Jurnalul meu. Din nou, cu gândurile învăluite de ploaie
Unde ești tu acum? Sincer, mă întreb dacă chiar poți să mă lași în urmă, așa, în liniștea unei zile ploioase de la Chișinău. Stau la geam, cu priveghiul pierdut pe străzile pustii peste care ploaia se prelinge liniștit, formând urme pe sticlă ca și cum ar încerca să șteargă tot ce-a fost. Am cana de ceai în mâini, rece de mult, dar nici nu simt. Minutele parcă se lungeau, timpul curgea încet, ca un ticăit de ceas vechi, și secundele mă zgâriau, una după alta.
Încă aud glasul lui Vlad la telefonul de dimineață, când m-a sunat doar să spună: Trebuie să vorbim. Cuvintele au căzut abrupt, ca o coadă rece de pește, și toată ființa mea s-a strâns, presimțind furtuna. M-am amăgit poate avea probleme la lucru, poate e vorba de biletul ăla de avion care tot așteaptă pe mail. Dar în sufletul meu, simțeam că tot ce am construit împreună e pe marginea prăpastiei.
Când Vlad a deschis ușa, am simțit pe loc că s-a schimbat ceva. Nu voia să mă privească, scutura pantofii de noroi și își arunca geaca pe cuier ca și cum nu conta. S-a așezat la masă, în tăcere, nici un cuvânt, nici un zâmbet. Doare să simți atâta străinătate într-o cameră în care ai râs cândva.
La început totul era altfel Doamne, câți ani să fi trecut? Patru. În urmă cu patru ani, când venea de la muncă, mă lua în brațe din hol, mă săruta pe creștet și mă întreba cu glas cald cum a fost ziua mea. Stăteam amândoi la bucătăria mică, cu lumina galbenă de la veioză, discutând despre orice: vacanță la mare la Constanța, perdele noi pentru living, ce planuri facem pentru Crăciun, ce fel de cozonaci să coacem. El îmi fierbea ceai cu tei și miere în fiecare dimineață, iar eu îi făceam brioșe cu cireșe amare de la Hîncești, preferatele lui. Într-o seară, i-am spus că vreau un cățel un labrador pe care voiam să-l cheme Doru. Ne imaginam deja familia noastră, ce amuzant.
Acum, Vlad era doar o umbră în fața mea, sprijinit în coate, cu privirea pierdută. Simțeam cum tensiunea mă sufocă, cum așteptarea devine insuportabilă.
Ei? Nu ai de gând să spui nimic? am răbufnit, lăsând cana pe masă cam mai tare decât aș fi vrut. Zici că stau în fața unui străin, Vlad. Spune odată!
Vlad a oftat, adânc, privirea lui străbătând peisajul gri de la fereastră ca și cum ar căuta acolo curaj.
Nu te mai iubesc, Irina.
Ceva în piept mi s-a rupt. Voice-ul mi-a devenit străin când am încercat să mă asigur că am auzit bine.
Cum adică?
El nu s-a uitat la mine. S-a uitat la poza de pe poliță amândoi, la Mamaia, soarele ne-a bronzat, zâmbete largi, părul meu ud ținut de vânt.
Îmi pare rău, am încercat multe luni să înțeleg ce se întâmplă cu mine, dar am ajuns să simt că mi-e totuna când te văd, când îți aud vocea. Parcă stăm doi străini sub același acoperiș.
Am încercat să-mi recapăt aerul. Am pus mâinile pe genunchi și m-am forțat să întreb:
Când ai simțit asta?
Nu știu exact. Dar acum știu sigur că nu avem viitor împreună.
Am strâns marginea feței de masă atât de tare, încât degetele mi s-au albit. Simțeam cum tot ce am trăit, seri la malul Nistrului, dimineți cu miros de plăcintă și cafea, duminici pierdute la cinematograful din centru, când ne certam ce film să vedem, se retrăgea ca un val pe mal, lăsând scoici sparte și amintiri goale.
De ce nu mi-ai spus până acum?
Am vrut să nu-ți fac rău. Dar nici să mai ascund nu pot.
E cineva altcineva? a ieșit cu greu dintre buze, deși nu știam dacă vreau răspunsul.
Nu! Nu e despre altă femeie. Pur și simplu nu mai simt nimic.
Atunci e din vina mea. Mi-am ascuns fața la fereastră. Nu voiam să mă vadă slabă, voiam să rămân cu demnitate, și am strâns din dinți:
Mulțumesc că măcar ai avut puterea să fii sincer. Oricât de dureros e.
Nu am vrut să-ți fac rău, să știi.
Înțeleg Poți să pleci.
