Viața pustie a Cleopatrei
Zăpada nu mai ardea tălpile goale Cleopatra nici nu le mai simțea. Numai vântul, ca un bici, o desfigura pe față, pe mâini și pe gât, străbătându-i pieptul sub unica cămașă de noapte. Părul alb, încărcat de omăt, se îngreunase ca niște țurțuri. Viscolul bâzâia și lovea turbat pe uliță, și Cleopatra se rătăcise chiar în propria-i bătătură. Sprijinită de gardul înghețat, și-a strâns mâinile pe piept și a început să joace doina plânsului:
Ce bine-ar fi să mă ierte Domnul și să m-oi stinge! Ia, să mă chemi, Doamne… De-ar veni moartea…
Ar fi murit sigur în noaptea aceea, înghețată, dacă nu era vecina Saveta, ieșită să vadă de vacă: poate fătase? A văzut poarta Cleopatrei larg deschisă, lumină slabă ieșind pe sub ușă.
Cleo! Tu ești acolo? Ce umbli ca o nălucă pe întuneric?
Cleopatra, însă, stătea ascunsă în vântul năprasnic, printre copaci și grădină veche, orbând ochii și repetând mereu, ca fermecată: să mor, să mor…
Saveta a dat buzna în curtea ei.
Cleo, unde ești? Cleopatră, fir-ar să fie! Cleo!
Chiar dacă ar fi vrut, Cleopatra nu mai putea răspunde. A căzut cu un oftat, s-a lăsat pe lângă gard și și-a rezemat capul încâlcit pe genunchi, mormăind ceva nedeslușit. Ochii uscați se umpleau de lacrimi. Și deodată cineva a încercat să o tragă, însă bătrâna era împietrită de frig.
Of, femeie bătrână, vai de capul tău! Stai, că vin! se auzi vocea Savetei, care a zbughit-o după bărbatul ei. Împreună au tras-o pe Cleopatra în casă.
Din noaptea aceea, Cleopatra n-a mai ieșit din pat. Dimineața a venit o tânără felceriță, plină de mirare la nouăzeci și unu de ani, nici măcar nu se îmbolnăvise, doar tălpile-i erau înghețate. S-a aplecat lângă fața Cleopatrei:
Doamnă, să vă ducă fetele la spital. Să chemăm sanie?
Bătrâna s-a uitat la părul negru al fetei, la obrajii zburătăciți de frig, și a clătinat mândră din cap:
Nu-mi trebuie nicăieri. Stau aici. Du-te cu Dumnezeu, fată bună, nu-ți pierde vremea cu mine.
A zăcut Cleopatra săptămâni bune. De ce ieșise singură, noaptea, desculță și în cămașă, nimeni nu știa. Unii credeau că-i mintea slabă, ea însă simțea altceva, ceva ca o chemare. Cu o seară înainte, se tolănise pe pat, despletind un ciorap, dându-i firul înapoi. Degete ostenite, pricepute, lucrau fără vedere, căci gândul îi hoinărea departe. Privea țintă spre un pătrat de perete și zâmbea straniu, gândindu-se la ceva trecut la amintiri.
Viața Cleopatrei fusese doar trudă și lipsuri, de copilă. Un singur licăr de lumină răzbise prin negura aceea grea o scurtă zvâcnire de iubire.
Pe băiat îl chema Vasile.
Vasilică… Vasilă… ofta bătrâna, zâmbind și mai larg, cu un tremur de uimire în glas.
Poate visase atunci că merge pe imaș, către liziera codrului dincoace de moșia boierească. Umbra lui, unde promitea să vină, se întrezărea în miezul ogorului. Stătea Cleopatra, acoperindu-și ochii cu palma, aștepta. În suflet, frica şi dorul o zvâcneau ca două ierburi amare. Şi, deodată, vedea silueta bărbătească în lumina ploii de secară, striga fericită, alergând: Vasile! Vasile!
