Viața goală a Măriei
Zăpada nu mai pișca tălpile goale Maria nici nu le mai simțea. Doar vântul, ca o nuia, îi trăsnea fața, mâinile și gâtul, străbătând binișor cămașa de noapte, singura protecție a pieptului. Părul ei încărunțit, împleticit cu omăt și chiciură, atârna greu ca sloiul. Furtuna de zăpadă urla printre ulițe, și Maria nu mai știa încotro merge, rătăcind prin propria ogradă. Lipită cu spatele de gardul înghețat, a încrucișat brațele pe piept și a pornit să bocească:
Doamne, mai dă odată și ia-mă… să mor mai iute!… Hai, Doamne, termina-o odată!
Nu rămânea decât să moară în noaptea aia, înghețată bocnă, dacă nu scăpa cu zile grație vecinei Lina, care ieșise să vadă vaca, nu cumva se apucase de fătări? Lina a remarcat imediat ușa crăpată a Mariei și pâlpâirea palidă de lumină de dincolo.
Mărie! Ești tu acolo, te-nvârți pe beznă?
Nici urmă de răspuns. Maria stătea în colțul grădinii, ascunsă după copaci și amețită de zăpadă, cu ochii strâns închiși, repetând ca o placă stricată: să mor, să mor!
Lina s-a repezit peste poarta Mariei.
Mărie, unde ești? Marie, fir-ar mama ta de bătrână! Mărie!
Nici dacă voia, Maria nu putea răspunde. A scos un miorlăit surd, lunecând la vale pe lângă gard, plecându-și capul zburlit și încărunțit peste genunchi. S-a strâns bocnă. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Până să vină prea multă gheață, cineva a prins-o de subsuoară și s-a chinuit să o tragă cu dinții, dar n-aveai ce-i face, era bățoasă și făcută stană de piatră.
Vai de capul tău, babă încăpățânată! a bombănit Lina și a fugit într-un suflet să-și aducă bărbatul. Amândoi au târât-o pe Maria în odaie.
De atunci Maria s-a pus la pat. Dimineață a venit o domnișoară asistentă tinerică, mirându-se sincer că la nouăzeci și unu de ani nu-i venise vreo răceală, ci doar niște degerături la picioare. Aplecată peste chipul Mariei, a spus:
Ar trebui să mergeți la spital. Sun la salvare?
Bătrânica privi cu tristețe părul negru al fetei, obrajii bocnind de rouă și ger, și a clătinat din cap neînduplecată.
N-am treabă nicăieri. Aici stau. Tu, fată dragă, nu-ți pierde vremea cu mine. Nu-mi trebuie nimic. Drum bun și sănătate.
A zăcut așa două săptămâni. Și pentru ce, oare, ieșise în noaptea aia afară, desculță, doar în ie? Satul era convins că i se trage de la mintea ei, care s-a moșmondit cu anii dar Maria vedea în tărășenia asta ceva magic, aproape predestinat. Cu o seară înainte, torcea de zor la un ciorap vechi, lângă lampa slabă. Mâinile mergeau din obișnuință; mintea îi hoinărea departe de ciorap. Privea fix spre un cui din perete și zâmbea larg și straniu, amintindu-și cine știe ce.
De copil niciun lucru bun n-a prins cu adevărat. Numai muncă grea și lipsuri, o viață ca un sac ponosit, cu un singur licăr cald o fluturare de dragoste pe-un colț de drum.
Pe el îl chema Grigore.
Grigoraș… Grigoruțu meu… bolborosea Maria cu buzele strânse și zâmbea și mai larg, și mai ciudat.
Poate și-a închipuit atunci că-l vede, sau poate că visa cu ochii deschiși, că umblă pe câmp dincolo de hudița boierească. Se uită Maria spre zare, făcând ochii streașină de soare, statornică și răbdătoare ca o pisică la musuroi. Așteaptă. El a promis c-o să vină. În suflet un amestec de frică și speranță. În pâclă, distinge un chip bărbătesc, aleargă spre el, fericită lăuntric, izbucnind: Grigore! Grigore!
Pe astfel de vis încețoșat a adormit. Dar, la miez de noapte, s-a dezmeticit, s-a foit neliniștită în pat, cu ochii țintă spre geam afară urgie și crivăț. A azvârlit pătura, a pipăit cu mâna zidul până la ușă.
