Jurnalul meu, fără vină, vinovată
Îți iei fata și pleci. Între noi nu mai există nimic!
Dar, Mihai…
Am spus tot ce aveam de spus! Și nici nu vreau să te mai văd!
Ușa s-a trântit și eu, Ana, am avut impresia că totul alunecă de sub picioarele mele. Camera s-a blurat, iar în urechi parcă am auzit vocea mamei, ca din depărtare: Să nu îndrăznești!
M-am ținut tare. Durerea din palmele în care-mi înfipsesem unghiile m-a ajutat să-mi revin. Nu pot ceda! Nici nu am voie să cad în disperare, oricât m-ar tenta.
Nu, nu pot să-mi permit. Am pe Ilinca. Și… Nu acum! Nici nu vreau să mă gândesc la asta încă! Acum trebuie să mă adun și să încerc să deslușesc ce s-a întâmplat.
Ce l-a făcut pe Mihai să se întoarcă atât de brusc împotriva mea? De ce mă alungă? Ieri parcă totul era bine…
Sau poate nu era?
Am început să analizez, așa cum m-a învățat mama: nu știi ce să faci ia totul încet, punct cu punct. Mai bine să scriu, dar pixurile și hârtia erau în cealaltă cameră și acolo dormea Ilinca.
Ilinca a avut întotdeauna un somn ușor, așa că nici nu vreau s-o deranjez acum. Dacă se trezește, va plânge și nu mai pot gândi limpede.
A trebuit să mă descurc cu ce aveam la îndemână.
M-am uitat la mâinile mele. Nu mai țin minte ultima dată când am avut timp și chef de manichiură. Era păcat să pierd orele pe așa ceva, când era mereu ceva de lucru prin curte sau grădină, la soare, de ieșeau pistruii pe nas. Cine s-ar fi gândit că voi ajunge să mă dedic atât gospodăriei, de parcă aș fi uitat toate lecțiile de la mama?
Ana, tu ești femeie!
Eu? Încă sunt fată.
Da, acum. Dar va veni vremea când vei deveni femeie, ca mine. Noi nu avem voie să ne neglijăm niciodată! Manichiura, pedichiura, coafura, mâini îngrijite! Nu hainele scumpe fac o femeie, ci felul în care se îngrijește. N-ai ce căuta să pui colierul dacă nu te-ai spălat pe gât de o săptămână! Ai înțeles?
Am înțeles, mamă! îi răspundeam, desenând pe buze cu rujul ei.
Ăsta nu ți se potrivește. E prea devreme de ruj, știi prea bine! Ești frumoasă așa cum ești. Fiecare lucru la vremea lui. O să alegem împreună când ai să fii destul de mare.
Mama rareori ridica tonul, dar când o făcea, știam că nu are rost să mă contrazic. Era un om de cuvânt.
În tot ce făcea.
După ce tata a murit, mama mi-a spus într-o zi:
Ana, trebuie să plec la București, să lucrez acolo o perioadă. Vei sta cu bunica.
Mamă, cât timp?
Vreo jumătate de an, draga mea. Mi-au oferit un loc de muncă bun. Nu te pot lua cu mine, acolo e greu pentru copii. Stai cu bunica, te sun cât pot și-ți scriu scrisori.
Nu pleca, mamă…
Tot nu m-am putut stăpâni și am izbucnit în plâns. Mama s-a enervat, apoi a înmuiat glasul.
Nu am altă cale. Dacă nu accept, nu putem ieși din casa bunicii și să ne mutăm undeva unde să ai o cameră a ta. Suferința mea e și pentru tine! Dacă ar fi trăit tata, n-aș fi făcut așa. Dar acum, sunt doar eu pentru amândouă.
Dar mătușa Maria?
Are și ea greul ei. Și pe ea trebuie să o ajut.
Ajută-mă pe mine! Rămâi!
Ana! a spus mama atât de rece, că am tremurat. Să nu fii egoistă! E greșit! Dacă nu te gândești și la altcineva când e nevoie, nici alții nu se vor gândi la tine. Acum mă gândesc la tine, Ana! Să nu-ți lipsească nimic. E pentru prima și ultima dată. Fii tare, iubita mea!
Am dat din cap, dar în suflet simțeam un roi de pisici zgâriindu-mă.
Îi trimiteam scrisori mamei, iar în week-enduri, strângând receptorul, îi spuneam cât îmi e de dor. Vremea curgea atât de încet… Când a venit ora să mergem la aeroport s-o întâlnim, am plâns de bucurie până și bunica s-a speriat.