Așa adormea Cleopatra, mereu cu aceleași gânduri. Dar într-o noapte, trezindu-se, s-a zvârcolit în pat, a aruncat plapuma, și-a întins mâinile și a pornit orbește spre ușă:
Revin repede… nu mă țineți mult…
A ieșit în viscol, desculță, fără să știe unde-i este sufletul. Întindea mâna în noapte, ca după o făgăduială:
Vasile!…
Frigul i-a pătruns oasele. Iar picioarele i-au găsit scările înghețate și, visând mereu către gard, la el gonea, luptând cu iarna:
Vasile! Sunt aici! Vasile!
A dat cu ochii la capătul pomilor, a tot alergat pe lângă gard, mereu zâmbind de undeva de departe:
Intr-o clipă… poate îl zăresc și de partea asta…
Dar poarta n-a mai nimerit-o. S-a învârtit în curte, şi-a pierdut busola. Ori plop, ori șopru, ori până la genunchi în zăpadă. Și acolo, cuprinsă de deznădejde, au găsit-o oamenii satului.
Apoi Saveta o vizita des, îi aducea de-ale gurii, vorbea de una-alta, încălzea soba. Felcerița o trata, îi ungea picioarele degerate cu mirosuri amare, îi cerea să măsoare febra, dar Cleopatra, după ce rămânea singură, privea spre podul casei cu ochi goi. Asculta lumile voastre de afară: lătratul câinilor, scârțăitul saniei, veselul copiilor venind de la școală.
Cel mai mult o prindea somnul. Se trezea și revedea lumina dawnului ori întunericul nopții. Lemnele trosneau în vatră, de pe streșini picura. Doamne, când m-oi duce și eu? Să mor, Doamne…, gândea ea mereu.
Din fragedă copilărie, învățase un adevăr amar: soarta ei era ca o coastă de deal brăzdată de nămol și ciulini, pe care mereu te rostogoleai, izbindu-te de pietre și rădăcini. Nimeni nu-ți oferea mâna, nimeni nu oprea prăbușirea, nimeni nu te ridica iar la lumină. Tot satul așa trăia, și nici ea nu aștepta altceva. Pentru ea, viața fusese o cădere lungă, obosită, singurul lucru rămas era să rabde, cu dinții strânși, să nu urle.
Primăvara aceea sosi târziu, cu țipete de frig, ploi lungi care aduseseră numai noroi. Zăpada s-a topit abia în mai, și peste pământul jilav și negricios zăcea o milă de privit. Nici salcâmii, nici prunii nu înfrunziseră, și grădinile stăteau sterpe și negre ca după foc. Cleopatra, cu o batistă înnodată la spate peste părul ud, mergea pe drumul de noroi de la fântână. Gălețile se bălăbăneau, aruncând apă pe tălpile-i crăpate și reci. De peste drum, la gardul strâmb, bărbați dogorau umed țigare, vorbăreau în șoaptă, îi aruncau priviri, însă Cleopatra trecea, cu ochii pierduți în pământ. Se obișnuise de mult să fie nevăzută, ca o parte din peisajul cenușiu.
Cleo! strigă baba Parascheva, femeia de la moșia boierească, cu care servise atâția ani. Vocea era răstită, nu suporta împotrivire. Fugi la prăvălie! Spune-i lui Ghiorghiță să dea pânză cu flori pentru domnișoară! Să nu pierzi vremea, că vin musafiri de la oraș și trebuie să pregătim masa. Și să aduci și flori!
Cleopatra a lăsat gălețile lângă tindă, a șters mâinile aspre de șorțul murdar și a pornit prin noroi către marginea satului. Deși avea douăzeci și doi de ani, părea că viața îi trecuse pe lângă ea, fără ca s-o fi atins vreodată. De la moartea părinților, văduva boieroaică o luase slujnică pentru mâncare, și de atunci devenise o fată tăcută, palidă, cu ochii plecați, mâinile bătătorite și spatele încovoiat de muncă.