Vin repede, nu stau
A ieșit, a împins ușa cu piciorul, desculță și fără să mai bage în seamă cine era ea. Și-a întins mâna prin viforul alb și aproape a rugat:
Grigoreee!…
Gerul i-a biciuit sufletul și sângele. Cu picioarele ca două bețe reci, a coborât treptele și s-a afundat spre gard. Privea înainte, după gard și mergea, împleticindu-se prin viscol.
Grigore! Sunt aici! Grigore!
A ajuns la gard, a privit dincolo, s-a întors și s-a plimbat de-a lungul, tot cu zâmbetul pe buze.
Repede, să mai uit și pe partea asta…
Dar poarta n-o mai găsea. Se tot învârtea pe loc, căpătându-se de pomi, de gard, până ce zăpada i-a înghițit tălpile bocnă. Nu mai știa pe ce lume e, de disperare s-a lăsat jos. Așa a găsit-o Lina cu bărbatul.
Venea la ea Lina, aducea de-ale gurii, dădea foc la sobă și spunea de toate. Venea și asistentă și-i făcea pansamente, rădea picioarele cu leacuri mirositoare și tot cerea să-i ia temperatura. Maria făcea toate cele spuse, apatică, iar când rămânea singură, privea în tavan ca și cum nu avea nimic de văzut. Se lăsa pe pawza sunetelor din sat: lătratul câinilor, scârțâitul săniilor, ciripitul elevilor ce veneau de la școală.
Cel mai des adormea aiurea. Deschidea ochii, ba era lumină, ba se făcea noapte. Lemnele trosneau în sobă, de pe acoperiș picura nesigur. Doamne, da când oi muri? Să mor mai iute, se tot gândea Maria.
De mică, a învățat o adevărătate adevărată și funestă: viața ei e o coastă abruptă, nămoloasă, cu tufe de mărăcini. De acolo doar te rostogolești, dând cu spatele în rădăcini și stânci. Nimeni nu-ți întinde mâna să te ridice, să te oprească, să te ducă spre soare. Așa trăiau toți, nici n-avea așteptări, s-a obișnuit că viața e căderea lungă și grea și nu-ți rămâne decât să te ții, să nu țipi.
Primăvara a fost zgribulită și întârziată. Nu a venit cu soare, ci cu vânt rece și ploi lungi, care au înnămolit drumurile. Zăpada s-a topit abia în mai, lăsând glod și iarbă jilavă, ce semăna cu pielea unui câine bătrân. Mesteceni negri, fără frunză, livezi golașe, de parcă arse. Maria, cu nodul greu al baticului ud pe cap, venea încet dinspre fântână. Gălețile de apă îi dansau pe carâmb, stropindu-i picioarele crăpate. Pe partea cealaltă, sub un gard strâmb, fumau bărbații satului, adăpostiți de ploaie. O priveau pieziș, dar Maria trecu fără să ridice ochii. De-atâta umbră pe suflet, demult era parte din decorul ăsta mohorât.
Mărie! bubui vocea Agafiei, baba de la boier, cu care a slujit ani la curtea doamnei. Era o voce aspră: Fugi iute la prăvălie! Spune-i lui Cozma să dea ce e mai bun din poplin, cu flori, că vine lume de la oraș pe seară. Și nu uiți să aduci și flori!
Maria a lăsat gălețile cu grijă pe scări, a șters mâinile de sorțul plin de noroi și s-a dus să execute. Avea douăzeci și doi de ani, dar parcă deja trăise degeaba. De la moartea părinților, văduva boieroaică a adus-o să slujească pe o bucată de pâine. Atunci era o copilă speriată, cu ochii mari, prinsă pe sub mătura vieții. Acum, o femeie înaltă, zdravănă, încovoiată de muncă, cu mâinile aspre și ochii lipsiți de scânteie.
Munca de dimineața până seara, cu urechile bubuind și picioarele de plumb. Despica lemne sub ploaie, mulgea capra în șopronul frig, frământa lutul pentru sobă, spăla la copcă până îi amorțeau degetele. În grădină, sub soare, coacăzele și zmeura atârnau cât pumnul, aroma lor te îmbăta. Dar niciuna nu-i era ei, boieroaica le număra bob cu bob. Odată, de mânca, primea urzică-n spate cu nu pentru tine-s ăstea, pierde-vară! A învățat să nu privească roada. Să smulgă cu răutate buruieni, să-și muște buzele, să strivească lacrimile, să fie cuminte numai să scape de gura boieroaicei. Seara, spinarea i se zărea zveltă printre tufele de smochini, dar sânii mari și rumeni îi mai scăpau la vedere. Dar Maria răbda.
