Ninsoarea nu-i mai ardea tălpile goale Anișoara nu le mai simțea de mult. Doar vântul îi biciuia obrajii, brațele și gâtul, străpungându-i pieptul slab acoperit doar de o cămașă de noapte subțire. Părul cărunt și des, plin de zăpadă, se îngreunase ca niște țurțuri. O viscolă puternică urla cu furie, iar Anișoara nu mai știa încotro merge, rătăcind ca o umbră chiar prin propria gospodărie. S-a rezemat cu spatele de scândurile înghețate ale gardului, și-a împreunat mâinile pe piept și a oftat stins:
De-ar veni moartea mai repede! Ia-mă, Doamne De-aș muri
Ar fi murit sigur în noaptea aceea, înghețând de vie, dacă nu s-ar fi trezit, în trecere, vecina Ileana, care ieșise să vadă dacă nu-i făta vaca. Atunci a observat că ușa Anișoarei era larg deschisă și dinaintea casei răzbătea o dungă de lumină.
Anișoara! Ce tot faci acolo, în întuneric?
Dar Anișoara, ascunsă în colțul curții, în spatele copacilor și al viforului, repeta cu ochii strâns închiși, ca și cum s-ar fi stricat o strună în ea: de-aș muri, de-aș muri
Ileana a sărit gardul și a intrat grăbită la Anișoara:
Anișoara! Ești aici? Anișoara, ce te-a apucat, măi nebuno?! Anișoara!
Anișoara n-a răspuns, nici de voia nu era în stare. S-a prăbușit lângă gard, murmurând ceva nedeslușit, cu capul căzut pe genunchi. S-a strâns bocnă, cu lacrimi adânci pe obrajii scofâlciți. Apoi cineva a încercat să o ridice și s-o tragă în casă, dar degeaba bătrâna se împietrise de frig.
Vai, nebuno bătrână! Vin acu! s-a răstit Ileana și s-a dus după bărbatul ei. Amândoi au cărat-o pe Anișoara în odaie.
De atunci a rămas la pat. Dimineața a venit o tânără asistentă, uimită că la nouăzeci și unu de ani Anișoara n-a răcit deloc, doar degerături grave la picioare. Aplecată peste fața babei, i-a spus:
Ar trebui să mergeți la spital. Să chemăm o mașină?
Anișoara a privit cu jale la părul negru al fetei, la obrajii ei rumeni de frig, și a dat din cap încăpățânată:
Nu-i nevoie. Aici stau. Și tu, dragă, nu-ți bate capul cu mine. Nu-mi mai trebuie nimic. Du-te cu Dumnezeu.
Așa a zăcut două săptămâni. Încă de ce se dusese tiptil, desculță, în cămașă subțire, în curte, în noaptea aceea? Toți credeau că bătrâna s-a smintit de bătrânețe, însă Anișoara simțea ceva misterios, ca și cum soarta ar fi pus-o la încercare. Seara dinaintea incidentului stătea pe marginea patului, în lumina slabă a lămpii, și desfăcea cu degetele-i noduroase un ciorap vechi de lână. Mâinile lucrau, dar gândul zbura departe. Privea într-un punct gol pe perete, zâmbind ciudat, amintirilor.
Toată viața Anișoara fusese numai trudă și nevoi. De mică, nimic bun nu trăise muncă grea, lipsuri, frig amar. Doar o singură rază scurtă de lumină îi străfulgerase toată existența: o iubire tăioasă, scurtă ca bătaia inimii.
El îl chema Gheorghe.
Gheorghiță Gheorghiță al meu șoptea cu buzele încuiate Anișoara, zâmbind și mai larg, cu un zâmbet tainic.
Parcă visa cu ochii deschiși: mergea pe câmp, spre liziera pădurii unde se termina moșia boierei. Anișoara privea departe, ținându-și palma streașină la ochi, așteptând. El îi promisese că va veni. În piept, teamă și speranță se roteau ca niște mătase roasă. Și vedea, parcă în fumul câmpului de secară, o siluetă bărbătească. Fugea spre el, fericită, țipând: Gheorghiță! Gheorghiță!