Cleopatra muncea de cu noaptea până-n noapte, până-i vuia sângele-n tâmple și-i ardea picioarele. Căra lemne prin ploi, mulgea capre în șoproane reci, frământa lutul pentru cuptor, spăla la copcă, smulgându-i mâinile de frig. Prășea grădina la soare, la căldura care amețea și ademenea cu mirosul coacăzelor negre și zmeurei. Nu avea dreptul să guste, boieroaica număra fiecare bobiță și răsplătea lipsa cu plagă de urzică: Nu pentru tine cresc, trândavo! Cleopatra nu privea niciodată spre pomi; smulgea buruiana mușcându-și buzele ca să nu plângă, încercând să-i fie pe plac stăpânei, doar să-i lase un pic de răgaz. Până seara, silueta ei slabă se strecura printre pomi și frunze, ispitită și băgată în minte de parfumul greu.
Sâmbăta încălzea baia. Căra bidoane grele de apă de la râu, încintea soba până la amețeală și aburi roșii. Acolo, în aburul fierbinte, spăla cu periile cele mai groase spatele plin și moale al boieroaicei, până îi ardea capul și lacrimile îi urcau la ochi. Bătrâna o întorcea când pe o parte când pe alta, o punea iar și iar să frece carnea lâncezită. Cleopatra, obosită, ba în genunchi, ba pe vârfuri, se străduia s-o facă pe plac. O ștergea, o îmbrăca în haine curate, și când o conducea înapoi, simțea ceasuri de lehamite în suflet. Femeia ba țipa la ea, ba râdea, ba îi spunea cal de povară lovind-o pe obraz cu o palmă moale și udă. Cleopatra era împăcată. Nu știa altă viață, nici nu visa la altceva. O umbră între ea și lume, zid de neputință, de oboseală, de speranță îngropată.
Nu-i păsa cum e îmbrăcată, cui îi trebuie sau ce primea de la sărbătoare. Fetele se strângeau câteodată la șezătoare, flăcăii îi făceau cu ochiul, dar pe Cleopatra nu o clintea nimic. Nu ședea niciodată degeaba, iar boieroaica, obișnuită cu hărnicia ei, n-o slăbea de muncă.
Într-o zi, privind-o cum șterge praful de pe oglindă, boieroaica a întrebat-o așa, cu gându-n altă parte:
Cleo, nu vrei să te măriți? Să te dau după vreo om?
Cleopatra a coborât de pe scăunel, a stors cârpa și a spus liniștită:
Cum vă place.
Sau să rămâi fată bătrână?…
Totuna-mi este.
Așa! Fata bătrână e mai bună. N-ai să faci copii să-ți plângă-n cap. Cu așa șale, pun pariu că făceai o ceată! Dar nu-s ca fiică-mea.
A vrut să se-nchine gândindu-se la fată, dar a uitat pe pojghița de gând și a plecat înapoi, chemată de glasul fetei.
Vorbele acestea nu răscoleau nimic înlăuntrul Cleopatrei. Sufletul ei era blajin, somnoros, ca o oaie bătrână. Înaltă, zdravănă, nu poftea nimic pentru sine, deși trupul, încă tânăr, ar fi vrut poate, ca orice făptură, ceva. Între ea și ceilalți stătea un gard, nevăzut, darnic cu umbra. Și acolo, înăuntru, trăia liniștită, fără doruri.
Băieții, obișnuiți cu răceala-i aproape bărbată, nici nu o mai îngăduiau cu firea ori cu privirea, iar bătrânul vizitiu Nicolae zicea:
Frumusețea Cleopatrei nu-i de lume, e pentru sfinți. Așa a vrut cerul.
Dar lumea nu stă locului și, cum e soarta, a venit peste Cleopatra o întâmplare, să-și scoată capul peste acel gard spre lumea celorlalți, măcar pentru puțin.
