Viața merge mai departe
Unde ești? Chiar vrei să mă lași?
Sorina stătea lângă fereastră, privirea rătăcită pe străduța îngustă a Chișinăului. Picăturile de ploaie lunecau pe geam, dansând una după alta, pictând linii nălucite ce se uneau în flori și fețe ciudate, așa cum numai într-un vis le poți zări. Ținea un pahar cu ceai de tei, rece demult dar nevăzut de degete. Timpul își scurgea magia într-o toropeală alungită; secundele se întindeau ca guma de mestecat între două amintiri.
Vorbele lui Lucian, amintite din zorii acelei zile capricioase, bântuiau: Trebuie să vorbim. Ca o apă rece i-au căzut pe pieptul cald, lăsând în urmă un fior de ceață groasă, presimțind sfârșitul. Încercase să se amăgească, să închipuie o discuție banală despre birou ori concediu, dar undeva în spatele sternului știa: totul avea să se hotărască curând, acolo, între două căderi de ploaie.
Când Lucian s-a ivit, cheile i-au zornăit strident. Hainele udălău i se lipiseră pe umeri ca două broaște verzi. Dincolo de prag, și-a aruncat geaca pe scaunul din hol și nu și-a ridicat ochii spre ea. S-a așezat la masă cu spatele rotunjit ca un motan speriat, tăcerea lui vibrând între crăpăturile parchetului.
Straniu. La început totul era altfel! Acum patru ani, Lucian exploda de bucurie când o vedea, o strângea zdravăn la piept și-i săruta creștetul cu zâmbetul acela de băiat pierdut, cumva norocos. Împărțeau ore nenumărate în bucătărie, sub lampa cu abajur galben, croind planuri de vacanță la Orheiul Vechi, discutând despre ce perdele s-ar potrivi sufrageriei. Lucian îi făcea ceai de iasomie în fiecare dimineață, iar ea, duminica, îi cocea checuri de afine după rețeta mamei sale. Visau și la un cățel, un labrador mlădios pe care deja îl botezaseră Doru. Totul părea atât de firesc, încât ar fi putut fi povestea altcuiva.
Acum Lucian îi părea străin, colțuros, ca un personaj dintr-o carte răsfoită la întâmplare. Tensiunea în Sorina urca tot mai sus, ca aburul dintr-o oală încinsă.
Ei, hai! vocea ei tremură, ceaiul vărsându-se puțin pe masă. Spune ceva! Mă apucă frica numai cât te privesc!
Lucian și-a umflat pieptul de parcă și-ar fi tras suflul dintr-un nor. Privea pe geam, sperând, pesemne, că ploaia îi va sopti cuvintele. Când, într-un final, grăi:
Nu te mai iubesc.
Cum? abia șopti Sorina, căutându-i ochii. Dar Lucian se uita la fotografia de pe raftul de lângă coridor. O poză de la Nistru, sorbind vara dintr-un zâmbet. Erau acolo amândoi, bronzați, cu părul răvășit de vânt și promisiuni.
Iartă-mă. M-am tot gândit ceva s-a rupt în mine. Nu-mi mai dă bucurie să te văd, să te aud, să stau lângă tine Sentimentele s-au topit, Sorina.
În pieptul Sorinei ceva s-a sfărâmat cu zgomot. Doar suspina, încercând să stea dreaptă pe scaun.
Nu… Nu poate fi!
Când ai simțit asta? glasul ei era ca o apă de izvor bătută de ploaie.
Nu dintr-odată, spuse Lucian privind-o scurt, ochii arși și plini de oboseală dar străini de regret. Dar acum e clar: nu mai putem merge împreună.
Sorina țintuia masa cu degetele crâncene, degetele albe, ca niște bețișoare. În minte montajul se derula frenetic: seri lângă sobă, Lucian citindu-i basme de Sadoveanu, șosetele pierdute sub masa de bucătărie, filmul de duminică la Cinema Patria și aroma sărată a sării de pe pielea lui. Toate aceste amintiri acum păreau plumbuite de o sticlă mată.
De ce nu mi-ai spus mai devreme? întrebă încet, privirea prinsă în nodurile feței de masă.
Am vrut să nu te doară, dar nici să mint nu mai pot, cuvintele pluteau leneș, ca o barcă pe Bîc.
Ai pe altcineva? reuși Sorina să întrebe, ca și cum ar fi privit-o cineva printr-o fereastră spartă în vis.
Nu! a făcut el, hotărât, ca și cum cuvantul ar fi rupt un arc în arcada camerei. Pur și simplu nu mai simt.
Sorina s-a ridicat, a mers la fereastră cu spatele drept. Nu vroia să-i arate slăbiciunea. Dorea să-i rămână un strop de demnitate, măcar acum.
Știi, spuse ea blând, mulțumesc că ai fost sincer. Chiar dacă doare.
Îmi pare rău, n-am vrut să ajungem aici.
E în regulă, zâmbi ea firav, ținându-se tare. Pleacă.
