Stăteam la birou, cu laptopul în față și o cafeluță aburindă lângă mine, gata să mă apuc de treabă. Aveam câteva chestiuni urgente de rezolvat. Dintr-odată, mă trezește un sunet de telefon. Număr necunoscut.
Alo, vă ascult.
Domnul Viorel Dumitru? Vă sunăm de la maternitatea municipală. O cunoașteți pe Ciubotaru Adina Mihăilă? vocea era de bărbat în vârstă, se simțea imediat.
Nu, nu știu nicio Adina Mihăilă. Despre ce e vorba? am întrebat uimit.
Domnule, Adina a decedat ieri la naștere Am discutat cu mama ei. Dânsa ne-a spus că sunteți tatăl copilului, vocea a tăcut câteva secunde.
Ce copil, ce tată? Nu înțeleg nimic! am dat să mă împacientez.
Adina a născut o fetiță. Chiar ieri. Iar dumneavoastră sunteți tatăl. Dacă sunteți într-adevăr Viorel Dumitru. Ar fi bine să veniți mâine la maternitate. Trebuie să luăm o hotărâre
Ce hotărâre? habar n-aveam despre ce vorbea.
Veniți mâine la maternitatea Gheorghe Țiplic, întrebați de Nicolae Petrescu. Eu sunt. Vom discuta atunci.
Am rămas cu telefonul în mână, ascultând tonul lung, apoi l-am pus încet pe birou și am încercat să pricep ce s-a întâmplat.
Adina care Adina, Doamne? murmuram, plimbându-mă prin cameră. Nu cunosc niciuna Stai, care-i treaba cu sarcina? Cât ține o sarcină? Nouă luni deci Suntem în mai Acum nouă luni era septembrie Ce-am făcut în septembrie?
M-am uitat absent la ceașca de cafea, am strâmbat din nas și am pus-o la loc. Parcă mi-ar fi trebuit un pahar cu țuică, dar
În septembrie am fost la mare, la Constanța. Două săptămâni. Asta e Adina!
Îi vedeam vag chipul, blondă cu ochi albaștri Dar câte Adine or fi fost? Păi, eram burlac la patruzeci de ani, nici nu-mi trecea prin cap însurătoarea. Și cu atât mai puțin copii. Uite așa-mi place mie, viață liniștită, fără bătăi de cap. Nu intenționez să schimb nimic pentru vreo Adina
“Dar ea a murit”, mi-a bătut un gând în tâmple.
Cum a murit?! am ridicat vocea, privind la tavan parcă aș fi căutat răspunsul acolo. Nici douăzeci de ani n-avea
Aș fi vrut să aprind o țigară, dar știam că m-am lăsat. Înăuntru s-a trezit în mine un sentiment necunoscut, poate milă, poate nedumerire, poate regret?
Copilul am spus ca pentru mine, ca și când discutasem cu cineva nevăzut. Să îl ia mama ei. Ea e bunică. Și la urma urmei, nici nu știm dacă e copilul meu
Hotărârea am luat-o: mâine merg, vorbesc cu doctorul, semnez refuzul și gata. Mă țin de viața mea, cum a fost până acum.
Deși eram convins că asta aveam să fac, n-am reușit să adorm toată noaptea. Tot felul de gânduri îmi dădeau târcoale Ceva mă rodea, nu mă lăsa în pace
Imaginea unui corp rece pe o masă nu era Adina! Mi-am dat seama că mă strangulează un nod amar, ce îmi apăsa pieptul și ochii. Îmi aminteam râsul ei, fuga pe plajă, privirea aia caldă pe care mi-a aruncat-o. O adolescentă haioasă, pe care am uitat-o repede, de cum am ajuns iar acasă. Acum ea stă pe masa de la morgă Eu mă uit la ea
Am ieșit val-vârtej pe coridorul maternității, și, cu un gest în grabă, l-am rugat pe domnul Nicolae Petrescu să-mi acorde un minut
Am cerut o țigară de la primul om pe care l-am întâlnit și am tras cu lăcomie fum, pe scările de la intrare, apoi m-am întors direct la cabinetul directorului.
Vreți să vă vedeți fetița? m-a întrebat domnul Petrescu.