Sâmbăta spăla baia. Tăra cu spinarea bidoanele de apă din râu, încălzea pietrele până se făceau roșii, aburii o amețeau. În fumul acela, freca cu peria spinarea lată a boieroaicei, până i se făcea negru înaintea ochilor. Boieroaica se întorcea domol dintr-o parte-n alta, făcând-o să mai spele, și să mai spele. Maria o ștergea, o îmbrăca și cu greu o târa în casă. Capul îi vuia, inima-i sărea să dea pe-afară, bătrâna bombănea, ciupea de coaste, dar, când era bine dispusă, o mângâia pe obraz cu mâna ei umedă, spunându-i măgărușul meu de povară. Maria s-a obișnuit. Alta viață nu știa, nici nu căuta, nici n-avea timp de supărare. O zidise o barieră de oboseală și veche speranță îngropată. Nu conta ce poartă, ce primește de praznic sau cine-i vorbește. I se păreau seci șezătorile fetelor, nepăsătoare strângerile de ochi ale flăcăilor. Nu stătea niciodată degeaba, iar bătrâna nu mai putea nici pașii face fără ea.
Într-o zi, boieroaica a privit cu gându-n ceață cum Maria se suie pe scăunel și șterge oglinda în pantă, trupul lung și puternic îndoit ca o ramură. I-a trecut prin minte deodată:
Auzi, mărie, n-ar fi rău să te mărităm? Vrei?
Maria a scoborât de pe scăunel, a stors cârpa, a răspuns:
După cum or rândui
Sau mai bine tot bătrână rămâi?
Mi-e totuna.
Ei, așa să fie, a râs boieroaica și i-a dat o palmă pe spate. Mai bine să n-ai copii, doar griji și tărăboi. Câți copii ai duce tu cu spatele ăsta lat! Să tot aibă cineva noroc, nu ca Polina a mea.
Voia s-o căsătorească, dar totodată îi părea rău de sluga cea săritoare. Însă chemau copiii din odăi și gândul rămânea plimbat.
Discuția asta nu i-a cântărit Mariei la suflet nici cât o pană. Sufletul i se odihnea mut, blajin și ostenit. Deși femeie harnică, zdravănă, nu dorea nimic pentru sine, deși trupul ar fi putut cere ca la orice om… dar era o barieră între ea și ceilalți. Și dincolo de zid, ei nu-i era rău. Flăcăii satului s-au obișnuit cu blândețea dură și mersul ei drept, așa încât nu-i simțea niciunul vreo pornire. Iar bătrânul Nea Vasile, vizitiul, zicea: Frumusețea Mariei nu-i pentru oameni, păi e-a Domnului, nu glumă. Așa putea să fi rămas, dacă n-ar fi fost o întâmplare în iunie, pe când aerul ședea cald și pășunea vibra a verde.
La conac se pregăteau de oaspeți. Domnișoara, subțire ca secera și mereu bosumflată, urma să primească vizita unui băiat din oraș, veniră zvonuri că vrea s-o ceară. Maria a fost trimisă la râu să adune margarete pentru salon. Cobora panta spre apă, desculță pe iarbă udă, când, pe potecă, deodată, s-a trezit tăiată din drum de-un flăcău străin. În vestă elegantă, ie brodată și cizme lăcuite, stătea Ghiță, vizitiul de la moșia de peste deal, venit cu domnul de la oraș. Cu ochii lui jucăuși și părul uns cu briantină, o privi de sus în jos ca la bâlci.
Sănătate, frumușico, a zâmbit el pieziș, admirând brațele-i vânjoase și pieptul bombat peste bluza decolorată.
Maria n-a ridicat ochii spre el; a făcut un pas să-l ocolească, dar el s-a pus iar înainte.
Ce te-ai pus, măi? a mormăit ea, cu ochii-n pământ.
Cum te cheamă?