S-a auzit închizându-se ușa, apoi tăcerea a revenit, foșnind masiv, ca praful de pe drumurile Moldova vara. A adunat hainele lui în valiză: cămășile călcate cu grijă, romanele ce le-au ales împreună din anticariat, pozele din ramă zâmbete străine. Totul părea decor, inutil, într-un scenariu demult inversat.
Seara, cu o cană de ceai aburindă în mâini, Sorina a izbucnit în râs. Mai întâi surd, apoi răsunător, până ce râsul și plânsul și-au dat mâna într-o fiară sălbatică în piept. O durea rău. Atât de rău.
A două zi și-a luat liber și a ieșit, visător, în Parcul Catedralei. Oare respiră Chișinăul altfel după ploaie, sau doar ea visa așa? Soarele juca în bălțile rămase, desenând ochi de spiriduși arzând pe asfalt. Sorina mergea încet, adulmecând mirosul crud de pământ și liliac apăsat. Încet-încet, sufletul i se liniștea. Lecăria pe care-o simțise zile în șir se înmuia, evaporată ca aburul de pe cana copilăriei.
Lângă o bancă rămasă goală, a scos telefonul să prindă curcubeul desenat pe deasupra copacilor, când, deodată, din depărtare, a apărut o femeie cu pălărie mică.
Sorina? vocea mătăsoasă a străinei a trezit valuri. Eu sunt Tamara Victorovna.
În stomacul Sorinei, un elastic s-a strâns. Era mama lui Lucian, cea ce răspundea totdeauna sec pe Viber, niciodată nu invita la sarmale de sărbători, o ținea la o distanță ciudată.
Bună ziua, a murmurat Sorina, mâinile trădându-i tremuratul. Oare pentru ce vrea să îi vorbească Tamara acum?
Putem să stăm puțin? Tamara a dat din cap spre bancă. Știu de voi doi Lucian mi-a zis ieri.
Sorina a închis ochii, așteptând să fie mustrată, să audă că niciodată n-a fost potrivită, dar Tamara vorbea simplu, o absență de dramă:
Să știi că nu am fost niciodată împotriva ta. Lucian doar a inventat povestea asta să-mi ascundă planurile lui. Voia să plece, să aștepte momentul, să nu te pierzi până atunci. El a stat cu tine cu gândul la altă țară.
Plece? Unde să plece? mâinile Sorinei, firave, căutau ceva solid pe bancă.
A tot visat la Italia, la alte orașe, dar trebuia să aștepte, să vadă cum îi merge cu serviciul. Și a stat, folosindu-te drept adăpost.
Toate piesele de puzzle s-au aliniat. Comenzile lungi de la serviciu, serile absente, privirea pierdută. Patru ani de planuri ce nu-i aparținuseră. Și totuși nu-i era mai ușor, ba chiar durerea amestecată cu trădare îi făcea lacrimile să ardă.
De ce-mi spuneți asta? printre suspine, abia s-a auzit. Vreau să mă liniștesc, dar nu pot.
Meriți să cunoști, Sorina, Tamara i-a strâns mâna, iar atingerea simplă a fost ca o îmbrățișare de vară. Am sperat că Lucian va rămâne Dar n-a fost să fie.
Aerul i-a umplut pieptul ca o promisiune proaspătă. Poate eliberarea asta, chiar dacă dureroasă, însemna ceva bun.
Mulțumesc, a șoptit Sorina, glasul frânt de ploaie. E mai ușor să merg mai departe așa.
Ce faci acum? Tamara o privea cu blândețe curioasă.
Sorina a aruncat o privire dincolo de copaci, spre drumurile largi ce duceau spre Piața Marii Adunări Naționale, acolo unde viața vibra mai departe, nenumit și plin de promisiuni.
Trăiesc, zâmbi Sorina, și zâmbetul fusese ușor, ca un nor de vară. Pur și simplu trăiesc.
Au vorbit un timp, și între ele s-a născut un soi de pace neplanificată. Au descoperit că împart dragostea pentru poveștile lui Vitalie Vovc și pentru cafeaua cu scorțișoară, chiar dacă Sorina punea întotdeauna mai multă, pe când Tamara era ponderată. Au râs, s-au oprit, apoi s-au despărțit, fiecare păstrând în piept o căldură necunoscută.
Mergând acasă, Sorina a început să vadă detaliile: razele de soare jucând pe sticla tramvaiului, clinchetul unei biciclete, parfumul florilor de grădină ce-i amintea de Satul Bălțați. Da, totul era nou, ca și cum visul se năștea abia acum.
În sufragerie a găsit fotografia de pe malul Nistrului. L-a privit pe Lucian, i-a zâmbit tăcută, fără mânie ori dor. Încet, a pus-o într-un sertar. Apoi a deschis geamul larg, iar vântul a început să joace perdeaua. Cărțile și rețetele totul părea să aștepte să fie rescris.