Pe gândurile astea a adormit și bătrâna. Când, în noaptea aceea, s-a trezit brusc și neliniștită. Din fereastră urla viscolul. A stins pătura, a întins mâinile și, pipăind pereții nesigur, a pornit spre ușă.
Revin repede, acum vin
A ieșit în zăpadă fără papuci, buimacă. A privit încețoșat viscolul alb peste sat. Din instinct a întins mâna, ca și cum ar fi cerut ceva:
Gheorghiță!
Frigul i-a străpuns tot trupul, oasele parcă-i înghețaseră. A simțit sub tălpi treptele înghețate și s-a prăbușit pe potecă. Privirea înainte, spre dincolo de gard, unde-l simțea pe el, se lupta cu stihiile:
Gheorghiță, sunt aici! Gheorghiță!
Când a întâlnit gardul, a început să-l ia la pas, ba într-o parte, ba în alta. De-abia atunci și-a dat seama că-i amorțesc picioarele până la glezne, că nu mai poate merge. Încercând să iasă prin poartă, s-a rătăcit. În curte nu mai recunoștea nimic, deși crescuse acolo. Așa au găsit-o vecinii.
O vreme a venit Ileana, i-a adus mâncare și a pus foc în sobă. A venit și domnișoara doctoriță să-i îngrijească rănile, să-i pună alifii mirositoare pe picioare. Anișoara făcea tot ce i se cerea, dar, rămasă singură, privea tavanul cu ochi goi. Asculta sunetele de afară din sat: lătratul câinilor, scârțâitul săniilor, glasurile copiilor întorcându-se de la școală.
Cel mai des o apuca o moleșeală adâncă. Deschidea ochii și vedea: acum e ziuă, acum e iar noapte. Focul trosnea leneș în sobă, picăturile plouau stinse de pe streașină. Doamne, când oi muri, măcar să fie curând! se gândea iar și iar Anișoara.
De mică, asimilase o singură lege crudă și grea: soarta ei era ca un povârniș pieziș, plin de noroi și mărăcini, de pe care te rostogolești mereu în jos, cu lovituri dureroase-n pietre și rădăcini. Nimeni nu-ți stă alături, nimeni nu-ți întinde mâna să urci spre lumină. Așa trăiau toți: viața era doar o lungă, obositoare cădere, iar singura mântuire era să rabzi în tăcere.
Primăvara acelui an a venit târziu și rău: ploi lungi, necaz, sărăcie. Noroi pe drumuri până la genunchi. Zăpada s-a topit în mai, lăsând pământul jilav, cernit, ca o piele de animal vechi. Frunzele abia înfloreau prin grădini, copacii stăteau goi ca după foc. Anișoara, cu un nod greu de batist din cârpe pe cap, se întorcea pe uliță cu gălețile pline, vergi de oboseală și frig pe picioare. Pe partea cealaltă, la un gard căzut, stăteau câțiva bărbați, fumeau în ploaia măruntă, privindu-o pieziș. Anișoara treceau pe lângă ei cu ochii în pământ. Era, de mult, invizibilă, parte din peisajul cenușiu al satului.
Anișoara! strigătul Agafiei, baba cu care slugărise la boieroaică, a spulberat liniștea jilavă. Hai repede la prăvălie! Zi-i lui Moș Ilie să dea pânză cu flori pentru domnișoara. Tu, nu sta! Diseară sunt oaspeți de la oraș, trebuie masă mare Și să rupi și niște flori!
Anișoara a lăsat gălețile pe prag, și-a șters mâinile de șorț și a pornit la drum. Avea douăzeci și doi de ani, dar viața îi păruse sfârșită demult. De la zece ani, rămăsese orfană, și văduva boiereasă o luase pe mâncare. Era atunci slabă, speriată, bătută și umilită. Crescuse într-o fată înaltă, cu trup chinuit, mâini tari și ochi stinși, fără zâmbet.