Și-a ținut promisiunea. N-a mai plecat niciodată așa de mult departe de mine. Au mai fost delegații, dar scurte.
Ne-am mutat din apartamentul mic, rămas de la tata, într-unul mai mare. Am primit și eu camera mea. Dar tot la bucătărie mă duceam când venea mama de la muncă. Seara stăteam împreună, fie și doar în tăcere, dacă mama lucra de acasă.
Trecutul adolescenței nu ne-a adus mari conflicte. Mama avea un tact extraordinar și o răbdare rar întâlnită. Asta m-a uimit mai apoi, când m-am gândit câtă dragoste era în ea, singură și fără susținere nici de la bunică, care plecase dintre noi.
Mama nu vorbea cu sora ei.
De ce? Am întrebat o singură dată:
Poți înțelege orice, Ana, poți ierta orice. Numai trădarea nu.
Pe cine a trădat mătușa Maria?
Pe mama noastră, bunica ta. S-a stins fără ca Maria să vină să-și ia rămas bun Se temea c-o să o rog să stea să ne ajute, și nu dorea să vadă o mamă neputincioasă, să o hrănească cu lingurița, să-i vadă mintea stinsă
Și tu, tu ai putut?
Nu am vrut nici eu… Dar n-am avut de ales, Ana. Era mama mea. Trebuia să fac totul ca să plece liniștită, cu chipuri dragi alături, chiar dacă nu le mai recunoștea…
De-asta m-ai ținut departe de ea în ultima vreme?
Da. N-am vrut s-o ții minte așa.
Dar nu țin minte. Îmi amintesc doar când mă învăța să fac dulceață și să adun spuma roz pe farfurioară și s-o mâncăm cu lingurița cea mai mică…
Așa făceam și eu cu Maria…
Nu înțeleg. A crescut două fete la fel. Cum de ați ieșit atât de diferite?
Uneori, dragă mea, așa se întâmplă. Pe Maria a protejat-o mai mult, fiindcă era bolnăvioasă. Poate de-asta… Poate era prea ferită de toate necazurile. Dar a reușit, oare?
Nu… Doi soți, trei copii, multe încercări… Poate dacă ar fi lăsat-o măcar o dată să cadă, viața i-ar fi fost alta… Tot ce pot să-ți spun e că eu voi fi alături de tine, dar nu-ți voi rezolva problemele de la un capăt la altul. Când ai necazuri, stai și gândește! Și când simți că nu poți singură, vin și eu, mereu… Ai înțeles?
Da, mamă…
Și-acum încerc să gândesc, să număr pe degete unde am greșit și când.
Ieri a fost ziua de naștere a lui Mihai. Nu era o aniversare rotundă, așa că am petrecut acasă, în familie. Noroc de vară! În casa cea nouă, pe care abia o terminaserăm de amenajat, a fost loc pentru toți: mama mea, soacra, sora lui Mihai cu familia.
Ilinca era în al nouălea cer de bucurie la gândul că vin verișorii. Lucra de zor prin cameră și mă bombarda cu întrebări:
Când ajung? Ne băgăm în piscină? Putem să facem prăjituri?
Atâta energie avea, că la un moment dat abia o mai ascultam. Dar își găsea răspunsurile singură deh, nu poți primi musafiri cu dezordine în cameră!
Mihai a fost să cumpere de la piață, iar la bucătărie am gătit cu mama, care mă tot întreba dacă sunt bine.
Mamă, de ce te îngrijorezi?
Totul e bine, Aningă! Ce lună ești?
Atunci am înțeles că secretul meu, pe care abia aveam curaj să-l accept, nu mai era secret. M-am simțit brusc ușurată și m-am trezit râzând, îmbrățișând-o.
E devreme, abia trei săptămâni. Nici lui Mihai nu i-am spus.
Se vede pe chipul tău. Radiezi, fata mea! Așa ai fost și când ai purtat-o pe Ilinca.
Mi-e teamă, mamă…
De ce să-ți fie teamă, proasto? Aveți tot ce vă trebuie!
Nu știu… Mihai e schimbat în ultima vreme. Nu mai înțeleg nimic.
Ai vorbit cu el?
Nu vrea să vorbească…
Poate n-ai întrebat cum trebuie!
Mamă…
Ce?! Nu așa te-am crescut! Nu lăsa bărbatul să-ți alunece printre degete, nici măcar un pas! Dacă îl lași, și altele pot să discute cu el…
Atunci am priceput: totul a început după discuția cu mama. N-am apucat să vorbesc cu Mihai. După petrecere, după curățenie, tot nu am reușit să-l iau deoparte.
