi-a stat mereu alături oriunde puteam merge împreună. Atât de obișnuită eram cu prezența lui, încât îl vedeam ca o parte din mine. Fără fraţi sau surori, amândoi ne găsisem sprijin, prietenie sinceră, un fel de legătură trainică rareori întâlnită chiar și între rude.
Ne înțelegeam uneori fără să ne spunem nici un cuvânt. Începeam una o frază, el o termina. Oamenii mari se mirau de legătura noastră, dar nu interveniseră niciodată; știau că prietenia asta ne ajuta pe fiecare să gestionăm doliul.
Dificultățile au apărut abia pe finalul liceului. Eu Dorina m-am transformat într-o fată frumoasă și inteligentă, care nu ducea lipsă de admiratori. Matei doar observa, fără să spună nimic, știind că nici unul nu-mi atrăgea adevărat atenția. Asta până a apărut Ilie. Ne-am cunoscut într-o zi, la intrarea în sala de sport la gimnastică m-am împiedicat pe scări și am căzut.
Domnișoară, sunteți bine? Să vă ajut să vă ridicați! un băiat înalt, arătos, mi-a întins mâna. Scările astea-s un patinoar! Sper că nu v-ați accidentat.
Când l-am privit, am simțit cum mă blochez. Până atunci, nu credeam în dragoste la prima vedere; mi se părea o prostie romantică pentru poeți. Dar am fost nevoită să recunosc că așa ceva chiar există.
Sunt pierdută, Matei! Pur și simplu s-a terminat! El e…
Cum e? a întrebat Matei, încruntat. Eu nici nu l-am auzit, copleșită de gânduri.
Nu știu să-ți explic… e cel mai bun! am început să mă învârt prin cameră. Poți să te bucuri și tu pentru cea mai bună prietenă!
Pentru cea mai bună sigur. Sunt bucuros pentru tine! Matei a zâmbit forțat și a găsit o scuză să plece.
Nici nu am băgat de seamă reacția lui, ocupată cu visările mele. Cu Ilie am fost împreună mai bine de trei ani, apoi am concluzionat că suntem destul de maturi să ne hotărâm singuri destinul. I-am anunțat pe părinți și am mers să depunem actele la Starea Civilă.
Parcă nu mi-e la suflet să am domnișoară de onoare. De ce nu poate fi unul dintre prieteni? mă foiam cu rochia de mireasă pe mine, cât croitoreasa făcea ultimele ajustări.
Matei, cel care mă adusese cu mașina la atelier, stătea pe canapea, privind la mine. Reușise să-și păstreze cumpătul chiar și când croitoreasa voia să-l dea afară:
Nu se cade ca mirele să vadă mireasa înainte de nuntă!
Nu e mirele! am hohotit eu. E doar prietenul meu.
Prietenul… hmm, foarte interesant… a dat din cap croitoreasa.
Ce are special? a intrat Matei în vorbă. Oamenii nu pot să fie doar prieteni? Dorina, ne grăbim, mai avem și tortul de rezolvat, și ar trebui să mai ajung și la birou…
Imediat! am sărit din camera de probă, în timp ce Matei se prăbușea pe canapea, extenuat.
Mai târziu, reflectând la căsnicia noastră pripită și la primii ani trăiți împreună, m-am întrebat din ce motiv nu am observat atunci la Ilie tot ce începuse să mă supere cu timpul. Obișnuită cu ideea că voi fi mereu salvata de cavalerul meu, eram sigură că voi rămâne veșnic acea fată răsfățată și protejată, precum o prințesă din basm. Dar viața mi-a demonstrat că și prinții au multe chipuri.
Primele semne au apărut când, la doar câteva luni după nuntă, am răcit rău o simplă amigdalită, peste care am încercat să trec fără să mă menajez, dorind să fiu soție exemplară. Însă mi-am agravat starea, până mi s-a recomandat un set de investigații, parțial contra cost. Atunci Ilie s-a revoltat:
Iar cheltuieli? Păi noi strângem bani pentru concediu! Nu ești bătrână, ai sănătate, doctorii doar vor să stoarcă cât pot!
Îl priveam neștiind dacă aud bine.
Vorbești serios?
Absolut!
Ilie… pentru tine concediul e mai important decât sănătatea mea?
Las’ că ți-o trece la mare, la soare! Ești doar obosită, nu-ți face griji! m-a luat în brațe. Nici măcar n-a observat că pentru prima dată nu i-am răspuns la îmbrățișare.
Tata a plătit investigațiile fără o vorbă de reproș la adresa ginerelui, însă în sinea lui a tras concluzia.
Aproape un an m-am chinuit să-mi revin, dar tot au rămas urme, mai ales cu inima. Medicii doar au dat din umeri tratament de susținere, să nu mă neglijez. Când am aflat că sunt însărcinată, am aterizat direct la categoria risc crescut.
