Voi fi mereu alături de tine

Voi fi mereu alături de tine

Te rog, nu începe iar! Am discutat asta de o mie de ori! De ce trebuie să revenim la același subiect mereu? Maria oftă obosită, dând din mână, și se întoarse din nou spre aragaz.

Ziua asta n-a adus nimic bun cu ea. A început la cinci dimineața, când Vlad a intrat tiptil în dormitor și m-a tras ușor de umăr:

Mamă! Mă doare gâtul!

Abia trezit, am atins fruntea băiatului cu buzele și, pe loc, m-am înviorat cu totul.

Ai febră, dragule. Hai să mergem! L-am luat pe Vlad în brațe și am ieșit, trăgând ușa după mine. Nu voiam să-l aud iar pe Radu, cum se plânge că nu a dormit destul.

I-am luat temperatura, i-am dat un sirop pentru febră și l-am pus în pat, apoi, privind ora, am decis că nu are rost să mă mai culc. Mai bine să aștept să se deschidă policlinica și să chem medicul acasă. Văzând că Vlad adoarme, am ieșit în bucătărie, mi-am făcut o cafea și am privit pe fereastră.

Iarna asta, zăpada acoperise tot Chișinăul cu o pătură groasă. Curtea arăta ca desprinsă din basm, iar omătul neatins strălucea în lumină. Doar ici și colo se vedeau urme de pași, semn că cineva se grăbise către muncă. Am zâmbit când, cu coada ochiului, am prins o mișcare: motanul Mitiță, al mătușii Vera, sărea de colo-colo, dispărând cu totul în nămeți, apoi răsărind din nou ca și cum nimic nu l-ar fi deranjat. Sincer să fiu, pe Mitiță nu-l speria deloc zăpada era prea independent să accepte litiera în casă și biata mătușica îl scotea la orice oră din noapte sau zi, că dacă nu, întreg blocul îl auzea miaunând așa de tare, de zguduia scara de bloc. Dar, să-i dai Cezarului ce-i al Cezarului motanul nu făcuse niciodată vreo prostie în apartament. Chiar ieri, coborând după Vlad de la grădiniță, l-am văzut pe Mitiță, ieșind pe ușă și vociferând în felul lui:

Hai, hai! N-ai tu grijă, mă cicălești și tu! Bună ziua, Marioară! Uite-l și pe nebunaticul ăsta! Zici că el e stăpânul casei, nu eu. Ce să fac, am noroc la bărbați serioși…

Să trăiți, mătușă Vera! Da, e într-adevăr impunător!

Să tot cauți astfel de bărbați! Asta-i soarta mea, se pare, să cresc numai exemplare serioase…

Am zâmbit și am plecat mai departe. Ce-aș fi putut să-i răspund? Fiindcă și fiul ei, Matei, era într-adevăr un tânăr serios. În același timp deștept, cu umor, dar parcă prea discret, mereu în umbră; fetele nu-l vedeau niciodată altfel. Prietenia dintre mine și Matei dura de când mă știam. Mereu a fost acolo, la greu, mai ales atunci când am rămas fără mama.

Mama, Irina, a murit pe trecerea de pietoni, în plină zi, cu toate că trecea regulamentar. Pentru mine, copil crescut cu ideea că dacă respecți regulile nu ai motive să-ți fie frică, a fost o lovitură năpraznică.

Aveam zece ani, atât eu, cât și Matei. Nici nu știam ce înseamnă să pierzi un om drag. Am intrat într-o stare aiurea, nu mai vorbeam și doar plângeam. Orice încercare de alinare mă făcea să mă ascund în camera mea, în baie, oriunde să fiu singur. Adormeam pe unde apucam în orice colțișor, pe covor. Psihologul, la care mă dusese tata, a ridicat din sprâncene și a sfătuit să se treacă la acțiune urgentă, că starea asta începea să-mi afecteze sănătatea.