Cine m-a chemat, știe. Ție nu-ți trebuie! și l-a ignorat, ocolindu-l ca pe-un balot.
Dar Ghiță nu s-a lăsat. De atunci, tot venea la conac odată cu domnii. Maria îi simțea vorba groasă și privirea lipicioasă când spăla, când vărguia pereții ori ștergea vase. Apărea încet la fântână ori la șopron, în prag, zicând glume porcoase sau încercând s-o ciupească. Maria de fiecare dată îl îndepărta, nepăsătoare. Dar într-o zi, când coborâse să ia făină din șură, Ghiță a sărit de după ușă și a prins-o în brațe, lipind-o de saci. Maria nici n-a țipat s-a smuls de lângă el de parcă ridica o buturugă, lăsându-l bălăbănit pe paie mucegăite. Ghiță a rămas să-și frece capul, privind-o cum pleacă drept ca trenul. În ochii lui, lângă durere, s-a ivit ceva nou nu poftă, ci o curiozitate arzătoare. Era obișnuit să-i sară fetele în brațe, dar femeia asta, tare ca piatra, i-a dat cu flit ca nimeni alta.
Cât despre Maria? Nu e că i-ar fi fost totuna, însă nu se putea spune nici că-l dorise. Ce se întâmpla cu ea era ceva nemaîntâlnit nu gânduri limpezi, nu dorințe; nici nu se pomenea de Ghiță când era singură. Pentru ea, el devenise doar scânteia unei tresăriri luminoase și neînțelese.
Artist: Ana Vișan
Maria a început să zâmbească mai des. Era ca un dor pe care nu-l știa numi; se trezea mai devreme să vadă ceața peste pășune, mulgea vaca, se oprea să soarbă lumina dimineții și roua din iarbă. Ar fi vrut să se întindă pe câmpul verde, să râdă ca la tinerețe, să fie, pur și simplu, vie. Dar, amintindu-și de lucru, o lua iar la treabă. Așa a trecut o lună.
Toate încercările lui Ghiță au fost zadarnice numai de-un pupat cu forța, luat urgent cu o palmă strașnică, încât și-a pierdut pofta pe loc. Dar răbdarea lui a dat roade. Într-o zi, Maria i-a zâmbit pentru prima dată, pe sub sprânceană, când el i-a ridicat gălețile. Altădată și-a prins ochii în fereastră urmărindu-l în curte. Nu era nimic clar, dar Ghiță nu-și pierdea speranța. Oricum, povestea lor, dacă se poate numi poveste, a durat puțin.
Într-o zi, Grigore a apărat de bici un fecior prins la furat pe holdă. Boieroaica i-a spus vizitiului să-l bată. Când Maria a văzut, i s-au scuturat genunchii. A fugit să-și pună mâinile peste copil, dar vizitiul a izbit-o. Atunci a ridicat o bâtă să-i vină de hac. Mulțimea încremeni. Ghiță a sărit, a luat biciul din mâna vizitiului și a izbit cu el în barbă.
Hai, ia-ți tălpășița! Îi spun eu boieroaicei, pleacă!
Femeile au dat năvală la copilul plângăcios, îl alinau, întrebau de mamă. Copilul abia a oftat:
Mama …a murit ieri…
Maria s-a strâns la piept cu o durere veche, sălbatică. Ruptă de plâns, a fugit în odaie și s-a trântit pe pat. O scuturau suspinele; umerii îi fremătau, degetele i-au încleștat perna subțire. Plângea de milă de ea, de neputință, de un dor fără nume, pe care nu-l încercase niciodată.
Ghiță a găsit-o și el. A intrat tiptil în camera ei, s-a așezat alături, nu a spus nimic, doar a cuprins-o cu brațele.
Ea nu l-a lepădat. S-a lipit de el, simțind căldura firii lui tinere și a stat așa mută. Lacrimile curgeau, dar țipetele amuțiseră. S-a liniștit și, la un moment dat, a șoptit:
Dar ce-i acolo, dincolo de pădure? Ce-i mai departe?
Orașul, i-a răspuns el, mirat un pic. Mare oraș. Magazine, case cu etaj, catedrale.
Și după-aceea?
Alt oraș. Mergi cu trenul apoi, și mai departe e… marea, zice-se. Departe tare.