Când am auzit ușa trântindu-se, în apartamentul meu mic s-a lăsat o liniște de mormânt. M-am așezat mecanic la dulap, am început să-i strâng cămășile călcate de mine la fiecare săptămână, cărțile alese împreună, poze cu zâmbete care acum păreau din alt film Totul părea stânjenitor, fără sens acum.
După ce am terminat, am făcut ceai cald, m-am cuibărit pe canapea și am început să râd. Un râs ciudat, care s-a rostogolit în plâns, unul din acelea care te spală de trecut o durere ascuțită, dar eliberatoare.
A doua zi, cu ochii umflați, mi-am luat liber de la serviciu. Trebuia să ies, să am timp să rămân cu mine, să respir aerul de după ploaie. În parc, la Valea Trandafirilor, am mers încet, desculță aproape, doar să simt cum lumea merge înainte, chiar dacă pentru mine părea suspendată undeva între ieri și cine știe ce va fi.
Norii se risipiseră, raze moi cădeau printre copaci pe asfaltul încă ud. Parcul era plin de viață. M-am oprit la o bancă, am scos telefonul, voiam să fotografiez curcubeul ce străpungea cerul deasupra Dumbravei. Și atunci am văzut-o pe doamna Neli, mama lui Vlad.
Irina? s-a oprit, vizibil stânjenită. Eu e Neli, dacă ți-amintești.
Mie mi-a crescut pulsul. De câte ori am încercat să mă apropii de ea! Am trimis felicitări de ziua ei, am scris mesaje de sărbători. Primeam răspuns reținut, niciodată o invitație la masă, nici un gest de apropiere.
Bună ziua, am spus, încercând să ascund tremurul. Ce faceți?
Putem sta un pic? Știu ce s-a întâmplat între tine și Vlad, mi-a zis aseară.
Eu doar am dat din cap, fără cuvinte. Ce vrea? Să îmi spună că avea dreptate să mă țină la distanță?
M-am tot gândit dacă să vorbesc cu tine, dar cred că meriți să afli: niciodată nu am fost împotriva ta, Irina. Vlad a inventat povestea asta voia doar să aibă pe cineva aproape aici, până când găsea de lucru în străinătate. Ți-a ascuns mereu planurile lui.
Să plece? Unde?
Voia să plece la Londra. Firma a tot amânat transferul, iar tu erai o portiță spre normalitate pentru el. Îmi pare rău, chiar speram să rămână cu tine, dar se pare că n-am avut dreptate.
M-a izbit un adevăr rece. Patru ani am trăit în jurul unui om care și-a făcut planurile fără mine. Totul avea logică: delegații neclare, discuții pe fugă, schimbările de dispoziție. Nu știu dacă m-a durut mai tare decât despărțirea, dar măcar nu era ceva ce să port ca o vină.
Spuneți-mi, de ce acum?
Pentru că meriți să știi cine ești și unde mergi mai departe. Îmi pare rău că am așteptat să-ți spun… Dar speram să tragă linie și să rămână cu tine, sincer.
Am simțit o ușurare ciudată, o libertate pe care nu o mai cunoscusem demult. Nu mai trebuia să ghicesc, să mă întorc pe dos pentru altcineva. Am respirat și tot ce am putut să spun a fost:
Mulțumesc.
Am stat cu Neli pe bancă, și, spre uimirea mea, am descoperit că avem lucruri despre care să povestim. Ne place amândurora cafeaua cu scorțișoară (eu pun mai multă, ea mai puțină). Am glumit pe seama cozonacului tradițional și a filmelor românești vechi la care nici Vlad niciodată nu voia să se uite. Discuția a curs firesc. Când a plecat, m-am simțit în pace.
Pe drum spre casă am observat pentru prima dată fluturii peste ronduri, mirosul de trandafiri, copiii care se jucau în ploaie. Parcă descopeream orașul din nou, ca după o iarnă lungă.
Ajunsă acasă, mi-am luat fotografia cu Vlad de pe noptieră. Am ținut-o mult între degete. Nu reușeam să-mi dau seama când, exact, lucrurile s-au șters. Am pus-o încet în sertar, nu de tot, doar să nu mă doară mereu la vedere. Am aerisit larg, dând drumul la draperii. Curentul de aer a adus miros de proaspăt și zumzet de cartier.
Mi-am găsit carnețelul vechi o listă cu planuri comune pe care nu le-am realizat și am început, timid, să scriu:
1. Să mă înscriu la curs de pictură cu acuarelă.
2. Să merg la Iași un weekend, la expoziția aia la care visam.
3. Să învăț să fac cappuccino ca la cafenea.
4. Să mă văd cu Mirela, de-atâția ani n-am mai râs împreună.
5. Să-mi cumpăr pantofi roșii, cât să mă simt regină pe orice stradă.
Cu fiecare punct, simțeam că mă regăsesc. Nu mai era vorba de compromisuri. Nu mă mai uitam peste umăr, nu decodam fiecare cuvânt. Eram din nou Irina întreagă, cu micile mele bucurii.