Nu o luați în nume de rău, dar trebuie să analizați bine. O sarcină în situația dumneavoastră este o mare provocare pentru organism. Acum sunteți bine, dar nu știm ce va urma…
N-avem ce discuta. Vreau să păstrez copilul!
Atunci, să luptăm!
Și chiar m-am luptat. Trei luni din sarcină am stat internată. Mihăiță s-a născut la termen, sănătos dar la ce preț, știu doar tata și… Matei. Atunci am priceput fără rest că Ilie avea viața lui separată, iar eu și copilul ocupam un loc marginal. Când am născut, în loc să vină lângă mine, a plecat să sărbătorească și n-am putut da de el trei zile. Tata, negru la chip, a venit să mă liniștească:
Totul e bine, să nu te stresezi!
Am înțeles clar: povestea asta nu era basmul meu. Însă hotărârea de a divorța imediat după externare am amânat, văzând ce relație s-a înfiripat între Ilie și băiat. Fiul era miracolul lui. Îl schimba, îl plimba, îi dăruia timp. Uneori se activa partea rea, când îl enerva copilul și cerea să-l iau din cameră. Apoi, după o oră, redevenea tatăl exemplar. Nu înțelegeam. Dar momentele bune erau, deocamdată, mai multe.
În ceea ce mă privea pe mine și pe Ilie, relația noastră devenise două drumuri paralele, abia intersectându-se.
Mihăiță se îmbolnăvea des cât era mic, nu aveam timp să mă gândesc la cât de straniu e totul. Fugeam cu el la doctori, evitând să apelez la Ilie reacțiile lui erau imprevizibile; ba grijuliu, ba exploda dacă îl rugam să ne ducă la policlinică. Atât de mult mă săturasem de aceste toane, încât preferam să rezolv singură. Tata m-a ajutat să iau permisul, supraveghind nepotul, apoi mi-a cumpărat o Dacie la mâna a doua, bună, să nu depind de capriciile soțului.
Cu Ilie, tata înțelesese tot de mult, dar nu s-a băgat, așteptând ca eu să rostesc ce e de spus. Doar o dată, când Mihăiță avea vreo doi ani și eu eram complet epuizată după febra rănii, când n-am mai rezistat și am adormit direct pe podeaua din sufragerie, l-am auzit spunându-mi când m-am trezit:
Dorina, n-o să-ți dau sfaturi și nu te voi trage la răspundere. Să știi doar că nu ești singură. Înțelegi?
Mulțumesc, tată, știu! Doar că, încă nu pot. Nu vreau să discut, până nu-s sigură de decizie. Încă e soțul meu, Ilie.
Tata doar a dat din cap și m-a cuprins în brațe.
Tot timpul cât eu m-am luptat pentru sănătatea lui Mihăiță, cumva Mat ei era mereu prezent, chiar dacă pleca des în delegații. Lua pastilele când eu nu puteam ieși, mă ducea la medic când Dacia ceda, mă ajuta cu orice reușea. Știam că, poate, abuzez de bunătatea lui, dar nu puteam altfel. El era singurul om în care aveam încredere deplină.
Iar acum, privind curtea cu zăpadă, mă gândeam că Matei tocmai se întorsese din deplasare și, dacă medicul nu venea acasă, putea sigur să ne ducă la policlinică, căci Dacia mea tocmai cedase iar, și de data asta părea grav. Cu banii nu stăteam deloc bine. Ilie susținea că investeşte totul în afacerea sa, iar salariul meu abia ajungea pentru strictul necesar, pentru că nu-mi permiteam să lucrez full-time, pierzându-mi jobul din cauza concediilor medicale pentru Mihăiță. Noroc de apartamentul tatălui meu, căci el se mutase la casa veche de la țară, preferând liniștea și aerul curat.
Am privit ceasul și am format recepția policlinicii. Am avut noroc doamna doctor tocmai revenise din concediu și m-a trecut pe lista de vizite.
Am pus mobilul pe masă și am revenit la bucătărie. M-am apucat de gătit. Găteam mai ales pentru Mihăiță când era bolnav, îi plăceau rețetele de însănătoșire, cum le spuneam. Azi făceam clătite cu iaurt, știind că-s pe gustul lui Ilie, deci nu vor fi nemulțumiri la masă.
Ilie a apărut buimac în bucătărie:
Iar? Ce-ați avut de v-ați foit?
Mihăiță e bolnav, am răspuns scurt.
Și pentru asta trebuie să umblați toată noaptea? Oricum nu m-am odihnit. Mă duc la duș. Pregătește-mi ceva repede de mâncare, am o groază de treburi azi.
Întorcându-mă la aragaz, mi-am văzut de pregătit. Clătitele ieșeau pe măsura recomandărilor medicului. Mihăiță le adora când era bolnav, iar Ilie nu s-ar fi plâns, și el le îi plăceau.
Te-ai sfătuit cu tata?
Nu!
Și ce mai aștepți?