Maria tăcu. N-a văzut marea niciodată. De râu îi era frică, dar acum simțea un dor nebun s-o vadă. Ar fi vrut să plece de aici, unde a truduit ca boul, unde nimeni n-o striga pe nume. Voia să fie om. S-a întors spre Ghiță, i-a luat obrajii între palmele aspre, s-a uitat în ochii lui pentru prima dată și a întrebat:
Mă iei? Te însori cu mine?
Ghiță s-a fâstâcit. Era cam zburător, îi plăcea să se fălească, dar la pas serios nu s-a încumetat. Se lăsa, se eschiva, vorbea despre bani, despre timp. Dar Maria nu-l mai auzea. De parcă o lua cu valul. Se făcuse altfel curajoasă, grabnică, aproape năucă de gândul că poate fi altă. Ea îl trăgea spre ea, îl săruta, șoptea că nu-i pasă ce zice lumea numai să plece cu el. În noaptea aceea a pierdut o cruciuliță de aramă, primită la botez; s-a rupt ața și s-a dus pe unde n-a mai găsit-o. Nu a căutat-o. Așa a fost să fie, a spus ea, cu o resemnare aproape solemnă în glas.
Ghiță a mai venit de două ori, întâlnindu-se pe furiș pe fânar, în pivniță, după huciul de lângă sat. Maria a înflorit dintr-odată. Mergea altfel cu capul sus, mândră; în ochi i s-a aprins scânteia vieții și pe obraji se juca un fel de soare. A reînvățat să zâmbească, timid, ca o fată neobișnuită cu râsul.
Dar totul s-a sfârșit brusc. Nunta domnișoarei a fost cu lăutari, chef și băutură; mirele a luat fata și s-a dus la oraș. Ghiță, firește, cu tot cu ei. Pe Maria n-a anunțat-o nimeni; bucătăreasa i-a șoptit pe sub mână: S-a dus, Mărie, Ghiță tău. Cu domnul. Caută-l pe unde poți.
Maria a așteptat. Seară de seară ieșea la drum, privind fâșia ce ducea la pădure. Stătea înțepenită până la căderea întunericului, când apăreau stelele. Nu mai mânca, nu mai dormea. Chipul ei frumos, supt de zăduf, devenise străveziu. Agafia o ocăra, trăgea de ea, ba chiar arunca cu strachina, dar Maria răspundea cu un zâmbet nelalocul lui. Credea: el o să se întoarcă. Undeva, în oase simțea asta.
Vara a trecut cu furtuni și ploi, s-a lăsat o toamnă mohorâtă. Maria s-a îndrăgostit de orizont de fâșia unde pădurea se unea cu cerul. Simțea că, dacă rabdă destul, Ghiță vine. Nu întreba de el și nici nu părea să-nțeleagă veștile. Credea doar în așteptare. Vorbea puțin, își făcea treaba nebunește, iar în pauze stătea cu ochii pierduți. Zilele și anii s-au răsucit unul-peste-altul. Maria aștepta.
Într-o zi târzie de octombrie, cu copacii goi și ogoarele ude, Maria săpa grădina și, deodată, ridică capul. La marginea pădurii, nălucă de bărbat. Inima i-a stat. Gândea că e Ghiță. Aruncă lopata, o luă la fugă printre mărăcini, strigând:
Stai! Staaaai!
Omul nu s-a întors poate nici n-a auzit. Maria a ajuns la un pârâu umflat de ploi, s-a învârtit pe mal. Ea nu știa să înoate, iar el era departe, dincolo. S-a urcat pe buturugă și a urmărit cu mâna streașină după el. Îi era teamă să plângă, să nu se facă nevăzut în pânza de lacrimi. Îi dispărea capul între crengi și haina lui albă. Maria stătea pe vârfuri, să fie mai aproape și mai curând s-o piardă.
Au găsit-o vecinele, muncind la zmeură.
Ce stai așa? Ți-ai pierdut mințile?
Grigore era acolo nu s-a întors spre ele.
Care Grigore?
Vizitiul… de la conacul vecinului.
Aha, soro, ce-ți veni? El trăiește departe, e om însurat, cu copii ciorchine, și vai de mama lui după ce-a dat căruța peste el. Stă la pat, zic
Nu-i adevărat, murmură Maria, cu o sclipire nelumească în ochi.
Da de unde bați câmpii, femeie? E dus de ani buni! Nici nu-i mai pasă de viață!