Tot Matei a fost salvarea. Și el își pierduse tatăl cu doi ani în urmă, deci, știa pe pielea lui ce simt. Pur și simplu a rămas la mine, cât mai mult, cu acordul mătușii Vera, care mă compătimea sincer. Vecinii încercau și ei aduceau mâncare, stăteau cu mine cât tata avea drumuri de făcut. Niciodată nu s-a supărat mătușa Vera că Matei venea acasă târziu atâta timp cât avea grijă de prietena lui. Mă ajuta la teme, îmi citea, mă momela să ne jucăm, mă purta la dansuri și gimnastică, ca să nu mă neglijez, după dorința mamei Îngrijirea asta, venită din partea unui copil atât de serios, m-a dezghețat. Iar când am găsit împreună, pe stradă, un pui de pisică cu ochii abia deschiși și am adus-o acasă la mătușa Vera, pentru prima dată am deschis gura și am cerut lapte s-o hrănesc. Mătușa Vera mi-a pus sticla în brațe și a șoptit pe furiș: Mulțumescu-ți ție, Doamne, a revenit! Puiul a rămas la Matei, fiindcă tata avea alergie.

Așa a rămas: Matei mereu prezent. Pentru mine, îi simțeam lipsa ca și cum mi-ar lipsi ceva din propria ființă, colțul meu de siguranță. Amândoi fusesem copii unici, găsind în prietenie ceea ce familie nu ne-a dat: sprijin, compasiune, înțelegere de neclintit. Nu aveam nevoie de cuvinte prea multe gândeam la fel, aproape că ne citeam gândurile. Eu începeam o propoziție, Matei o termina. Adulții se uitau mirați, dar acceptau firesc legătura noastră, probabil văzând cât de importantă era pentru doi copii, amândoi rămași prea devreme fără unul dintre părinți.

Problemele au început la final de liceu. Eu am crescut frumos, am devenit fată deșteaptă și atrăgătoare, iar admiratorii nu lipseau. Matei tăcea, observând tăcut. Și-a ținut în el toate, convins că nu contează, cât timp eu nu eram interesată de niciun băiat. Asta până a apărut Radu. Ne-am intersectat chiar la intrarea în sala de sport, unde luam lecții de gimnastică. Am alunecat pe trepte și Radu, un tânăr înalt, atrăgător, s-a grăbit să mă ridice:

Sunteți bine? Să vă ajut! Mi-a întins mâna. Sunt niște scări de-ți rupi gâtul! Dar sunteți întreagă, da?

Când i-am privit ochii, am înțepenit. Mereu spusesem că nu cred în dragoste la prima vedere, că e o invenție de povestitori. Dar am simțit-o pe pielea mea și m-am recunoscut înfrântă.

Sunt pierdută, Matei! Complet! El eel e…

Cum? a încruntat Matei.

Nu știu cum să-ți zic… cel mai bun! și m-am învârtit de fericire prin cameră. Ai putea să fii fericit pentru prietena ta!

Pentru prietena… da, sigur! Mă bucur pentru tine. Matei a zâmbit cu greu și, invocând treabă, a plecat.

Eu nici n-am observat. Gândul îmi zbura la altceva. Cu Radu am stat împreună trei ani, apoi am decis că suntem destul de maturi și ne-am dus la starea civilă, anunțând familia.

Ce păcat că trebuie să iau o domnișoară de onoare. La ce-mi folosește? De ce nu poate fi domnul de onoare bărbat? m-am sucit prin fața oglinzii, cu rochia de mireasă la probă.

Matei, care mă adusese la croitoreasă, zăcea pe canapea și mă privea, când croitoreasa aproape că l-a poftit afară:

Nu are voie mirele să vadă rochia înainte de ziua nunții!

Nu e mire! am râs. E prietenul meu cel mai bun.

Interesant… a spus croitoreasa.