Muncea din zori și până-n noapte. Din greu, uneori până cădea jos de epuizare. Corda lemne în ploaie, mulgea caprele în cocină, frământa lutul pentru sobă, spăla la copcă până-i înghețau degetele. În grădină, smulgea buruienile sub soarele dogoritor, dar nu avea voie să guste nicio boabă boieroaica număra fiecare și, pentru orice lipsă, Anișoara era bătută cu urzici. Nu pentru tine cresc, leneșo! Huța-mi pe obraji, Anișoara înghițea amarul. Nu ridica niciodată ochii: tăcea, muncea, se ruga să nu-i stea boieroaica prea mult în cârcă. De la fereastră îi vedeai spinarea subțire, fugind printre tufele de coacăz și zmeură, cu ochii pierduți sub frunziș.
Sâmbăta, făcea baia boieroaicei. Căra bidoane grele până la râu, aprindea cuptorul până la dogoare, de-i fumega capul. În aburul sufocant, îi freca spatele lat, moale, cu o perie aspră, până se prăbușea epuizată. Boieroaica se întorcea greu pe o rână, apoi pe alta, urlând să fie spălată mai tare. Anișoara clătina din cap, ștergea bătrâna, o îmbrăca în haine curate și o ducea în casă. Boieroaica cu remușcarea ei scăzută o ciupea de șale, uneori îi dădea și câte o palmă blândă, numind-o cal de muncă. Anișoara nu se mira. Nu știa altceva, nici nu visa vreodată la vreo schimbare. O perdea groasă de oboseală și neznădejde o ținea printre ceilalți; îi respingea și farmecele fetelor, și avansurile băieților. Boieroaica nu s-ar fi descurcat fără ea.
Într-o zi, văzând-o cum curăță geamul mare, a întrebat-o bâtrâna:
Anișoară, nu vrei să te mărit? Să te rânduim cuiva?
Cum doriți, mumă boieră.
Ori poate rămâi fată bătrână?
Mi-e totuna.
Boieroaica a dat din mână:
Mai bine așa. Că la câți copii poți face cu dosul ăsta, vai de capul tău! Dar ai noroc că te ține sănătoasă, nu ca pe Polina mea.
Dar apoi uită și a plecat la glasul fiicei.
Nicio tresărire în sufletul Anișoarei. Își trăia apatic zilele, făcută doar să rabde și să tragă, deși în ea, undeva departe, poate clocotea dorința de o altă lume. Noroc că băieții și bărbații satului s-au lăsat păgubași; chiar și ciobanul Moș Toader zicea: Anișoara parcă-i de-a lui Dumnezeu, nu de oameni. Și așa s-ar fi dus viața ei, dacă nu s-ar fi întâmplat într-o vară fierbinte și mirosind a fân proaspăt să treacă de partea cealaltă, să simtă ce-nseamnă să fii om, măcar puțin.
Toată taina s-a petrecut la început de iunie, când câmpul se-mbiba cu verdele cel mai crud. La moșia boierei veneau musafiri întovărățiți de un tânăr domn de la oraș, venit cu gând de logodnă. Anișoara a fost trimisă să adune margarete din lunca de lângă râu. Acolo, pe poteca îngustă, i s-a pus în cale un fecior necunoscut: în vesta scumpă, cămașă cusută la gât, cizme lăcuite. Avea ochi ironici, o privire jucăușă, părul uns cu untdelemn și pieptănat atent. Era Gheorghe, ciobanul de la o moșie învecinată, venit cu tânărul boier. Și o privea fără ascuns, de parcă ar fi trecut la târguială.
Ziua bună, frumoaso! a zâmbit el, privind-o de sus până jos, insistent la mâinile bronzate și pieptul dezvoltat, peste cămașa ponosită.
Anișoara nu l-a privit nici măcar. L-a ocolit mută, cu pas grăbit, dar Gheorghe a săltat în fața ei.
Ce vrei? a mormăit Anișoara, cu privirea în jos.
Cum te cheamă?
Cine m-a numit, știe! N-ai tu treabă! i-a tăiat-o și a trecut mai departe, ca pe lângă un bolovan.
De atunci, Gheorghe a venit cu boierul săptămână de săptămână, și-o pândea pe Anișoara peste tot la fântână, la saivan, în spatele casei. Îi spunea vorbe deocheate, încerca s-o ciupească, ea își vedea de treabă fără să-l bage în seamă. Într-o zi l-a găsit ascuns în șopron, a sărit pe ea să o cuprindă, dar Anișoara l-a împins cu atâta forță, de a izbit cu ceafa în perete. El a rămas derutat, ea l-a privit de sus cu o liniște rece, fără emoție:
Să-ți fie de învățătură!