Apoi a venit fraza aceea de neînțeles: Ia-ți fata! De ce?!
Mi-am adunat curajul. Așa cum m-a învățat mama: să clarific lucrurile. Să vorbim.
Mihai era gata să plece cu mașina, când am ieșit în curte, strigând cât m-au ținut plămânii:
Stai!
M-am pus în fața mașinii, cu mâinile pe capotă. Mihai mă privea șocat.
Dă-te la o parte… Vocea îi era stinsă, dar am simțit că nu vrea să plece cu adevărat.
Coboară! Vreau să vorbim, până nu se trezește Ilinca! Ce ai? Unde vrei să pleci? Sunt soția ta sau o străină?
â-mi răsună și acum cuvintele el, împietrit, eu tot mai nervoasă.
Adevărul s-a rostogolit: cine este, de fapt, tatăl Ilincăi?
Despre ce vorbești?! am rămas mută de uimire.
Cu cine te vezi în oraș când mergi cu Ilinca la școală?
E un fost coleg de liceu, Vlad, venit acasă după ani pe la Cluj. Are mama bolnavă, știa că a trecut și bunica prin boala asta și m-a rugat să-l ajut cu medicul și o asistenta. Nici nu am fost singuri! Mama a fost cu noi. Chiar mă crezi atât de josnică încât să-mi aduc iubitul în fața propriei mame?! Și ea ține la tine ca la băiatul ei. Tu…
Nu o să plâng, mi-am promis!
Deci nu…
Nu! Dar ai ales să crezi o bârfă și ai uitat tot ce ne-a legat. Ai întinat cu noroi dragostea noastră și ai murdărit și numele copilului nostru! Dacă vrei test ADN, îl facem! Să vezi dacă ai sau nu un motiv să fiu acuzată că Ilinca nu e copilul tău!
Deodată am auzit pașii Ilincăi. M-am întors la ea, să nu asiste la scandal.
Nu știu ce să fac. Să-i spun mamei? Sau să aștept să se limpezească totul?
Niciodată să nu-mi povestești certurile cu Mihai, decât dacă e finalul! Altfel, nu-i voi mai ierta niciodată! Până atunci, taci și rezolvă tu. O să treceți peste, dar eu n-o să mai pot avea încredere, dacă știu cât rău ți-a făcut.
Am pus telefonul la loc. Încă nu e momentul. Mihai are dreptul să știe că va fi din nou tată. După aceea mă voi gândi.
Când s-a întors seara în trombă acasă, cu sora lui, a urmat scena finală. Ilinca, la desene, iar noi, triști, rănindu-ne reciproc.
Am vrut să-l apăr, Ana, nu-l vreau rănit ca pe atâția bărbați prostiți de soții lor, mi-a zis Camelia printre lacrimi.
Și tu? Ți-ai face așa soțului tău? Ai vrut să distrugi căsnicia fratelui tău doar de frică?
Nu știu… Iartă-mă, Ana…
Camelia, pleacă. Nu vreau să te mai văd o vreme în casa mea! Mihai, ieși și tu! Am nevoie de timp.
Cu Mihai m-am împăcat greu, în timp, pe condițiile mele. N-am spus niciodată celor din familie ce s-a întâmplat, doar Camelia a rămas cu povara. Pentru că nu trebuie să-ți expui mereu rufele murdare. Lecția asta am primit-o de la mama și îi sunt recunoscătoare.
Când s-a născut băiețelul nostru, am văzut-o pe mama zâmbind pe furiș, comparându-l cu tata, făcând haz cu soacra, iar mie mi-a șoptit:
Ai ajuns o femeie înțeleaptă. O mamă și soție adevărată…
Chiar crezi, mamă?
Ți-am spus eu vreodată ceva ce nu cred?
Dar ce înseamnă să fii înțeleaptă, mamă?
Să știi să păstrezi ce-ți dă viața: copiii, casa, familia, prietenii… Să unești ce ai și să alegi ce să păstrezi și ce să dai deoparte. Asta cere cap și suflet. Și tu le ai.
Chiar?
Desigur! Ah, apropo, m-a sunat Vlad; se însoară luna viitoare și te invită cu Mihai, neapărat!
Mamă…
Gata, mă descurc cu copiii, mergi! Dar fă-mi și mie un hatâr: îngrijește-ți mâinile, draga mea!
Bine, mamă…
O voi îmbrățișa, îi voi face cu ochiul Ilincăi și, împreună, îl vom adormi pe frățiorul ei.
Pot să-l învelesc eu, mami?
Trebuie, puiule, ești sora lui cea mare…
