Catincă Vasile s-a îmbolnăvit brusc. Niciuna dintre fiicele sale n-a trecut s-o vadă cât timp a zăcut la pat. Doar nepoata ei, Florica, i-a fost alături, veghind-o silențios. Fiicele au apărut abia în preajma Paștelui. Mereu, cum veneau, chemate parcă numai de mirosul bucatelor din bucătărie, aceleași bunătăți pe care le pregătea mama satului!
Catinca s-a ridicat în poartă să-și întâmpine odraslele:
Și ce căutați voi pe-aici? întrebă sec, cu ochii de gheață.
Veta, fiica cea mare, a rămas înlemnită de uimire.
Mămică, da’ ce-ți veni? Ce-i cu vorbele astea?
Nimic, fetelor! Gata, mi-o ajuns! Am vândut tot ce-am avut prin gospodărie…
Cum adică?! Dar noi? își încremeniră surorile, nemaipricepând ce se întâmplă.
Viața în Mălini era un amestec ciudat de stagnare și așteptare. Un loc unde fiecare pățanie cât de mică părea să zguduie universul satului întreg.
Dar nici venirea Floricăi, nepoata fostei gestionare de la prăvălia satului, n-a fost ca oricare alt eveniment. Parcă prăvălia însăși răsufla adânc când Florica pășea în drum.
Femeile cele mai sensibile din Mălini tresăreau de câte ori o vedeau.
Asta-i Florica a lui Catinca! Încă de mică a fost specială! Acum lasă pizma, să se uite, ziceau babele la portiță.
Nu era greu de înțeles. Pe ulițele prăfuite, Florica strecura un jeep negru, lucios, care părea să sfiieze orătoarele din curți.
Sătenii, puțini câți mai rămăseseră, ieșiseră din case ca să fie martori la acea minune ca-n basme. Moșii și babele își frecau ochii cu colțul broboadei, lăcrimând pe ascuns.
Parcă-i din povestea cu Cenușăreasa, nu alta!
Parcă-i scrisă în stele! Florica, Popilica de când era copiliță.
Acum, când se uita la cei care altădată au râs de ea, Florica avea în ochi o lumină calmă, străină, aproape severă.
L-a zărit pe badea Pavel, lăutarul satului, și l-a salutat cu mâna scoasă pe geamul mașinii.
Bade Pavel, ce mai faceți? Sănătate aveți?
Ei, eu-s cu bunul Dumnezeu, Florico. Dă-te pe la cămin, la repetiție… Cântăm pentru sfinții noștri!
Dau năvală numaidecât!
Mașina s-a topit la cot, iar sătenii s-au retras alene spre case. Pavel a oftat și, cu zâmbet, s-a așezat pe banca din fața Căminului Cultural.
Fata asta a reușit! A pus satul pe roate, zise el. Acu’ stă rândul la doctorii noștri, să vadă cât rezistă invidioșii…
Baba Nastasia a întrebat în șoaptă:
Da’ ce-au doctorii cu fata?
Au de-a face, mumă! Azi, la câtă pizmă-i pe lume, îi nevoie de doftoricii de inimă! Ai auzit, bre?
Baba s-a crucit speriată și a zbughit-o spre poartă. Pavel nici măcar nu s-a supărat.
A suspinat, privind spre drum, unde memoria îi aducea amintiri despre copilăria Floricăi.
Pavel fusese printre puținii din sat care o sprijiniseră când mama fetei s-a stins prea devreme. Tatăl nu dăduse semn de viață de niciunde. Neamurile se temeau de griji și povară, iar Florica a ajuns, doi ani, în grija statului.
Totuși, undeva în sufletul Catincăi, o apăsare o făcea să-și aducă nepoata acasă.
Gestul Catincăi a fost lăudat sau judecat, după ureche. Șefa prăvăliei spunea tuturor cum ar trebui să fie toate femeile ca ea.
Dar altele vedeau doar avantajul: Ştii ce pensie ia pentru copchilă? Să vezi ce prinde cheag… Ai văzut și ce fire rea are?
Reputația ei de vânzătoare era umbrită de găinării mărunte și scandaluri cu vecinii, dar la copii și la fiul medic ținea ca la ochii din cap.
Dacă fiul se ocupa de spital în orașul Fălciu, fiicele colindau capitala dar toate veneau regulat acasă ca să umple sacoșele cu bunătăți.
În cămara Catincăi găseai oricând brânză, cârnați, ouă și borcane cu zacuscă. Ținea rate, găini, porci, ba chiar o capră și două vaci, pentru lapte. Avea două hectare lucrate cu sudoare pe pământul Bârladului.
Chinuită de vârstă și singurătate, era greu să le țină pe toate. Nu-și permitea să angajeze om: și-a adus aminte de Florica, nepoata ei.
I-a spus lui Măriuca, colega și prietena din școală:
Îl iau pe Florica. Ce rost să stea pe la case de copii? Lumea mă vorbește oricum. Mai bine să stea cu mine, are de lucru destul la casă.
Măriuca era de-acord, pentru că depindea de Catinca la prăvălie:
Bravo, Catinco! Fata-i destul de mare și-i va fi de ajutor.
Ehei, Măriuco, mi-ai dat gând bun: o pun la treabă cât sunt la lucru!