Hahaha! a râs Maria pe iarbă. Părul ciufulit, fusta strânsă și genunchii albiți de soare. Râsul acela era zguduitor, de nu părea omenesc.
Vai de tine, rămasă cu mintea! vecina s-a crucit, scuipând repede. Omul e dus pe lumea ailaltă și tu chicănești…
E tânăr, frumos, sănătos, Maria și-a mutat mâna la piept, ochii îi luciau nebunește. Și eu știi cine-s?
Cine?
Nevasta lui. N-avem copii, că n-am fost gravidă…
Vai, femeie, au trecut de-atunci cincizeci de ani! Hai de-aici! i-a tras mâna.
Maria a râs, privind în gura vecinei cu ochii tulburi:
Da de ce-ai mințit? Hei? De ce?
Săraca și-a zis baba, dând înapoi, să nu se pună Necuratul pe capul ei e dusă cu pluta, să o ferească Cel de Sus!
Din ziua aceea, Maria a devenit nebuna satului pe față. N-a mai plâns, n-a mai sperat ca altădată. Muncea cu înverșunare pe bucata ei de pământ, de parcă voia să astupe cu greblatul o durere care nu mai ieșea la capăt. În momentele libere, stătea pe prispa casei și privea la pădure, acolo unde credea că e marea. Iar în ochii ei s-a așezat o liniște atât de adâncă, încât oamenii ocoleau, șoptind rugăciuni pe la colțuri.
Cât o mai țineau picioarele, chiar și-n iunie, când mirosul dulce de bujor și tei umplea aerul, Maria îmbrăca ia cea curată, își pieptăna părul lung cu fire albe, ieșea pe imaș și stătea minute în șir privind linia unde cerul sărută drumul. Stătea neclintită, destul de zveltă, deși frumușetea i se răcise. În postura ei parcă se aduna veac de răbdare: o rădăcină înfiptă în pământ, care nu aștepta ani, ci secole. Iar dacă vreun curios o întreba, zâmbea blând:
Fericirea mea. E acolo, după pădure. Grigore al meu mi-a promis că vine azi.
Sărac pomanagiu de om! Vai de capu ei!
Iar vântul învârtea frunzele prin copaci, iar râul curgea în ritmul lui veșnic, și undeva, departe-departe, dincolo de păduri și orașe, se auzea vuietul mării pe care Maria n-avea să o vadă, dar la care visa ca o rugăciune.
Scârțâi ușa casei ei. Lina venea să aprindă focul. Maria a ridicat ochii stinși, fără vopsea, spre ea.
Ei, cum ți-i piciorul, Marie? a întrebat Lina.
Bătrâna mormăia un șir de vorbe fără cap sau coadă.
Lina s-a aplecat:
Mă? Ce ai zis?
…să mor, numai asta mi-a mai rămas. Nu, el nu mai vine… Să morAtunci Lina a așezat o mână blândă peste mâinile Mariei și a îngenuncheat lângă pat. Pentru o clipă, satul apăru tăcut prin geam, cu liniștea lui bătrână, cu toate durerile și așteptările ascunse. Maria răsuflă adânc și, dincolo de ceața ochilor, văzu, parcă pentru o clipă, silueta tânără a unui bărbat cu pălărie, în lumina ştearsă a amintirii. Un zâmbet cald îi scăpă, brăzdând chipul plin de riduri. Se gândi: O viață ai, și o pierzi, și tot speri și tot iubești
A doua zi, când Lina s-a întors, Maria nu mai era. Stătea liniștită, cu mâinile împreunate peste piept, cu zâmbetul acela senin, străin, însorit. Deasupra patului, baticul i se legăna ușor, ca o aripă uitată. Iar pe masa din odaie, lângă fereastră, o crenguță cu flori de câmp, tăiată proaspăt, tresălta sub vânt un semn că, peste mărăcini, cineva o strigase în sfârșit pe nume.
În sat se șoptea ani buni de Măria cu sufletul dus. Dar când dădea soarele pe imaș și fetele râdeau la marginea pădurii, puneau urechea la pământ, căci unii jurau că Maria mai râde și-acum, peste munți, printre valuri. Și poate, undeva, o femeie simplă, desculță și vie, aleargă să-și întâmpine, în sfârșit, dragostea.