Era pe la început de iunie, iar iarba mirosea a dulceață peste lunca proaspătă. Se așteptau oaspeți la conac. Domnișoara slabă, cu obrajii palizi trebuia să primească un tânăr boier sosit cu gând de însurătoare. Cleopatra a fost trimisă să culeagă margarete din luncă. Coborâse desculță, cu grijă printre ierburi, când drumul i-a fost tăiat de un fecior scos ca din cutie. Purta vestă peste ie brodată, cizme lucioase ce străluceau chiar și pe nor. Privirea lui, cu ochii obraznici și părul uns de fixativ, strecura o dorință răutăcioasă. Îl chema Vasile, vizitiu la moșia alăturată, adus odată cu tânărul stăpân. Stătea în calea ei, uitându-se la ea ca la un cal scos la târg.
Sănătate, frumoaso, și-a făcut el de lucru, desenând-o din priviri de la cap la vârful picioarelor, ochindu-se pe brațele pline și pieptul strâns sub bluza decolorată.
Cleopatra nu l-a băgat în seamă. A făcut un pas la o parte, dar el i-a tăiat iar calea.
Și tu cum te cheamă? a rostit ea sec, mereu cu ochii în jos.
Cine ți-a spus, știe; ție nu-ți trebuie! i-a răspuns și, fără să mai privească, l-a înconjurat ca pe o bornă.
Dar Vasile nu s-a lăsat. A început să vină cu boierul săptămânal. Cleopatra îi simțea vocea, privirea apăsătoare când vărsa apă sau spăla vesela, când albea pereții ori trecea cu mătura la grajd. Îi adresa vorbe glumețe, încerca o atingere cu coatele, însă ea îl ignora cu tărie. Odată, intrând la grajd după făină, Vasile a prins-o de mijloc și a tras-o spre saci. Nici măcar n-a țipat. S-a smuls cu așa putere, că el a căzut de-a lungul pe paie, proptindu-și capul de stâlp. Cleopatra l-a privit de sus cu o mirare rece și a spus:
Te-ai găsit!
Și-a aranjat basmaua, a scuturat poalele și a ieșit, lăsându-l să-și scarpine cucuiul. Atunci, în ochii lui n-a mai fost doar poftă, ci o zvâcnire ciudată de curiozitate aspră. Era obișnuit cu fete supuse, dar această femeie nestrăpunsă îi devenise provocare.
Cât despre Cleopatra, nu se putea zice că era neatinsă de simțire, însă nu-l vedea pe Vasile ca femeile ceilalți. Fără gând luminat ori patimă, era mai mult ca un început care o smulgea din noroi spre drag de viață. Simțea nevoia să respire, să fie, fără să știe de ce.
Într-o zi, când Vasile căuta să o ajute la găleți, Cleopatra i-a zâmbit cumva, pe sub sprânceană, iar altă dată l-a privit lung de la fereastră. Atât. Dragostea lor, dacă a fost, a durat scurt.
Odată Vasile a sărit pentru un copil prins la furat porumb pe moșie boieroaica îl pusese pe vizitiu să-l bată. Cleopatra, văzând copilul, s-a repezit, vrea să primească loviturile, dar Nicolae a dat-o la o parte. Atunci ea a înșfăcat o bucată de lemn, gata să-l lovească în spate. S-au oprit cu toții. În clipa aceea, Vasile a sărit, a smuls biciul și a strigat:
Lasă-l! Mă duc să spun boieroaicei tot! Ieși de aici!
Femeile s-au strâns repede în jurul copilului, întrebau cine-i, dar el s-a strâns mic și a murmurat:
Mi-a murit mama alaltăieri… moartă…
Cleopatra și-a pus mâinile peste gură, și-o amintire grea, ca o piatră, a izbit-o în cap. S-a grăbit spre odaia ei, s-a prăbușit în pat și a plâns ca niciodată, cu hohote, tremurând din umeri și strângându-și patul. Nu mai plângea demult acolo pe sine însăși se plângea, de dor, de neputință, de ceva ce nu cunoscuse vreodată pe nume.