Și cartea? Acuma-i greu, copiii sunt prinși toată ziua cu școala…
Las’, că nu se rupe cartea! Să fie mulțumită că o țin sub acoperiș! O să ajungă la Veterinară, vezi dacă nu…
Florica era fericită nu pentru că muncea, ci pentru că simțea în sfârșit că are acasă. Vecinii îi spuneau Cenușăreasa, văzând-o cum alerga printre oale și vite.
Răutățile nu întârziau:
Catincă dragă, nu-ți e frică de Dumnezeu? Florica-i ață, nu copchil. O trudesti fără milă!
Ia tăceți, măcar! Am fată sârguitoare! După liceu, la facultate o trimit, la oraș…
Catinca visa, dar viața își curgea neîntreruptă, până într-o zi de iulie când la Căminul Cultural a venit Nina, proaspătă absolventă de la Arte, hotărâtă să adune talentele satului.
Într-un ceas, l-a găsit pe lăutarul Pavel, și pe loc l-a convins să-i strângă o trupă.
Pavel și-a folosit simțul muzical: repede a adunat un cor de femei, dar lipsea ceva o solistă. Ce să se facă fără glas de fată?
Nina, fără solistă, tot cântu-i ca borșul fără leuștean!
Găsim noi! Am eu pe cineva în minte! Mergem acum!
Colega de la școală a împins-o pe Florica, aproape cu forța:
Florico, știu că ai glas! Cântă, că-i șansa ta!
Fata era să plângă:
Doamnă profesoară, acasă trebuie să merg, altfel mă ceartă bunica!
Las’ că vorbesc eu cu ea! E norocul tău azi!
Florica a cântat a adunat în glas rândunelele și brotăceii, vântul de pe câmp, și greierii pe care-i asculta pe sub fân vara. Glasul îi umplea încăperea.
Nina n-a rezistat să nu spună:
Ce vână! Ce suflet curat, ce glas de cristal!
A fost admisă pe loc. Catinca, după multe rugăminți, a lăsat-o mai ușor la treburi.
A început invidia. Catinca s-a plâns prietenei:
Ce să fac? Cheltuiesc bani să-i duc acuma la cântat? Am și așa pensie mică!
Primesti și ceva ajutor pentru ea, nu?
Ce să faci cu firimituri? Tot eu îi țin de mâncare și încălțări i-am dat!
Măriuca a tresărit:
Bine, dar acuma Florica poate ajunge pe afișe, în gazete! Vezi cum va fi peste ani, Catinco!
Eu cui mai las moștenire casa? Cine mai îngrijește ograda mea?
Măriuca și Catinca s-au certat. Prietenia lor a început să crape.
Succesul Floricăi creștea cu fiecare săptămână. A umblat cu corul prin toate satele. La festivalul județean de la Fălciu a câștigat premiu. Slavă nu i s-a urcat la cap, a rămas aceeași blândă cu bunica.
Când Catinca s-a îmbolnăvit grav, Florica i-a fost singură la căpătâi. Fiicele au venit iarăși doar la Paște, după cozonaci și sarmale.
De data asta, Catinca ieși în poartă și le întâmpină:
Ce v-a adus? Eu nu mai am nimic de dat! Am vândut tot! Gata cu ajutorul vostru doar pe interese!
Dar… noi ce să facem?
Să vă cumpărați singure, căci eu nu mai am tinerețea să vă țin! Florica nu-i slujnică, nici voi nu-mi sunteți copile!
Apoi, cu inima ușurată, Catinca s-a dus la Măriuca, prietena ei veche:
Îți mulțumesc, femeie bună, că m-ai trezit la realitate. Aproape că-i nenoroceam viața Floricăi! Acum hai să vând și ultima bucată de carne…
Bravo, Catinco, ia-ți viața pe mâini!
Fiicele nu s-au mai întors. Fata, plecată de ani de zile de acasă, o ținea pe Catinca la curent cu tot telefonul, scrisorile, banii trimise lunar în Lei Moldovenești, când și când câte o cutie cu poze din concerte.
Florica, devenită între timp faimoasă profesoară și artistă, și-a adus într-o zi băiețelul acasă. Și-a făcut loc printre anii risipiți, cu vieți trăite în pași de dans.
Mămică, ajungem? întreba băiatul somnoros de pe bancheta din spate.
Am ajuns, măi copile! Uite-o pe bunica!
Catinca, surâzătoare, l-a luat în brațe și l-a sărutat:
Aurul meu, nici nu-mi venea să cred că te mai văd în pragul meu!
Iar pe Florica a sărutat-o apăsat, dar temător să nu-i strice părul:
Am văzut concertul de la București pe televiziune, da’ tu tot cea mai frumoasă ești!
Prea mă lauzi! Sunt simplă, doar cânt din inimă!
Ba tu mi-ai ieșit artistă adevărată! Uite că nu degeaba ai crescut la casa mea!
Florica, rușinată, și-a acoperit mâinile asprite de muncă, dar Catinca a văzut tot.
S-a aplecat pe umărul fetei, și-a cerut iertare printre lacrimi, însă Florica i-a uitat de mult toate necazurile.
Pentru ea, cel mai de preț era că, pe lumea asta, mai avea pe cine să îmbrățișeze și pentru cine să trăiască.
