Nu știu cum să-ți spun mai pe scurt, dar Nicoleta parcă nu-și putea găsi nicicum liniștea sufletească. Timpul trece, și uite că se apropie de 40 de ani și tot singură e. Și nu că n-ar avea harurică doar e deșteaptă, frumoasă, are un job bun, salariu frumos, dar parcă îi lipsește norocul în dragoste și familie.
Părinții ei, Maria și Gheorghe, se tot frământau pentru ea. O susțineau mereu, mai mult psihic, că din punct de vedere financiar chiar putea și ea să-i ajute pe ei. Numai că ei nici vorbă să accepte ajutor de la fată.
Stai aici cu noi, măi Nico, casa e mare! Și banii ăia ți-or fi buni când o să-ți găsești și tu fericirea, îi ziceau mereu ai bătrânii.
Și în fiecare seară când fata venea obosită de la muncă, o tot compătimeau:
Of, draga noastră, cine să te mai mângâie pe tine dacă nu noi, oftă mama.
Când n-om mai fi noi, greu îți va fi! Nu vei avea nici măcar cui să-i spui necazurile! Ar trebui să-ți cauți și tu liniștea, spunea tata cu blândețe.
Așa se lăsau toți trei moțăind la televizor. Ani la rând, zi după zi, același scenariu cu “căutarea fericirii” pe fotolii în timp ce TV-ul zumzăia pe fundal. Plictiseală mare, abia îți stătea gura la un căscat.
Partea hilară e că tata tot vorbea de “dacă nu mai suntem noi”, de parcă erau la bătrâneți. Dar ei aveau pe la 19 ani când au făcut-o pe Nicoleta, s-au căsătorit din dragoste curată, ca în romanele vechi.
Pe la facultate, Nicoleta s-a împrietenit cu un băiat, Vlad. Un tip voinic, dar tare neîndemânatic. Zâmbetul lui larg făcea să uiți că, pe oriunde trecea, răsturna pahare sau spărgea câte o farfurie. Maria făcea glume pe seama lui și-l botezase “Vlad-spărgătorul”, iar Gheorghe îi imita mersul stângaci. Toți râdeau, dar la un moment dat părinții au început să-i bage fetei în cap că Vlad nu-i “norocul ei”. Și, ce să vezi, încet-încet chiar și Nicoleta a început să creadă că băiatul e cam “fără noroc”.
Au greșit, totuși, ai săi. Vlad a terminat facultatea, și-a făcut cabinet de avocatură, s-a însurat cu o fată care-l adora pentru stângăcia lui și acum locuiesc la casă la marginea Chișinăului.
Fericirea Nicoletei tot o mai așteaptă pe undeva, îi ziceau părinții mereu, încercând să se aline și ei.
În rest, să știi că au familie tare faină, unită. Acum câteva luni au fost toți în Grecia, cu excursie. Seară de seară stau la un pahar de vin și se uită la poze: pe plajă, la soare, îmbrățișați lângă marea albastră, cum mâncau fructe de mare și râdeau la soare.
Acolo, Nicoleta a cunoscut un bărbat, Doru, venit tocmai din Bălți. Și pe el l-au ironizat ai săi în stilul lor clasic:
Ia uite, s-a trezit dragostea pe capul nostru cu un Doru din Bălți! a râs Maria.
Iar Gheorghe a băgat o pernă sub tricou și s-a prefăcut că e mai robust domnul Doru.
Nicoletei i-a părut rău de omul ăla. Nu era gras, chiar deloc. Era doar voinic. Și deștept, știa o groază de lucruri despre stele și pe seară îi arăta constelațiile de pe malul mării. Nicoleta chiar i-a lăsat numărul, în ciuda părerii părinților.
Dar când s-au întors acasă și Maria a realizat că cei doi tot vorbesc la telefon, s-a răstit:
Iubirile de vacanță-s o copilărie! Nu iese nimic bun de acolo!
Nu conta că nici Nicoleta și nici Doru nu aveau familie deja. Important e că relația era de la mare, o prostie, zicea Maria, o fundătură.