Vasile a găsit-o. A intrat tiptil și s-a așezat lângă ea. Nu i-a spus nimic, doar a cuprins-o peste umeri. Și ea, pentru prima dată, nu l-a respins. S-a lipit de el, simțind căldura trupului său tânăr, și s-a liniștit. Lacrimile mai curgeau, dar liniștea se făcuse. A stat așa, ascultându-i respirația, și deodată a șoptit:
Ce-i acolo, după codru? Mai departe?
Orașul, a spus el, puțin mirat, marele oraș, cu case de negustori, prăvălii, biserici.
Și mai departe?
Și mai departe e alt oraș. Mergi cu trenul. Și apoi, spun unii marea, departe…
Cleopatra a tăcut. Nu văzuse marea niciodată. Se temea să înoate peste râu. Acum însă voia să vadă marea. Să plece, să iasă din bătăi, din osteneli fără rost, unde era cal de povară și nici numele nu-l știau. Voia să fie om. S-a întors spre Vasile, l-a atins cu palmele crăpate și, pentru întâia dată privind în ochii lui:
Mă iei cu tine? Te însori cu mine?
Vasile s-a tulburat. El era glumeț, povestitor de pustii, nu gata de fapte. S-a speriat, s-a dat la o parte, a început să spună că trebuie să aștepte, să facă bani. Dar în Cleopatra o spărsese ceva. Se făcuse alta îndrăzneață, curajoasă, decisă cu totul. Acum ea îl trăgea către ea, îl săruta, șoptea că nu o interesează ce spun oamenii, că e gata să plece oriunde, numai s-o ducă. În noaptea aceea, și-a pierdut cruciulita de la gât s-a rupt ața, a căzut pe podea. Nu a mai căutat-o. Așa să fie, a spus ea încet.
Vasile mai venea de două ori. Se întâlneau pe ascuns la șură, în beciul părăsit, în sălcii la margine de sat. Cleopatra înflorea pe zi ce trece. Mergea altfel, cu fruntea sus, ochii îi scăpărau, pe obraji îi înflorea sănătate. Învăța să zâmbească, stingheră.
Dar totul s-a sfârșit. Nunta domnișoarei s-a făcut cu muzică și petrecere, și tânărul boier a plecat la oraș cu tot cu Vasile. Nici n-au anunțat-o. Cleopatra a aflat de la bucătăreasă, care numai bună s-a găsit să-i spună: A plecat al tău, Cleo. Să-l cauți în vânt.
Cleopatra l-a așteptat. Seară de seară ieșea pe uliță, urmărind colbul drumului spre pădure, cu mâinile la piept, până la apus. Nu mai mânca, nu mai dormea. Chipul îi devenise palid și gol, ochii scânteiau bolnăvicios. Parascheva o certa, îi arunca farfuria, dar Cleopatra doar zâmbea cu un aer liniștit, pierdut. Era sigură: el se va întoarce. Nu se poate altfel. Simțea în fiecare celulă a trupului slăbit.
A trecut vara, toridă, cu furtuni. A venit toamna cu cețuri și frunze ude. Cleopatra iubea să privească linia orizontului, de unde vârful pădurii atinge cerul. Credea că dacă are răbdare, Vasile va reveni. Nu întreba pe nimeni, nici nu asculta răspunsuri, doar zâmbea. Știa că oamenii răi și soarta i-au pus opreliști, dar, atâta vreme cât a prins în viață câteva zile bune și calde, când îl săruta pe Vasile, nu se poate să nu fi dorit și el la fel. Cine n-ar vrea să fie fericit? Și ea aștepta, cu răbdare. Spunea puțin, tăcută. Gândea mereu ceva, își vărsase toată puterea pe muncă, să tacă durerea. În orele libere, apuca să stea privind departe-departe, fără să vadă nimic. Zilele, anii, lunile se topeau într-o grămadă nedeslușită. Cleopatra aștepta.
