Viața amânată
Mamă, pot să iau o bomboană din cutie? Una singură, te rog! Măriuca se învârtea pe lângă dulapul în care mama ei, Ileana, ascunsese cu greu dulciurile cumpărate pentru sărbători.
Nu! Sunt pentru masa de Anul Nou. Dacă le mănânci acum, la sărbătoare n-o să mai avem nimic.
Măriuca s-a strâmbat nemulțumită. Ce rost are când mănânci o bomboană? Oricum nu cerea toate, doar una! De ce mama e mereu așa? Tot ce e bun sau frumos, păstrăm pentru mai târziu. “Pantofii cei noi numai la ocazii”, rochia cea mai frumoasă doar la ieșire. Ei îi venea să o poarte acum, să îmbrace rochia pe care tatăl, Ion, i-o adusese din delegație la București, să ia o bomboană și să meargă în vizită la prietena ei, Lenica. Ciudat, Lenicăi mama nu-i zicea nimic dacă purta haine noi la grădiniță. Măriuca auzise că Lenica nu primea haine noi, ci haine cusute de mama ei. Și ce dacă? Tot cea mai dichisită era Lenica, iar Măriuca se tot plictisea să poarte rochița aceea veche cu buline.
Măriuca nu știa pe atunci cât de greu se obțineau bomboanele și hăinuțele noi pentru părinții ei. Ileana lucra la biblioteca orașului, iar tatăl era inginer la fabrica de frigidere din Chișinău. De mică auzise expresia a face rost adică să reușești să cumperi ceva ce nu găseai în magazin. Așa a primit cândva pantofiori de lac, iar mama, o pereche de cizme noi. Banii le ajungeau cu mare chiu și vai, timp de o lună mâncau numai cartofi și macaroane dar mama se bucura de cizmele ei, fără să le poarte imediat, doar le privea și le îngrijea. Aceste cizme i-au rămas în minte Măriucăi, și ca adult le ținea minte fiecare zgârietură.
Timpul a trecut și lumea s-a schimbat pe nesimțite. Magazinele s-au umplut de tot ce-ți poți dori. Acum, problema era banii. În clasa a VIII-a, tatăl, venind de la lucru, a anunțat fericit:
M-au primit!
Mai târziu și-a dat seama ce însemna asta: la întreprinderea mixtă de electronice aveau nevoie de priceperea lui. Tatăl, tot posomorât și visător până atunci, și-a găsit locul, cariera i-a început să urce. Locuiau mai bine, Ileana nu mai calcula după fiecare bon de masă dacă au bani să-i ia lui Măriuca ceva nou. Și-a primit prima ei pereche de blugi adevărați, adidași la modă. S-a decis să dea la facultate în loc să se angajeze imediat, și a fost susținută. Doi ani a învățat, lăsând de-o parte distracții, și a intrat. Merita, mulțumită muncii și pilelor tatălui.
Avea de toate: facultate terminată cu diplomă roșie, serviciu bun, un apartament al ei în Chișinău, o Dacie nouă. Pleca în vacanțe în Grecia sau Bulgaria. Dar avea totuși un gol era singură.
Dar Măriuca nici nu se gândea la asta. Nu era băgată în seamă de tot satul și cunoscători avea. Relații serioase nu voia deocamdată. Gândea că “timpul trece, trebuie să facem cât mai multe cât suntem tineri”. Copiii puteau să vină mai târziu, când ar fi fost mai gata.
Prima relație serioasă a venit la 35 de ani. Ea și Victor, colegi de ani buni, lucrau umeri la umeri, fără să schimbe mai mult de câteva cuvinte pe zi. Nu și-ar fi închipuit că Victor o place. Băiat chipeș, isteț, așa cum aprecia Măriuca. La o petrecere, după două pahare de vin, în dans, i-a sprijinit umărul de al lui.
Hai să ne căsătorim! Suntem realizați, timpul trece… Mi-ai plăcut dintotdeauna, Măriuca. De fapt, te iubesc.
Ea a râs:
Vai, Vicuț, ce prostii zici… Avem timp, toate la timpul lor!