Caută-ți drumul tău, fata mea! Noi suntem mereu aici să te ajutăm! îi promitea Gheorghe, cu glas emoționat.
În timpul verii se duceau toți trei la casa de la țară, lângă Nistru. Râu, verdeață, ceai la umbra merilor, și grătar la foișor. Legume, fructetotul din grădina lor. Și veneau și vecinii la șuetă. Odată, la vecini a venit fiul lor, Adrian, cu băiețelul său de vreo cinci ani, Mihăiță. Amândoi, blonzi, cu ochii ca cerul și cu pistrui, urechile la fel de ieșite, un farmec aparte.
Vecinii au povestit apoi că soția lui Adrian i-a dat papucii, fugind cu un afacerist, și copilul nu l-a vrut noul bărbat în ruptul capului, prea seamănă cu tatăl ca să poată suporta mama vitregă. Așa au rămas Adrian și Mihăiță împreună.
Nicoletei i-au plăcut mult băieții ăștia doi. Ceva omenesc, sufletist aveau. Între ea și Adrian a trecut o scânteie, iar Mihăiță s-a lipit de ea din prima.
Bineînțeles că Maria a glumit iar:
Adrian a ros tot morcovul, dar unul l-a lăsat! Îți spun eu, părinții l-au adus pe aici special să te cunoască! Ce să faci cu un bărbat cu “bonus”?
E un ratat! Ce femeie lasă un bărbat bun și copilul, dacă nu are motiv serios? adăuga Gheorghe.
Dar Nicoleta, pentru prima dată, l-a contrazis:
Tată, să știi că o femeie lasă copilul doar când e sigură că omul ăla n-o să-l distrugă, că e un om bun, va ști ce să facă!
Nu, Nico, nu e drumul tău ăsta. Să ai și tu copiii tăi, să îi ținem de mânuțe, să alergăm după pașii lor mici Ție nu-ți trebuie copii de la altă femeie, îi tot băga Gheorghe în cap.
După discuția asta s-au îndepărtat și de vecini, certurile s-au rărit, s-au retras din socializarea de la țară. Acel rest de vară a trecut apăsător, cu puțină tristețe, cu multă singurătate.
Dar Nicoleta s-a atașat de Adrian și Mihăiță, ba chiar i-a iubit cu tot sufletul. Și pe părinți îi iubea mult, nu voia să-i supere, ba uneori se simțea vinovată că s-a îndrăgostit de altcineva decât și-au dorit ei.
Au plecat la oraș la final de sezon, iar cei bătrâni încercau să uite de Adrian și Mihăiță, nu-i mai aduceau în discuție seara.
Într-o zi ploioasă, Nicoleta a găsit sub o mașină un pisoiaș roșcat; mărunt și vai de capul lui, mieuna încetișor, speriat. N-avea mamă, nici pe nimeni, exact ca și Mihăiță când l-a văzut prima dată. S-a dus instinctiv, l-a luat cu grijă, a băgat mititelul sub geacă. Era ud și murdar, dar ei îi păsa doar să-l încălzească.
L-a dus acasă, l-a șters cu un prosop, i-a pus o farfurioară cu lapte. A stat pe jos în bucătărie și-l privea cum linge laptele cu limbuța roz, ca un motoraș mic și stângaci.
Săracul, cât trebuie să-i fi fost de foame! s-a gândit Nicoleta.
Peste prag a apărut Gheorghe cu ziarul, și îndată după el, Maria, amândoi privind cu încruntare pisoiașul cel micuț. Erau mai mult derutați decât înduioșați.
Pisoiașul a terminat laptele, și cum altfel, a făcut și o băltoacă. Nici nu a apucat Nicoleta să ia șervețelul, că Maria a și țipat:
Scoate dihania aia afară! O să facă praf casa, mizerie, scapără tot! Gheorghe, zii! Ăsta-i apartament de oameni sau de “blănoși”?
Da, să vezi cum or să spună vecinii că miroase a mâță de te saturi, n-o să ne mai viziteze nimeni! susținea Gheorghe.
Dar, mamă, tată, e mic, o să-i luăm zgârie-tălpici, învățăm la lădiță, uitați ce mutrișoară drăguță are! zicea Nicoleta.
