Scurgerea vieții: Am pierdut 20 de ani prețioși, dar ceasul nostru a sunat!
Mă numesc Alina Popescu și locuiesc în orașul Călărași, ascuns printre dealurile împădurite ale Republicii Moldova. Niciodată nu am reușit să fiu iubita lui – destinul nu ne-a oferit șansa de a ne apropia ca un cuplu. El, dragul meu Andrei, se arunca mereu cu capul înainte în iubire, dăruindu-se femeilor care îi frângeau inima. Încercam de 20 de ani să ne regăsim, dar abia acum, la apusul tinereții noastre, viața ne-a arătat milă.
Totul a început în clasa a zecea, când Andrei a apărut în colectivul nostru. Nou, timid, cu sufletul deschis, mi-a captat imediat atenția. După șapte luni, s-a îndrăgostit de Ana, colega noastră – veselă, șireată, cu un zâmbet jucăuș. Ea s-a prefăcut că îi răspunde cu aceleași sentimente, dar îl manevra ca pe o marionetă. Chiar l-a prezentat părinților ei – aceștia erau încântați de “băiatul cuminte”. Însă pe la spatele lui Ana avea o aventură cu cel mai popular băiat din școală, Mihai. Andrei închidea ochii la adevăr, până i-a surprins împreună la o petrecere acasă la ea. Chiar și după aceea, el a rămas alături de ea – umbra ei, scutul ei. Părinții Anei îl considerau pe Mihai un rebel și îi interziceau să se vadă cu el, iar Andrei era “ginerele ideal”. Împărtășea iubirea ei cu altul și suporta. Eu, prietena lui, îi ascultam scuzele, lacrimile, durerea. Așa au trecut anii.
Apoi a fost Cristina – drăguță, veselă, dar nepregătită pentru o viață serioasă. Andrei visa la familie, la copii, și când ea a spus “da” la cererea lui, a crezut că va fi pentru totdeauna. Dar în dimineața nunții ea a dispărut – nu și-a pus rochia, nu a trecut pragul oficiului stării civile, pur și simplu a plecat. Andrei s-a prăbușit în deznădejde. Am fost alături de el – deja colegă, mâna dreaptă la muncă. L-am văzut cum își stingea durerea în treburi, cum își jura să nu se mai îndrăgostească. Dar a apărut Ioana – sufletul petrecerii, amuzantă, ușoară. Toți o adorau, și părea că iubește pe toată lumea. Andrei s-a îndrăgostit orbește de ea. Apoi a aflat: aștepta un copil de la altcineva. La naștere a apărut tatăl copilului, dar nu l-a recunoscut. Andrei i-a dat numele său și l-a crescut ca pe propriul fiu. Ioana îl trăda iar și iar, iar el suporta – de dragul copilului, de dragul iubirii care ardea în el. Până când ea l-a șocat: l-a invitat să fie naș la nunta ei cu un alt bărbat. Andrei a acceptat – a continuat să aibă grijă de copilul ei, găsind scuze pentru nestatornicia ei.
Următoarea a fost Monica – exigentă, ca o prințesă capricioasă. Îl punea să o ducă la restaurante, să-i aducă micul dejun la pat și să organizeze vacanțe luxoase. Trei ani a muncit din greu pentru ea, până când a făcut o criză în avion din cauza unei întârzieri de o oră. Chiar în mijlocul zborului l-a părăsit, strigând că nu o merită. Apoi a fost Eliza – extrem de geloasă. Andrei – loial, devotat – nu i-a dat niciodată motiv. Dar ea m-a urât, prietena lui din copilărie. Lucram împreună, eram nedespărțiți ca frate și soră. Eliza a cerut să demisioneze din cauza mea, spunând că acasă vorbește prea des despre mine. Da, petreceam zile și nopți împreună, dar între noi nu era nimic mai mult decât prietenie. Eu îl iubeam în secret, iar el nu vedea asta. Aveam un iubit, Ion, care știa că inima mea aparținea altcuiva. S-a resemnat, trăind cu mine într-o așteptare mută a unui miracol. Iar Andrei își căuta noi aventuri, crezând în sinceritatea lor. Așa ne-am despărțit timp de zece ani.
Zece ani mai târziu ne-am întâlnit într-o cafenea din centrul orașului Călărași. Timpul părea să stea în loc. Am vorbit ore în șir, am râs, ne-am amintit. Nu m-am căsătorit, el nici atât. În acești ani, el a mai avut trei relații fără sens, iar eu m-am despărțit de Ion – a găsit pe cineva care i-a dăruit întreaga inimă. Eu însă l-am așteptat pe Andrei. “Nu voi găsi niciodată dragostea adevărată cu care să trăiesc. Poate că nu o merit”, a spus el privind în ceașca goală. Și atunci nu am mai rezistat – l-am prins de mână și l-am sărutat. S-a retras: “Ce faci? Nu din milă!” Milă? Doar de mine îmi părea rău – pentru anii de tăcere. “Andrei, nu vezi? Te iubesc încă din liceu!”, am spus tremurând. El a rămas nemișcat. A mărturisit că și el mă iubea, dar mă considera doar o prietenă, temându-se să întrebe, temându-se să distrugă ce era. Am pierdut douăzeci de ani din cauza acestei orbiți.
Acum suntem împreună de 22 de ani. Recent, fiica noastră, Ana, ne-a spus că este îndrăgostită. Prietenul ei – un băiat minunat, sincer, văd cum o adoră. Ce i-am spus? “Nu aștepta douăzeci de ani, ca noi. Trăiește-ți dragostea acum.” Noi cu Andrei am pierdut atât de mult timp, dar momentul nostru a sosit. Și îi mulțumesc destinului pentru fiecare zi alături de el – pentru bunătatea lui, pentru inima lui care m-a căutat atâta timp în alte îmbrățișări. Viața este dură, dar uneori oferă o a doua șansă. Am prins-o și nu o vom mai da niciodată drumul.
