Ion își amintea cu drag o întâmplare petrecută cu mulți ani în urmă, într-o noapte de iarnă, când muncea ca șofer pe un autocamion. În acea zi, chiar dacă era o sărbătoare Anul Nou pe stil vechi el era nevoit să livreze o marfă importantă către un oraș îndepărtat din Moldova. Mama îi pusese într-o pungă niște plăcinte proaspăt scoase din cuptor, cu cartofi și ceapă, preferatele lui. În cabină mirosea cald și gustos, iar Ion, mâncând câte una, asculta vesel la radio muzică de petrecere.
Se lăsase deja întunericul peste drumurile pustii dintre sate moldovenești, când, trecând încet pe lângă o stație mică de autobuz la margine de sat, zări în luminile farurilor o tânără care făcea cu mâna, tremurând de frig. Ion trase pe dreapta și fata, vădit recunoscătoare, se apropie repede de camion.
Mă luați și pe mine, vă rog? întrebă ea cu vocea abia auzită.
Sigur că da, urcă! Pe aici circulă puține mașini la ora asta. Demult aștepți?
De mult răspunse fata, și pe neașteptate izbucni în plâns.
Ion se uită mirat la ea, apoi, cu grijă, încercă să o liniștească.
Ți s-a întâmplat ceva? pot să ajut cu ceva?
Tânăra, printre suspine, începu să povestească:
Mă numesc Dorina. Azi toată lumea serba Anul Nou vechi, colegii erau în vacanță și o colegă m-a invitat să vin în satul părinților ei, să petrec cu ei. Bărbatul ei urma să facă friptură la grătar, masa avea să fie plină, muzică și joc ca la moldoveni. Mi-a spus că să o sun când ajung în stație, că vine să mă ia de lângă magazinul din sat.
Eu am acceptat, mai ales că de Crăciun tocmai mă despărțisem de prietenul meu și nu simțeam că am chef să rămân singură acasă. Am urcat în autobuzul cu destinația Valea Florilor, am ajuns, am coborât, am sunat-o pe colegă. Mi-a zis să intru până la magazin, că vine în cinci minute.
Dar când m-am uitat în jur, era pustiu. Satul era la vreo trei sute de metri depărtare, nicăieri nu vedeai lumină omenească. Mi-am dat seama apoi, privind autobuzul care se depărta, că scria pe el satul Rădeni, nu Valea Florilor! Greșisem autobuzul, satul unde trebuia era pe partea cealaltă.
Am început să strig, dar șoferul n-a mai auzit. Două ore am stat Până la urmă, am realizat că acela fusese ultimul autobuz din acea seară. Mașini nu mai treceau spre oraș, iar să merg singură prin sat întunecat nu mă încumetam. Am încercat, totuși, să opresc vreo mașină.
Așa au trecut aproape trei ceasuri. Dacă nu apăreați dumneavoastră, nu știu ce făceam… Mulțumesc din suflet!
Hai să trecem la per tu, zise Ion, schițând un zâmbet larg.
Dorina încuviință din cap și abia atunci zâmbi și ea timid.
Lui Ion Dorina îi plăcuse tare mult: atrăgătoare, simplă, fără figuri. Se vedea că s-a descurcat cât a putut singură. Opri camionul și îi spuse:
Ai reușit să te încălzești, hai și să mănânci niște plăcinte cu cartofi de la mama, n-ai cum să refuzi, că nu sunt doar bune, sunt minunate!
Au mâncat împreună. Dorina avea în geantă câteva felii de salam de casă, niște cașcaval și un pătrățel de ciocolată amăruie. Au făcut cină amicală acolo, în cabină, apoi s-au pregătit de somn: Dorina s-a așezat pe patul de sus, Ion pe scaune, sub o pătură groasă primită de la mama.
Când deja se liniștiseră, Dorina a întrebat:
Însoară-te, Ioane?
Nu.
Cum așa?
Păi, doar ce-am întâlnit o fată care mi-a plăcut, da’ încă nu i-am spus nimic.
Am înțeles.
Hai să dormim, că mai am drum lung, trebuie să ajung cu marfa la timp.
Drumul a decurs liniștit. Pe parcurs, Dorina râdea, spunând că adevărata aventură a vieții ei abia acum o trăia, și că începuse să fie recunoscătoare pentru întâmplarea neașteptată.
Cu fiecare kilometru, Ion simțea tot mai clar că soarta îi adusese în cale o fată adevărată, dintr-un aluat rar. Când s-au apropiat de Chișinău, Ion a rugat-o să îi dea numărul de telefon.
Dar fata aceea, care ți-a plăcut? o tachină Dorina.
De tine vorbeam, a mărturisit el zâmbind. Mi-ai plăcut tare mult și mi-ar plăcea să mai stăm de vorbă, să ne vedem, dacă vrei și tu
Și tu îmi ești drag, ești un om adevărat, nu m-ai lăsat la greu, și cât am mers împreună te-ai purtat ca un cavaler.
La nici patru luni după aceea, Ion și Dorina și-au pus semnătura la starea civilă, într-o dimineață de aprilie. Astfel de ocazii le numesc oamenii soartă, iar eu cred că atunci, pe drumul spre Chișinău, soarta chiar zâmbea din plin.