Sorina a luat un stilou și a început să scrie, pagină după pagină, o listă:
1. Să mă înscriu la cursuri de acuarelă am visat la asta de pe vremea când citeam Pădurea Domnească.
2. Să vizitez Iașiul într-un weekend să văd expozițiile noi.
3. Să învăț să prepar cappuccino adevărat, ca la cafeneaua Ciorile Negre din centrul Chișinăului.
4. Să mă văd cu Ana, prietena din școală, și să râdem la o plăcintă cu vișine.
5. Să-mi cumpăr niște pantofi comozi, cu care să colind oricâte străzi vreau.
Cu fiecare rând, simțea că sufletul i se dezleagă, ca și cum altcineva împrumutase rolul de scenarist al poveștii sale.
Seara, a gătit o salată simplă cu brânză de vaci și carne de găină, a ridicat volumul la playlistul vechi: Roman Iagupov, Carlas Dreams, cântece alese cândva împreună, dar pe care nu le mai ascultase de luni întregi. Acum, însă, muzica intra altfel, și Sorina simțea cum piciorul i se mișcă pe ritm. Mai întâi stângaci, apoi din ce în ce mai îndrăzneț, s-a apucat să danseze de una singură în bucătărie. Dansa fără frică, zâmbind spre umbrele mobile de pe pereți.
Cândva, Lucian o învârtea la lumina slabă a abajurului. Acum era doar ea, printre ritmuri și votcă, și miros de vișine amare, dansând liberă pentru ea însăși. Iar odată cu râsul exploziv, erau clipe când își simțea sufletul ca o frunză proaspătă.
Seara a coborât încet, orașul licărea blând sub zorii lui septembrie. Sorina s-a oprit la fereastră, urmărind luminile orașului ce păreau licurici în derivă. Nu avea chef să gândească prea mult, voia doar să vadă că viața continuă.
*****************
A două zi, răsăritul a găsit-o cu ochii deschiși. A privit calendarul de pe noptieră, câteva zile libere. Nu! Nu va sta în pat să jelească viața nu se termină cu trădarea unui om.
După prânz, s-a decis și i-a dat mesaj Anei, prietena veche cu părul castaniu și râsul inconfundabil. Nu se mai văzuseră de mult, întotdeauna ceva le împiedica ba orele de la facultate, ba Lucian găsea mereu un motiv să amâne. Acum, pentru prima oară după mulți ani, Sorina simțea emoția începutului.
Ana, vrei să ieșim azi? vocea îi era ușor, ca spuma de pe Prut.
Desigur! Ana a răspuns deîndată, cu o notă de bucurie în glas. Unde?
La cafeneaua de lângă parcul Valea Morilor, unde beam ciocolată caldă în anii de studentie.
Vine perfect! În două ore?
Sigur!
În drum, Sorina se examina: cum patru ani de adaptare la ritmul lui Lucian dispăruseră într-o singură ploaie. Acum, pentru prima dată, nu se mai gândea cum să nu-l supere sau pe unde să-l aștepte. Respira adânc, aerul îi părea că străbate o pădure veche.
La cafenea mirosea a scorțișoară și brioșe calde, oameni șușoteau, cupluri râdeau. Ana a zâmbit larg când a văzut-o.
Ești altfel! a remarcat, ochii mari, calzi.
Și mă simt altfel. Lucian mi-a spus că nu mă mai iubește. Și-am aflat c-a vrut să fugă la Roma de tot, iar eu am fost doar o stație de așteptare.
Doamne fere, a făcut Ana, mutând cana pe farfurie.
Dar știi, glasul Sorinei era lin, îi mulțumesc pentru eliberarea asta.
Pentru ce?
Pentru că pot să redevin eu însămi. Ani întregi am trăit pe tiparul lui. Acum pot să beau cacao, să mă văd cu tine, să merg la expoziții care-mi plac, fără să mă raportez la bună-dispoziția cuiva.
Ana a zâmbit, ochii umezi de înțelegere:
Știam eu că ești mai puternică decât crezi.
Au pierdut noțiunea timpului vorbind. Sorina împărtășea vise vechi: cursurile de pictură, plimbările lungi, cărți de poezie. Ana vorbea de o excursie planificată la Cetatea Soroca. Iar când s-au despărțit, s-au îmbrățișat strâns, ca în copilărie.
Pe drumul către casă, vântul încerca să-i împletească părul. Mirosul de toamnă care venea după o vară lungă. Orașul se umplea de licăriri și Sorina știa: nu e un sfârșit, ci un început. Un început molcom, cu pași mici, cu frunze galbene, cu umbre printre blocuri de beton, cu promisiunea nerostită că se poate și altfel.
Odată ajunsă, a trecut pe lângă televizor ca și cum nici nu exista, a scos o față de masă cu maci brodați (cea pe care Lucian o considera țipătoare). A așezat-o cu grijă, am pus merele galbene în vas de lut smălțuit și a zâmbit uitându-se la ele.
Asta-i casa mea. Asta-i viața mea, și-a spus. În sfârșit pot să o umplu cu ce-mi place.
Afara, sub cerul păstrător de promisiuni, luminile orașului scânteiau ca niște stele căzute. Sorina, gata, răspundea visului: Da, viața chiar merge mai departe.