Ți-am spus că nu vreau să discut cu el pe tema asta. Și nici să-i cer să facă apartamentul pe numele nostru.
Încăpățânarea ta mă scoate din minți. Până când? Eu plătesc tot, dar nu sunt decât în chirie aici. De fiecare dată vrei bani: ba tu, ba Mihăiță. Muncesc până târziu, nici nu-mi amintesc ultimul concediu, și tot nu-i bine!
Ilie a continuat să comenteze, dar eu nu-l mai ascultam. În minte mi s-a rupt brusc o coardă invizibilă. Coarda pe care fuseseră legate toate amintirile frumoase din începutul nostru întâlnirile, săruturile, cea mai fericită zi nunta, nașterea copilului…
Am pus spatula încet pe masă și m-am întors spre el.
Ilie, ascultă-mă o singură dată. Azi te rog să-ți faci bagajul și să pleci din casa asta. Divorțăm, Ilie. Eu nu mai pot trăi așa. Și nici ție nu-ți convine. Știm amândoi. Nu mă interesează cine a dat bani, cine va da. Hai să ne gândim doar la Mihăiță: să-i rămânem amândoi părinți, chiar dacă nu o să locuim sub același acoperiș.
Ilie m-a privit șocat o clipă, a încercat să zică ceva, apoi și-a trântit furculița pe masă.
Ai terminat? Gândește-te bine până diseară. Poate te răzgândești. Eu mă duc la ai mei.
Cum vrei. M-am întors la aragaz, abținând cu greu lacrimile.
Ilie a ieșit fără un cuvânt. Mai apoi am auzit ușa trântindu-se. M-am prăbușit pe scaun și am izbucnit în plâns, atât cât Mihăiță încă dormea. Când l-am auzit venind încet, am șters repede ochii și i-am pregătit farfuria.
Hai, cel mai curajos băiat din lume! Vrei micul dejun?
Nu mi-e prea foame, mamă. Mă doare și capul.
Poate clătitele te ajută cu capul?
Sigur! Cu dulceață!
Desigur!
După vizita doctoritei, care a prescris tratamentul, m-am pregătit să merg la farmacie și aproape că sunasem deja la tata, când cineva a bătut la ușă. Numai Matei bătea astfel: niciodată nu folosea soneria, iar acest obicei a rămas mereu codul nostru.
Salut!
Salut! Cum o mai duceți? Matei ținea o cutie cu o mașinuță. Mi-am dat seama că nu-mi amintesc când a fost ultima dată când Ilie i-a cumpărat ceva lui Mihăiță. Tot eu îi luasem cadouri de ziua lui, de Crăciun Matei niciodată nu a venit la noi cu mâna goală.
Mihăiță răcește des, din păcate. Stai cu el două minute? Fug la farmacie.
Lasă că merg eu. Ai lista?
I-am dat lista din geantă.
Abia a ieșit pe ușă când, brusc, mi-a sunat telefonul.
Dorina Vasile?
Da.
Suntem de la Spitalul Județean. Tatăl dumneavoastră a ajuns la noi în urma unui infarct.
Cum se simte? am strâns telefonul atât de tare că mi-a intrat în palmă.
E în stare gravă momentan.
Vin imediat.
Nici nu știam ce să fac mai întâi; tata nu se plânsese niciodată de inimă. Atunci am înțeles cât de rapid poți să pierzi pe cineva drag, fără niciun avertisment.
Instinctiv l-am sunat pe Ilie.
Ilie
Ce vrei? Te-ai răzgândit? Acum eu decid dacă mai are rost
Ilie, tata e la spital. Infarct.
Și? Ce vrei de la mine? Oricum divorțăm, nu?
Am privit uimit spre telefon și am întrerupt convorbirea.
Matei, întors de la farmacie, m-a găsit în hol, gata de plecare.
Unde fugi?
Tata e la spital. Infarct.
N-a mai fost nevoie de alte explicații. Matei a alergat la mama lui iar tanti Marioara a rămas cu Mihăiță, cât noi am plecat la spital.
Până seara am stat printre coridoare așteptând vești. Nu am spus niciun cuvânt. La un moment dat, am șoptit:
Îți mulțumesc, Matei… Contează enorm ce faci pentru mine.
Întotdeauna voi fi cu tine…
Știu, Matei. Acum am înțeles pe deplin…
Când, după o oră, doctorul a ieșit, m-a găsit dormind pe umărul lui Matei, care m-a trezit cu blândețe.
Tatăl dumneavoastră e stabil și-am reușit să-l transferăm la Terapie Intermediară. Va urma o recuperare lungă, dar ce-a fost mai rău a trecut. Puteți merge acasă, iar mâine îl veți putea vizita.
L-am îmbrățișat pe Matei și pentru prima dată în mult timp, am plâns fără să mă mai ascund, simțind cum durerea ultimelor luni se scurge odată cu lacrimile.