Nu-i mare lucru! a sărit Matei. Nu pot oamenii să fie prieteni? Hai, Maria, că mai avem de rezolvat cu tortul și ar fi bine să ajung și pe la serviciu azi.

Imediat! am fugit la probă, iar Matei s-a afundat în canapea.

Mai târziu, amintindu-mi de căsătoria pripită și anii de început, mă întrebam: Cum n-am văzut din start la Radu ceea ce, mai târziu, avea să mă irite sau să mă scoată din sărite? Crezusem că, atâta timp cât ai un cavaler statornic, vei fi mereu printesa răsfățată, salvată la nevoie. Dar zmeii și prinții nu sunt toți la fel.

Primele semne au apărut după vreo șase luni, când m-am îmbolnăvit rău de tot o simplă angină, dar am ignorat-o, încercând să fiu gospodină desăvârșită, și am ajuns la probleme serioase de sănătate cu recomandare de investigații suplimentare, contra cost. Reacția lui Radu:

Chiar acum? Economisim pentru concediu! Tu ești tânără, conștientizezi câți bani vor medicii ăștia? Sustrag de la orice!

M-am uitat la el cu uimire:

Vorbești serios?

Absolut!

Radu… i-am spus cu greu, exact ca în copilărie, simțindu-mi gâtul strangulat, concediul e mai important decât sănătatea mea?

N-ai nimic grav! Plecăm la mare la vară, te simți mai bine, vei vedea. Pur și simplu ești extenuată! m-a îmbrățișat, fără să vadă că prima dată nu i-am răspuns.

Tata mi-a plătit investigațiile, fără să zică un cuvânt despre ginere, dar am văzut gânduri grele pe chipul lui.

A durat un an să-mi revin măcar pe jumătate, dar unele probleme cu inima au rămas. Când am aflat că sunt însărcinată, m-au trecut direct la gravide cu risc. Doctorița mi-a zis clar:

Nu mă înțelegeți greșit, dar va trebui să gândiți bine. Sarcina e o povară pentru organism. Deocamdată merge, dar ulterior?

N-am ce să-mi pun întrebarea. Vreau copilul!

Bine, atunci să vedem ce putem face.

Și chiar ne-am străduit, cu toții. Ultimele trei luni am stat doar în spital. Vlad s-a născut la termen, sănătos, dar cât m-a costat numai Dumnezeu știe. Numai tata și… Matei. Atunci am realizat că Radu trăiește cumva într-o lume paralelă, unde eu eram doar un accesoriu. Când a aflat că am născut cu bine, a sărit în sus de bucurie, de a dispărut trei zile și a închis telefonul să sărbătorească venirea pe lume a băiatului. Tata mi-a strâns mâna și m-a liniștit:

Nu te stresa, n-ai voie să te agiți!

Am realizat foarte clar: nu mai eram parte dintr-un basm. Și nici prințesă. Am stat pe gânduri în privința divorțului, dar când am văzut cum se uită la fiul său, am ezitat. Era fascinat de Vlad și, culmea, chiar îl ajuta: se scula noaptea, schimba scutece, îl ducea la plimbare, și chiar petrecea timp cu el. Dar existau și momente când copilul îl irita și mă ruga să-l iau, apoi revenea la rolul de tată model.

Relația dintre noi devenise doar o existență paralelă: fiecare trăia pe cont propriu, ne intersectam rar, ca și dreptele paralele.

Vlad s-a îmbolnăvit mult în primii ani, iar eu n-aveam vreme să-mi bat capul cu privire la viața maritală. Eu cu el la doctori, cam evitând să cer sprijinul soțului, că nu știam dacă-l găsesc sau dacă nu face scandal. Tata m-a ajutat să fac școala de șoferi, a stat el cu Vlad cât învățam, mi-a luat și o mașină second-hand, ieftină, dar bună ca să nu mai depind de mofturile lui Radu.