Apoi și-a aranjat basmaua, și-a scuturat fusta, și-a plecat lăsându-l trântit pe paie. Gheorghe a rămas mirat, cu altceva în ochi decât poftă o nedumerire arzătoare. Nu era obișnuit cu fete tari și mute. Și totuși, în ea s-a trezit ceva. Nu-l iubea, nu-l visa, dar Gheorghe a stârnit ceva înlăuntru o lucire de dorință, foame de viață.
Anișoara începuse să zâmbească. Se trezea devreme, privea zorii pe luncă, mulgea vaca, rămânea pe gânduri privind soarele cum ridică negura de pe iarbă. Voia să se lase-n iarbă, să râdă din toate puterile de tinerețea ei. Dar cum se vedea fără rost, se întorcea mereu la muncă. Și-așa a trecut o lună.
Gheorghe nu pricepea, nu reușea să-i smulgă inima și, deși îi furase un sărut pe furiș în pivniță, de la Anișoara a primit o palmă zdravănă. Iar el nu s-a lăsat: o urmărea, sperând să-i câștige atenția. Când o ajuta la apă, când stătea lângă grajd, când lucra cu caii și o vedea din fereastră. N-a fost să fie o poveste lungă.
Într-o zi, Gheorghe a sărit în apărarea unui copil prins la furat pe ogorul boierului. Boieroaica a poruncit să fie bătut. Văzând bătaia, Anișoara a dat să-i ia biciul din mână, să-l oprească. Ciobanul a împins-o, dar ea a ridicat un lemn și a vrut să-l lovească. S-a oprit însă, că Gheorghe a smuls biciul și a trântit pe cioban:
Lasă-l! Pleacă! Spun eu boierului! Ieși afară!
Babele au alergat la copil, l-au întrebat cum îl cheamă, l-au ademenit cu vorbe dulci. El s-a gârbovit și a oftat:
Mama mi-a murit ieri.
Pe Anișoara au năpădit-o amintirile de copilărie. A rupt cămașa la gât, și-a scăpat crucea de la gât și s-a vârât în odaia ei mică, prăbușindu-se pe pat. Plâns cristalin, fără margini, zguduia patul. Anișoara plângea de milă pentru copil, pentru ea însăși, de furie și dor nestins.
Gheorghe a venit la ea tăcut. A descuiat ușa, s-a așezat alături. Nu i-a zis nimic, doar a cuprins-o de umeri. Pentru prima dată Anișoara nu l-a îndepărtat. S-a lăsat strânsă, i-a simțit trupul tânăr și cald, și a amuțit. Lacrimile nu s-au oprit, dar liniștea s-a așternut. A ascultat bătăile lui de inimă, apoi a șoptit:
Dar dincolo de pădure? Ce-i acolo?
Orașul, a zis el, mirat. Mare oraș, case negustorești, prăvălii, biserici.
Și mai departe?
Alt oraș, calea ferată merge mai departe. Apoi, zice-se, e marea. Departe rău.
Anișoara n-a văzut marea niciodată. Nici râul nu-l putea traversa fără groază. Dar atunci, și-a dorit să vadă marea. Să fugă de aici, de unde a muncit cu mâinile crăpate, unde o strigau cal de povară și îi uitaseră și numele. Să devină om. S-a uitat lui Gheorghe în ochi, i-a prins fața între palme crăpate și i-a șoptit:
Mă iei cu tine? Mă iei de nevastă?
Gheorghe s-a fâstâcit. Era puțin chefliu, bun de gură la fete, dar teamă de pas serios. A zis să aștepte, să strângă bani, că nu-i simplu. Anișoara nu l-a mai auzit. O luase valul. Era altă femeie: curajoasă clipei, gata să pună sufletul pe masă. Ea l-a tras la ea, i-a dat săruturi, a zis că nu-i pasă de vorbe, numai s-o ia, să plece cu el. Crucea s-a pierdut, nu a mai căutat-o. Așa a vrut Domnul, a zis tăcut, cu ciudată resemnare.
