Stau împreună cu mama mea în Chișinău, într-un apartament mic, dar primitor, unde s-a adunat tot praful amintirilor noastre de neoprit. Mama are 86 de ani, iar eu am făcut 57 recent sărbătoarea, dacă se poate numi așa, am petrecut-o în doi, doar cu dânsa și cu pisica noastră, Măriuca. Ce să facem, noroc cu Măriuca măcar, că altfel era liniștea prea adâncă.
Nu m-am măritat niciodată și nici cu copii n-am ajuns să mă laud. Ce să spun, viața n-a fost niciodată prea grăbită cu surprizele. Am rămas fata mamei, cu tot cu riduri și părul care numai încăpățânare mai are. N-am prea avut cu cine să împart tortul, dar am împărțit ceaiul cu mama și am râs amândouă de pozele din tinerețe. Cine are nevoie de petreceri gălăgioase, nu?
Noi două ne sprijinim mereu una pe alta. Când mama are chef de glume, îmi zice că eu sunt tinerica din casă. Adevarul e că, deși anii s-au pus pe dânsa ca farfuriile mici peste cele mari, nu-și pierde speranța. Mai iese prin grădină, povestește cu vecinele despre vreme, de parcă acolo s-ar ascunde secretul tinereții fără bătrânețe.
Eu, între timp, sunt pensionară, dar tot mai trudesc la bibliotecă, că de pe pensia asta de 2500 de lei moldovenești abia se mai dă de-un borcan de dulceață. Nici nu-mi pare rău, măcar am pentru ce mă trezi de dimineață. Sunt norocoasă că o am pe mama aproape; nu toți au unde să pună capul seara sau cu cine să împartă ciorba de cartofi.
Seara, după ce am terminat cu grijile și cu firul de ață la croșetat, ne adunăm pe canapea, sorbim din ceaiul de tei de parcă-i poțiune magică și ne băgăm nasul prin telenovelele care ne fac viața mai animată. În weekend miroase prin apartament a prăjitura cu brânză. Atunci invit vecinele tanti Florica și doamna Vera să schimbe o vorbă, să spună câte-o bârfă despre fini, nepoți și cumnate de la țară.
Mi se pare un privilegiu să pot să mă bucur de mulțumirea altora, chiar dacă mi-aș dori să iasă mai sus și soarele nostru. Mă rog în fiecare seară să ne ocolească supărările și să avem încă mult timp liniștit împreună.
Asta e viața noastră nu-i ca la televizor, dar e a noastră și o primesc cu drag. Doresc doar ca acest șir de zile tihnite să nu se termine prea curând, nici pentru mine, nici pentru mama mea.