Într-o zi, la sfârșit de octombrie, cu pomii goi și câmpul negru, Cleopatra, săpând la grădina sa, a dat cu ochii de un bărbat la marginea pădurii. I s-a oprit inima. Parcă era Vasile. A azvârlit sapa și a pornit iute, cu mâinile largi:
Așteaptă!… Așteaptă!
Bărbatul nu s-a uitat. Cleopatra a ajuns la râu, dar el era pe malul celălalt. S-a urcat pe o scândură la apă, și-a dus mâna la sprânceană, să vadă mai bine. Se temea să plângă, să nu dispară. Deja capul bărbătesc abia se mai zărea; pata aceea s-a micșorat tot mai mult. Cleopatra stătu pe vârfuri, dorind să fie măcar o secundă mai aproape. S-a uitat, dar nu mai vedea decât câmpul fără sfârșit.
O vecină bătrână care se acoperea cu frunze de zmeură a dat peste ea:
Ce stai, femeie? Sus, că nu-i de stat!
Era Vasile, a zis Cleopatra fără să întoarcă capul.
Care Vasile?
Vizitiul… cel tânăr, cu boierul…
Din moșia vecină? Vezi să nu! De ce-l tot aștepți?
Îl aștept.
Ce să mai aștepți? Am auzit că s-a însurat de mult, de ani. Trăiește la Lunca Mare, are copii, femeie bolnavă, abia se mai ține.
Nu minți, a spus cu o voce stinsă, urâtă de nebună.
Cum să mint? Vai și-amar de el, anii i s-au dus… Și-a făcut cruce. Dacă nu-i mort, tare bolnav.
Ha, ha, ha! a râs Cleopatra, șezând pe jos, cu părul răvășit, fusta ridicată, genunchii albi în soare. Râs necunoscut omului.
Biata, săraca! Femeie, nu… să nu bată Dumnezeu! s-a îndepărtat babă, zicând în gând: E bătută de soartă, de nu te pune cu ea!
De-atunci tot satul o numea sărmană. Cleopatra nu mai plângea, nici nu aștepta pe nimeni ca altădată. Munca îi devenise și mai aprigă, ca să-și stingă zvârcolirea. Învelea-n sine durerea și, în clipele libere, stătea pe prag, privind spre codrul dincolo de care ea credea că e marea. În ochii ei zăcea o goliciune atât de mare și liniștită, că toți făceau cruce când treceau pe lângă ea.
Cât mai avea putere, chiar și la amiaza de iunie, când văzduhul mirosea a bujori și tei, Cleopatra își punea cămașa curată, pieptăna părul lung, la spate, ieșea pe pajiște și privea, nemișcată, la linia albastră unde codrul se unea cu cerul. Stătea locului, zveltă, dar fără frumusețea de altădată, într-o așteptare veche, ca și cum rădăcinile i se legaseră de pământ cu secolele. Dacă cineva o întreba cine așteaptă, spunea calm, cu zâmbet blând:
Fericirea mea. E acolo, după pădure. Vasile mi-a promis că vine azi.
Săraca, sărmană…
Doar vântul bătea în vârful copacilor, iar râul curgea încet, pe veci, și undeva, departe, dincolo de sate, de orașe, dincolo de pădure, vuia marea, pe care Cleopatra n-a văzut-o niciodată, doar cu inima.
Pocni ușa casei ei. Saveta a venit să aprindă focul. Cleopatra și-a aruncat ochii goi spre ea.
Ei? Cum ți-e cu picioarele? a întrebat Saveta.
Bătrâna a bolborosit neinteligibil. Saveta s-a apropiat mai tare.
Ce-ai zis? N-am înțeles!
…mor să mă ia, să mă duc odată… Nu, el n-o să mai vină. Doar moartea mi-a rămas…