Tata știa ce și cum, dar nu intervenea doar aștepta să fiu eu gata să vorbesc, să iau decizia. O singură dată, Vlad avea vreo doi ani, eu epuizat de nopți nedormite și febră constantă, l-am dat pe Vlad adormit în brațe la tata și m-am prăbușit pe covor, lângă canapea. Când m-am trezit, tata mi-a zis calm:

Fetito, nu-ți dau niciun sfat, nu te întreb nimic. Să știi doar că nu ești singură. Înțelegi?

Mulțumesc, tată, știu! Doar că încă nu sunt pregătită, n-am decis complet. Și nu vreau să vorbesc despre asta. Cât încă îl consider pe Radu soțul meu, nu sunt hotărâtă.

Tata a dat din cap și m-a îmbrățișat.

În toată această perioadă, Matei a fost mereu lângă noi: farmacie, medici, mașina stricată mereu apărea să ne ajute, fără să clipească. Știam că profit, poate, de bunătatea lui, dar pur și simplu nu mă puteam opri. Era singurul om în care aveam încredere totală.

Acum, privind curtea albă, mă gândeam că Matei se întoarce azi din delegație și poate, dacă am nevoie, mă ajută să duc copilul la medic, mai ales că și mașina mea s-a stricat iar, de data asta, probabil, de tot. Era greu cu banii. Radu investea totul în afaceri, iar salariul meu abia ajungea la minimum, pentru că lipsesc mereu de la serviciu, stând în concediu medical cu Vlad. Bine că stăm în apartamentul tatălui meu și nu plătim chirie că tata s-a mutat la casa de la țară, la aer curat, liniște, departe de trafic.

Am privit ceasul și am sunat la policlinică. Medicul de familie tocmai revenise din concediu, deci au acceptat să vină acasă la noi.

Am pus telefonul la loc și am început să pregătesc micul dejun, când Radu, încă adormit, a apărut în bucătărie.

Ce iarăși? De ce v-ați fâțâit toată noaptea?

Vlad e bolnav, am răspuns scurt.

Și de asta trebuia să nu dorm eu? Oricum nu m-am odihnit. Fac un duș, pune-mi și mie ceva rapid de mâncare, am treabă multă.

Am trecut la treabă, pregătind mai mult pentru Vlad, care atunci când era bolnav nu era prea mofturos, dar iubea mâncarea pentru însănătoșit, cum îi ziceam de mici. Azi îi pregăteam clătite și știam că și Radu nu va zice nu la așa mic dejun.

Ei, ai vorbit cu tata?

Nu.

Și de ce tot amâni?

Ți-am mai zis, nu merge să discut cu el. Și nici n-o să-i cer să treacă apartamentul pe numele nostru.

Încăpățânarea ta mă scoate din sărite. Cât încă mai merge așa? Eu plătesc toate, dar stau aici ca musafir. Numai vrei ba tu, ba Vlad, bani, bani. Eu trag, lucrez ca nebunul, concediu n-am văzut de un an și tot nemulțumit rămân!

El continua să turuie, dar eu deja nu-l mai ascultam. Parcă auzeam țipând o coardă ruptă, ultima care mai ținuse ceva între noi. Pe aia erau atârnate toate: întâlnirile noastre, primul sărut, toate grijile și bucuriile începutului, nunta, nașterea copilului

Am lăsat liniștit spatula pe marginea cratiței și m-am întors spre el.

Îți spun o singură dată și sper să mă auzi, l-am întrerupt. Azi îți strângi lucrurile și te muți. Divorțăm, Radu. Nu mai vreau să trăim așa. Și nici tu nu mai suporți. Cine ce a plătit nu mai discutăm, nici acum, nici mai târziu. Important e Vlad. Să aibă amândoi părinții chiar dacă nu stăm sub același acoperiș.

Radu s-a uitat surprins, a încercat să zică ceva, dar s-a întors și a trântit furculița pe masă.