Gheorghe a mai venit de câteva ori, pe ascuns la șură, în pădure, la râu. Anișoara s-a luminat la față. Umbla altfel, cu capul sus. Avea scânteie-n ochi, roșeață pe obraz, un zâmbet surprins printre lacrimi.
Dar apoi totul s-a curmat. S-a făcut nuntă mare la conac, și boieroaica și-a măritat fata. Tânărul boier a plecat la oraș, cu Gheorghe împreună. Anișoara n-a știut decât de la bucătăreasă, care i-a zis cu milă: A plecat, Anișoar-o. Gheorghe tău! Nu te mai întoarce.
Anișoara a așteptat. În fiecare seară ieșea la uliță, privind drumul prăfuit spre pădure. Rămânea ore, cu mâinile împreunate la piept, până se înnoptau satele, până se aprindeau primele stele. N-a mai mâncat, n-a mai dormit. Fața i s-a subțiat, ochii s-au scufundat adânc, dar isprăveau o lumină bolnavă, sălbatică. Agafia o lua la rost, îi arunca vasele, o certa, dar Anișoara nu răspundea decât cu un zâmbet beat de dor. Era convinsă: Gheorghe se va întoarce. Trebuie să se întoarcă.
A trecut vara fierbinte, cu ploi și furtuni. A venit toamna, rece și plumburie, cu cețuri și frunze ude. Anișoara privea mereu la liziera pădurii, acolo unde i se părea că se termină lumea. Credea: dacă așteaptă destul, Gheorghe va apărea. Nu întreba pe nimeni, ce i se spunea n-o atingea. Simțea că, dacă a trăit zile calde, pline de iubire, și dacă inima i-a rămas acolo, și el nu poate fi altundeva decât acolo, unde se simt amândoi vii. Credea: tot ce trebuie e să aștepte. Vorbea puțin, muncea până la sânge și, când apuca o clipă liberă, privea în gol, fără să vadă. Lunile, anii s-au amestecat, și Anișoara a rămas în așteptare.
Într-o zi de sfârșit de octombrie, când copacii și ogoarele erau negre de ploaie, Anișoara, muncind în grădina din spatele casei ei, simți un fior. La marginea câmpului, spre pădure, apăru o umbră de bărbat. Inima i-a sărit în piept. Crezu că e Gheorghe. A aruncat hârlețul și a alergat, neștiind pe ce calci, strigând numele lui:
Stai! Stai măcar o clipă!
Bărbatul nu s-a întors, poate nici n-audea. Anișoara a fugit până la un pârâu umflat de ploi. Nu știa să înoate, el era pe partea cealaltă. S-a ținut în vârful picioarelor, încercând să vadă mai bine. Pata omului se micșora în zare, rămânând o amintire. Întinse mâinile, apoi totul a dispărut, doar câmpul verde și vast i-a rămas înainte.
A găsit-o o femeie din sat lucrând la tufe de zmeură. A venit la ea, a clătinat din cap:
Ce stai pe jos? Fugi după cineva?
Era Gheorghe a spus Anișoara, fără să privească.
Care Gheorghe, măi?
Ciobanul venea cu boierul tânăr înainte.
De la moșia de peste sat? Ei, dragă, ăla-i însurat demult, are copii, ce tot visezi!
Nu minți, a murmurat rar Anișoara. Și vocea ei era spartă, nebună.
De ce să mint? Bărbatul meu l-a văzut, stă la Odaia, e bolnav, nici nu se mai ridică, săracul, mulți copii și o sărăcie de nu-i vede capul Probabil că nici nu mai e. De ce râzi?
Ha, ha, ha! rânjea Anișoara, cu părul destrămat, rochia suflecată, genunchii goi sub soare. Un râs tare și sfâșietor.
Vai de capul tău! s-a oprit femeia în cruce mare. Omul o fi putrezit în pământ, iar tu zâmbești. Săraca
Era tânăr, sănătos Anișoara și-a pus mâna pe piept, cu ochii pierduți. Eu? Eu i-s nevasta. Nici copii nu avem, că n-am fost pe cale
Câte boale, câți ani, sloi de om, s-a încruntat femeia. Hai, du-te acasă.