Nu. Vreau să discut mai întâi cu mama Adinei. Unde e?
E pe hol. Tocmai ați trecut pe lângă ea.
Revin imediat, am spus, pornind cu pași mari.
Am recunoscut-o cu ușurință pe femeia slabă, cu batic negru. Stătea mai în față, pe scaun. În trei pași am fost lângă ea.
Bună ziua! am reușit să șoptesc.
Mama Adinei m-a privit de jos. M-am pierdut în ochii ei plini de durere
“Parcă seamănă leit cu Adina”, am gândit surprins.
Mă numesc Vera. Vera Mihăilă, a spus blând. Sunt mama Adinei mele.
Eu sunt Viorel. Tot Dumitru, am spus aproape fără să vreau.
Știu. Mi-a povestit Adina despre dumneavoastră. Dar acum nu-mi va mai povesti niciodată Vera a izbucnit în plâns.
M-am blocat. Stăteam stângaci, nici nu știam ce e de făcut, ce ar trebui să simt?
Vera și-a șters lacrimile și a spus:
Nu o lăsa pe fetiță, te rog! Nu pot permite ca sângele meu să ajungă la orfelinat! Înțelegi?
Nu la orfelinat, sunteți bunică, o să vă dea fetița! am încercat s-o liniștesc. Dar în sinea mea mă gândeam că pare cam de vârsta mea, nici nu-i recunoști bunica
Nu mi-o încredințează Am grupa, inima bolnavă Tu doar recunoaște-o! O cresc eu, nu te-om deranja, te rog! Vera mi-a întins palma, ca o rugă.
Haideți! am spus și am dus-o la director.
Domnul Nicolae Petrescu și-a ridicat ochii din acte.
Ce trebuie să fac pentru recunoaștere? am întrebat, tremurând.
Se face test ADN, a spus domnul doctor, pironindu-mă cu privirea. Cum vreți să o chemați?
Pe cine să chem? am întrebat derutat.
Cum o botezați pe fiica dumneavoastră? a zâmbit domnul Nicolae.
Nu vreți nici să o vedeți? a întrebat blând.
Am oftat, am privit spre Vera și am șoptit
Nu. Nu vreau.
Totul a decurs uluitor de repede. Testul a arătat: copilul e al meu. Eram buimac, habar n-aveam ce urmează să fac, dacă pot sau nu să accept. Nu eram pregătit deloc pentru a deveni tată. Dar nici să o las pe Vera cu povara asta n-am putut. Nici să mă prefac că nu există. Tot nu puteam pronunța fiică. Doar copil.
Am să le ajut după puteri. Trimit bani, iau căruț, ce-i trebuie, am decis înainte de externare.
Când a venit asistenta cu bebelușul învelit într-o pătură roz cu dantelă și fundițe, mi s-a uscat gura.
Vera l-a luat cu grijă, a dat păturica la o parte și a întrebat:
Vrei s-o vezi?
N-am apucat să răspund. Ușa cabinetului s-a deschis larg, iar domnul Petrescu i-a cerut Verei să intre o clipă.
Vera mi-a pus fetița în brațe și a pășit spre doctor.
M-am oprit. Nu puteam nici să vorbesc, nici să mă mișc. Copilul din brațele mele era cald și mirosea a ceva dulce. Deodată, făptura mică a scos un scâncet, apoi a pornit un țipăt ascuțit. Speriat, am privit-o și am văzut imaginea mea. Era copia mea! Parcă mă priveam în oglindă
Tremurând, m-am așezat pe un scaun și am început să legăn ușor copilul. S-a liniștit și, uitându-se la mine cu ochi mari, parcă mi-a zâmbit.
Vera a revenit peste un minut.
Dați-mi-o, o iau eu, s-a grăbit să-mi spună.
Nu, o țin eu! am spus dintr-o suflare. Mi-a zâmbit! și un zâmbet larg mi-a apărut pe chip. Hai acasă, Vera, i-am șoptit. Iar apoi, cât se poate de hotărât: Mergem împreună acasă!
Astăzi am învățat să nu fug de destin, oricât de incomod și dureros ar părea. Poate, undeva, tocmai în mâinile noastre așteaptă un zâmbet care să ne schimbe toată viața.