Seara, am gătit piept de pui la cuptor și o salată simplă, exact ca atunci când Vlad lăuda mereu cina. Am pus pe fundal playlist-ul pus pe pauză de o viață, cu piese pe care le alegeam în serile noastre și deodată am simțit cum vreau să dansez. Nu pentru cineva, ci pentru mine. Am cântat în surdină, am lăsat pașii să alunece pe gresie. Făceam asta pentru prima dată de mult fără să țin cont de nimeni, doar să simt, să râd, să mă bucur de prezent. Libertate fără vină.
Când s-a lăsat seara peste Chișinău și luminile s-au aprins, am privit de la geam cum orașul pulsează. Nu voiam să mă gândesc la ce-a fost, ci doar la faptul că viața merge mai departe.
* * *
Dimineața următoare a sosit prea devreme. Cu telefonul în mână, am deschis calendarul și m-am întrebat: ce fac cu zilele astea libere? N-am să stau iar să plâng pe canapea! Da, mă doare, dar lumea e plină de alți oameni, alte posibilități! Și nu vreau să cobor în groapa lui Vlad.
La prânz am prins glas și am sunat-o pe Mirela, buna mea prietenă din liceu aproape că ne înstrăinasem. Tot timpul apăreau scuze: ba serviciul ei, ba Vlad poate totuși stăm acasă azi, mi-e dor de tine; și eu cedam, de fiecare dată.
Acum, am ales pentru mine.
Salut, Mirela! Vrei să ne vedem azi? Parcă am chef de o discuție adevărată.
Doamne, da! Unde?
Hai la Cafea Gourmet, lângă Parc. Îți amintești serile când visam la Paris, cu ciocolata caldă în față?
Ajung acolo în două ore.
Pe drum mă gândeam la cine am fost și cine devin. Timp de patru ani, totul s-a învârtit după ce vrea Vlad program, dispoziții, preferințe. Uitam să fiu eu, să îmi fac poftele, să spun nu.
Dar acum deschid ochii, respir altfel. Liniște, pace ca după o furtună. Picioarele abia mă duc, dar sunt ale mele.
Cafeneaua avea același miros de prăjitură proaspătă și cafea intensă, pe mese erau flori de sezon. La masa de la geam, Mirela m-a așteptat cu zâmbet larg.
Nu arăți deloc ca cineva abia despărțit, zău!
Poate, pentru că m-am redescoperit, am glumit, așezându-mă.
I-am spus tot cum Vlad mi-a spus fără milă că nu mă mai iubește, cum a vrut să plece fără să-mi spună adevărul, cum am aflat de la mama lui. Mirela m-a ascultat, a ridicat din sprâncene:
Vai, Irina și tu ești, totuși, recunoscătoare?
Da, îi sunt. Așa sunt eu: prefer un final clar, liber, decât ani pierduți într-o iluzie.
Să nu mai uiți. Din copilărie tu ai avut grijă de toți, niciodată de tine! Era și timpul.
Am râs împreună, sincer, și m-am simțit din nou întreagă. Am povestit ore întregi: planuri noi, vise vechi, ce nu-am îndrăznit vreodată să spun cu glas tare. Mirela mi-a vorbit de excursii la Orheiul Vechi, de dorul de Cernauti, de visul de a vedea Northern Lights. Ochii îi străluceau, ca odinioară în tabără. Eu i-am spus de cursul de pictură, de cărțile pe care vreau să le citesc, de timpul pe care mi-l dau mie însămi.
La plecare, m-a îmbrățișat strâns.
Ești din nou tu, Irina. Să nu te mai pierzi niciodată! mi-a șoptit.
Am plecat spre casă cu pași ușori, învăluită de aerul ce prevestea toamna miros de frunze uscate și promisiuni. Orașul era cald, prietenos, luminile se aprindeau una câte una.
Nu era un sfârșit, ci un început. Acasă, în loc să dau drumul televizorului, am ales să pun o vază cu flori pe masa acoperită cu o față de masă colorată, pe care Vlad o numea mereu țipătoare mie mi-a plăcut dintotdeauna.
Am pus mere roșii în mijloc și m-am așezat, privind toată această simplitate.
Acesta e căminul meu, e viața mea. Și de azi înainte îl voi umple doar cu ce iubesc eu.
Dincolo de geam, luminile Chișinăului clipeau ca niște licurici. Parcă îmi spuneau: există mii de povești ce abia așteaptă să fie scrise. Și sunt gata să le trăiesc.