Anișoara râdea, cu privirea tulbure:
De ce minți, ha? De ce?!
Săraca, s-a răsucit mintea-n ea gândi femeia. Să nu dea Dumnezeu să pățim și noi asemenea Și s-a depărtat făcându-și cruce.
Din ziua aceea, toți din sat au zis cu glas tare că Anișoara s-a smintit. Nu mai plângea, nu aștepta ca înainte, doar muncea tăcută pe părticica ei de pământ, cu furia unui om ce-și ascunde durerea în lucru. În clipele de tihnă, stătea pe prispa mică și privea pădurea, acolo unde credea că-i marea cea mare și necunoscută. Ochii îi rămăseseră goi, adânci ca un lac fără fund. Femeile făceau cruce când o vedeau și treceau pe partea cealaltă a drumului.
Cât a mai putut să miște, chiar și la miezul zilei de iunie, când mirosul de tei și bujori plutea greu, Anișoara îmbrăca o cămașă curată, își piaptăna părul lung cu fire albe și ieșea pe luncă să privească zarea, acolo unde linia pădurii întâlnea cerul. Stătea nemișcată, încă zveltă, dar aspră la chip, cu răbdarea unei pietre ce veghează peste ogor. Și dacă vreun suflet curios o întreba pe cine așteaptă, răspundea liniștit, sfios, cu zâmbet blând:
Aștept fericirea E acolo, peste pădure. Gheorghe al meu mi-a promis că vine azi.
Săraca biata femeie
Și doar vântul murmura în vârful pomilor, iar Prutul își ducea alene apele undeva departe, acolo unde marea marea aceea pe care Anișoara n-a cunoscut-o niciodată decât după nume fierbea necunoscută de lumea satului.
S-a auzit scârțâitul ușii. Ileana a venit să facă focul în sobă. Anișoara a întors spre ea privirea stinsă, ca paharul uscat de soare.
Ei, ce faci? Cum merg picioarele? a întrebat Ileana.
Bătrâna a mormăit abia auzit.
Ce? Nu aud.
să mor mai bine Gheorghe nu mai vine. Să mor, asta mi-a mai rămasIleana s-a oprit o clipă, cu palmele pe sobă, privind către femeia pe jumătate topită, pe jumătate piatră:
Anișoară, să nu-ți fie ciudă Că, uite, și soarele răsare și apune și nu se supără pe nimeni. Omul, cât e viu, n-are decât să spere. Te-oi aduce la sâmbăta viitoare la biserică, să-ți fie mai ușor la suflet.
Dar baba n-a răspuns. Avea ochii închiși, poate că vise, poate nimic. În odaie s-a lăsat liniștea: doar trosnetul lemnului, un miros de supă caldă, ploaia măruntă ciocănind la fereastră.
În zorii următoarei zile, Ileana a găsit-o culcată liniștită, încetată ca o pasăre bătrână. Pe chipul Anișoarei era o pace nemaiîntâlnită, bărbia ușor ridicată ca pentru o ultimă întrebare, iar palmele așezate pe piept, ca și cum s-ar fi rugat sau ținut ceva tainic strâns. Și poate că, acolo, în ultima clipă, în odaia mică, poarta s-a deschis pentru bătrâna care a așteptat toată viața: o lumină blândă, miros de iarbă, o larmă de copii pe câmp, și Gheorghe, tânăr, venind din zare, cu mâna întinsă.
În sat, oamenii încă mai trec pe lângă casa veche, cu acoperișul scorojit și teiul bătrân în față. Șoptesc: Aici a trăit Anișoara, femeia care-a așteptat o viață-ntreagă să-i vină fericirea dincolo de pădure. Când vântul bate a primăvară, toți jura că aud pe prispa veche un râs stins și blând și, atunci, fiecare trecător își duce mâna la inimă, întrebându-se dacă n-ar fi vremea să-și caute și el, măcar un pas, fericirea pe care a lăsat-o cândva pe deal, dincolo de pădure.