Ai terminat? Gândește-te la ce spui, până seara. Poate îți revii când mă întorc.

Nu ai înțeles. M-am hotărât, Radu. Știi ce înseamnă asta.

Înseamnă că nu ești cu toate acasă. Cui crezi că-i trebuie cineva ca tine, cu copil cu tot? O să vezi tu! Hai, vremelnic! Dacă te răzgândești, vorbim. Eu la ai mei mă duc.

Cum vrei. Mi-am întors privirea la aragaz, cu nodul în gât.

A plecat fără un cuvânt, și după un timp, am auzit ușa de la intrare izbindu-se. M-am așezat pe scaun și am plâns cât Vlad încă dormea. Când am auzit pașii ușori venind spre bucătărie, mi-am șters lacrimile și i-am pus farfuria lui Vlad.

Ei, dragul meu, cel mai brav convalescent! Mănânci ceva?

N-am prea multă poftă, mamă. Parcă mă doare și capul.

Poate clătitele vindecă și capul?

Sigur! Vlad a făcut ochii mari, jucăuș. Cu gem!

Negreșit.

După ce a plecat medicul, lăsând rețeta cu tratamentul, m-am pregătit de farmacie și eram gata să-l sun pe tata, când am auzit o bătaie în ușă. Doar Matei bătea așa, el nu folosea soneria era codul nostru tăcut.

Salut!

Salut! Ce mai faceți? Matei ținea o cutie de jucării. Mi-am dat seama că nici nu mai știu când a primit vreodată Vlad vreun cadou de la Radu; tot eu cumpăram totul. Iar Matei, de fiecare dată, venea cu ceva.

Vlad e răcit iar. Stai cu el un pic? Fug la farmacie.

Nu-i problemă. Uite, lasă-mi lista, merg eu.

I-am întins biletul, iar el a plecat.

A plecat, și nu după mult timp mi-a sunat telefonul.

Maria Ion, da?

Da…

Vorbim din Spitalul Clinic Republican. Tatăl dumneavoastră a fost internat.

Ce s-a întâmplat? degetele mi-au încleștat telefonul de parcă s-ar fi rupt.

Infarct. Situația e încă gravă.

Vin acum.

Am început să mă agit prin casă, nici nu știam ce să iau mai întâi. Tata nu s-a plâns niciodată de inimă, iar acum mi-am dat seama cât de ușor poți să pierzi, într-o clipă, pe cineva atât de drag.

Instinctiv, l-am sunat pe Radu.

Radu…

Ce? Ți-ai schimbat decizia? Să mă mai gândesc…

Radu, tata e în spital, cu infarct.

Și? Ce vrei de la mine? Nu divorcezi? Atunci descurcă-te!

Am privit cu uimire telefonul și am închis brusc.

Când a venit Matei de la farmacie și m-a văzut pregătit de ieșire, a înțeles.

Unde mergi?

Tata e la spital, infarct.

N-a mai avut nevoie de explicații. A fugit după mătușa Vera, care a rămas cu Vlad, iar eu și Matei am pornit spre spital.

Am stat acolo până seara, așteptând vești. În timpul ăsta, n-am spus nimic, doar Matei era lângă mine. La un moment dat, am rupt tăcerea:

Mulțumesc… Cât mă bucur că ești cu mine acum.

Sunt mereu aici, Maria…

Știu, Matei. Acum chiar știu.

Doctorul, care a ieșit abia după o oră, ne-a găsit cum dormeam, cu capul sprijinit pe umărul lui Matei. El m-a trezit cu grijă.

L-am transferat pe tatăl dvs. la salon. Va avea un drum lung de recuperare, dar răul cel mare a trecut. Mergeți acasă, verificați la recepție orele de vizită, mâine îl puteți vedea.

L-am îmbrățișat pe Matei și, în hohote de plâns, am simțit cum se scurge toată durerea adunată în suflet în toți acești ani.