Dar nu, nu și nu, mamei nu-i trebuiau animale prin casă.
Hai, Nicoleta, ia-l și du-l la adăpost, să se ocupe ceilalți, dacă nu vor, amenință-i că scrii la ziar! țipa tata, dând din ziar.
Nicoleta n-a mai zis nimic. Și-a luat pisoiașul la piept, a trântit ușa și a plecat. A simțit un nod în gât. La aproape 40 de ani, nici apartament propriu, nici copii, nici soț, nici măcar un suflet de pisică nu putea avea!
Nu s-a dus deloc la adăpost, ci direct la o agenție imobiliară din centru. Rapid a găsit o garsonieră unde animalele erau binevenite. Pentru prima dată s-a simțit stăpână peste un colțișor al ei.
I-a luat pisoiașului toate cele trebuincioase. Veterinarul i-a spus că e fetiță de vreo două luni, așa că Nicoleta i-a zis Pisicuța Pistruiată.
De atunci, parcă a început să se simtă altfel, un pic, dar sincer, mai fericită. Și ori de câte ori o privea, nu putea să nu se gândească la Mihăiță și Adrian.
Și, nu-ți vine să crezi, într-o zi sună telefonul! Nu se aștepta la așa cevamai ales după cât se certaseră părinții cu vecinii la țară. Dar Adrian a sunat, cu o voce caldă, de parcă era totul în regulă:
Salut! Ce faci? Uite, Mihăiță vrea să-ți spună ceva!
Iar la capătul celălalt al firului, vocea băiețelului, curioasă și plină de bucurie:
Nico! Ne e dor de tine! Vii pe la noi? Te așteptăm!
Vin, dar nu vin singură! Pot să aduc și pisicuța? l-a întrebat ea, emoționată.
Răspunsul lui Adrian a venit cu un râs cald:
Să aduci și tot circul, dacă vrei, numai să vii! Hai, zi-ne adresa!
Și uite așa și-a găsit Nicoleta fericirea! Chiar dacă nu era cum și-au dorit ai săi, era adevărata ei fericire: cu Adrian, cu Mihăiță și cu Pisicuța Pistruiată. Și să-ți spun un secret: Mihăiță o să mai aibă un frățior sau o surioară. Ce contează, atâta timp cât sunt toți împreună?
Pe părinți nu i-a uitat, îi iubește la fel de mult, le telefonează des să le spună că e bine și a găsit, în sfârșit, ce căuta. Poate nu e fericirea la care au visat ei, dar e a ei. Și poate, cu timpul, și Maria și Gheorghe vor înțelege, se vor împăca cu gândul și, cine știe, poate vor ține și ei mânuțe micuțe la piept sau o să asculte pași mărunți tropăind prin casăDe atunci, Nicoleta a înțeles că uneori fericirea se strecoară pe ușa din dos, sub chipul unui pisoiaș ud sau prin râsul unui copil care nu-i al tău, dar care te alege să-i fii mamă. Și dacă dragostea adevărată nu vine cu flori și fanfară, ci cu pași mici și curaj, tot e minunat. În unele seri, când i se face dor de părinți și de vremurile vechi, îi sună și le povestește despre fetița pistruiată cu coadă și despre băiețelul care-i spune mami înainte să adoarmă.
Iar într-o zi, când a deschis ușa să plece cu Pisicuța și Mihăiță în parc, a găsit pe prag două sacoșe cu roșii și mere din grădina de la țară. Gheorghe lipise pe pungă o hârtie: Să nu uiți că mama și tata sunt mereu aproape. Te iubim, fericito!. Nicoleta a zâmbit printre lacrimi și, pentru prima oară, n-a mai vrut să schimbe nimic la viața ei.
Căci uneori, ca să fii fericit, e de ajuns să deschizi larg ușa, să lași iubirea să intrefie că vine cu lăbuțe, cu ochi de copil sau cu o sacoșă plină de mere de la cei care te-au învățat, fără să știe, să o cauți mereu. Și-atunci, casa, oricât de mică, devine universul tău, cu toți laolaltă, așa cum e bine.