Dar dimineața, uitându-se în ochii lui Victor, i-a răspuns fără să-și dea seama:
Sunt de acord.
Nuntă mare, Ileana lăcrimând de fericire că-și vede fata mireasă, apoi trei ani în care Măriuca a înțeles că toate realizările ei nu valorau față de ceea ce tocmai a câștigat, deși prea târziu.
Gata… Viitorul meu nu mai e, mamă… a spus într-o zi, zguduindu-se cu rezultatele analizelor în mână. De ce am fost așa proastă?
Măi, Măriuca, nu te grăbi să tragi linie. E doar o clinică! Știința avansează, totul e posibil…
Când, mamă? A aruncat nervoasă hârtiile pe jos.
Acasă la părinți nu se schimbase mare lucru. Încăpățânați, nu au acceptat bani pentru mobilă sau renovări. Fiind pensionari acum, trăiau ca odinioară. Măriuca îi ajuta fără să le spună, aducea alimente, renova ce se putea pe ascuns. Locuința prindea viață, deși învechită, era tot dragă. Stătea cu mama până se lăsa seara, nemaiavând putere de discuții.
Mamă, nu vezi? Tocmai timpul nu-l mai am eu…
Au stat așa, ore în șir. Plângea, tăcea, se liniștea. La plecare, a mulțumit:
Mulțumesc, mamă…
Pentru ce, măi, Măriuca?
Că m-ai ascultat. Cine să mă asculte, dacă nu tu…
Cum să spui că nu-ți pasă nimănui? Ileana i-a acoperit buzele cu palma Ne-ai rămas nouă! Și lui Victor! Nevoia ta e mare.
Nu și lui Victor. E problema mea, nu a lui. El mai are timp… poate va avea copii cu altcineva.
Plecată acasă, a făcut un ocol pe la Bâc. Acolo, toamna, pe malul apei, vântul șuiera printre oamenii grăbiți și două cupluri de bătrânei. La vederea lor, a izbucnit în plâns. Visase cândva să ajungă bătrână la braț cu bărbatul iubit, să simtă acea liniște… dar nu va fi așa. A înțeles atunci că îl iubise pe Victor din tot sufletul, dar mereu a amânat să i-o spună. Acum, la ce mai folosea?
Rememorând ieșirile de duminică la înghețată cu părinții, și-a dat seama că pe copiii ei nu-i va scoate niciodată la plimbare.
Și-a șters lacrimile. Ajunsă la mașină, a zărit o gașcă de adolescenți în jur.
Ce se întâmplă aici?
E mașina dumneavoastră?
Da…
Sub capotă e un pisoi! Am văzut când s-a băgat. Trebuie să-l scoatem, să nu se rănească!
Măriuca a deschis și băieții au scos, printre chiote, un motănel negru, zburlit.
Zgârie! Țineți, luați-l!
Eu? Nu prea am avut pisici…
Învățați! Să-l hrăniți bine.
Râzând, băieții au plecat, după ce Măriuca le-a dat o bancnotă: Așa-i obiceiul, să dai un ban dacă iei un animal. Au mulțumit și au dispărut pe alee.
Ce să mă fac cu tine acum? s-a întrebat. Motănelul s-a tolănit pe genunchii ei și a început să toarcă zgomotos.
Ajunsă acasă, s-a apucat să-l spele, cu Victor lângă ea.
Nici nu fuge de apă! O să-l cheme Gicu…
Gicu? Parcă-i bun de Gicu…
Pisoiul s-a săturat și s-a cuibărit pe canapea.
Cum rămâne cu rezultatele, Măriuca? Victor a întrebat cu glas stins.
A oftat și l-a privit cu tristețe.
Vreau divorț, Victor. Nu pot face copii. Nu vreau să-ți fur viața, să nu te fac să regreți cândva. Încă ai timp să-ți faci o familie adevărată.
Victor s-a încruntat.
Cum să gândești așa? Crezi că-s un robot, să-ncep de la zero oricând? Contează omul de lângă mine, nu copiii. Nu vreau pe altcineva, ci pe tine. Dar tu, ca de obicei, ai decis singură.
A plecat trântind ușa:
Dorm în birou, noapte bună!
Măriuca a rămas în liniște, convinsă că face bine. Dar, ca întotdeauna, singură cu gândurile ei, a avut nopți grele. S-a trezit târziu, cu biletul lui Victor pe masă: Nu te las să pleci. Te iubesc.
Pisoiul o urmărea peste tot. Pentru prima dată, a zâmbit.
A hotărât să ia o zi liberă; a mers la salon, să se tundă și să-și facă unghiile. Ploua ca în povești.
În sala de așteptare a găsit o revistă cu articole despre copii abandonați. Pe copertă, un băiețel cu ochi cât nuferii de pe Nistru. Măriuca a simțit că îl știe de undeva. Era scris doar numele și vârsta lui. Fără să spună nimic, a plecat cu revista. Când a ajuns la Victor, i-a întins-o:
Nu-l cunoști?
Victor s-a uitat la fotografia băiatului, apoi s-a privit în oglindă. Semănau izbitor.
Îți dai seama, Vicuț? Poate e semnul nostru…
Nu au mai stat mult pe gânduri. Pe Săndel l-au luat de la casa de copii peste jumătate de an. Iar peste doi ani, au găsit fotografia Mariei, o fetiță cu ochii verzi, ce a devenit fiica lor. Și încă peste cinci ani, când Măriuca punea totul pe seama menopauzei, a rămas uimită: a rămas însărcinată. Iar Iuliana s-a născut sănătoasă.
Ileana a apucat să-și vadă nepoata. S-a stins în anul următor, după o boală lungă. Toată viața a încercat să fie aproape de nepoți.
Voi sunteți bucuria mea… voi sunteți viața mea…
După moartea ei, aranjând lucrurile părinților, Măriuca a găsit într-un colț de dulap cutia cu vechile cizme ale mamei. Când a deschis-o a început să plângă cu sughițuri, strângându-le la piept.
Mamă, de ce plângi? a întrebat Maria, și a venit să o cuprindă. A plâns și ea.
Iuli s-a apucat de plâns în cor și doar Victor, apărut din bucătărie, a reușit să-i oprească.
Hai, gata! Ce s-a întâmplat, Măriuca?
Ea le-a păstrat, Vicuț… Toți anii ăștia le-a ținut cu grijă…
În dulap a găsit și zestrea: lenjerii, prosoape, ștergare cu lavandă, toate păstrate pentru mai târziu. Niciodată folosite. Dantela galbenită, cusăturile vechi…
Vicuț, de ce tot amânăm? De ce nu trăim viața acum, până încă o avem? Ajungem să nu ne bucurăm de clipă, așteptăm un moment perfect să ne bucurăm de lucruri, să trăim cu adevărat… Dar acel moment nu vine mereu!
Victor a îmbrățișat-o strâns. Maria a cuprins-o de picior și a ridicat ochii mari spre ea:
Mamă!
Ce-ai spus?
Ma-ma! și s-a aruncat la pieptul ei. Săndel și Maria au aplaudat, Victor le-a promis o excursie la Grădina Zoologică.
Când mergem? a strigat Maria.
De ce să așteptăm până-n weekend? a spus Măriuca, luând-o în brațe. Astăzi! Nu mai amânăm nimic!
Şi, cu zâmbet pe buze, ieșind pe stradă, a ieșit cu întreaga familie. Pentru spălat, lucrurile pot aștepta. Sunt lucruri pentru care nu mai merită să pierdem timp…
Conducând, îi privea în oglinda retrovizoare cum râd și-și dădea seama că nu există rețete pentru fericire. Dar, ceva important poate să-i învețe: să nu-și amâne viața pentru cândva”, pentru că acel “cândva” se dovedește adesea a fi cel mai nesigur timp.
Dar înghețată?
Acum? Săndel mă privea mirat. N-am mâncat prânzul!
O mâncăm după! Cum e?
Daaa! au aplaudat cei mici, iar Victor i-a zâmbit complice.
Răsfeți copiii, dragă…
Ehe, cum altfel? Când, dacă nu acum?
Și-am învățat, târziu, dar bine: ziua de astăzi nu trebuie lăsată pe mâine. Viața nu se așteaptă.
