Nicoleta nu-și putea găsi nicicum fericirea. Mai era puțin și împlinea patruzeci de ani și tot singură era, tot singură. Și Dumnezeu o dăruise cu toate: minte și frumusețe. Avea un serviciu bun, salariu mare, dar la fericirea de femeie nu ajungea.
Ana-Maria și Ion Gheorghe părinții fetei tare se mai îngrijorau pentru ea. O susțineau, mai ales moral, că pe plan material chiar ea le putea da un ajutor. Dar mereu refuzau.
Stai, fetița mea, cu noi, că e loc destul! Banii îi vei folosi tu când îți vei găsi norocul! îi ziceau Ana-Maria și Ion Gheorghe.
Și toată ziua se întristau pentru Nicoleta, văzând-o întorcându-se obosită de la serviciu:
Of, nimeni nu te plânge, săraca, decât noi și taică-tău! oftează mama.
Când nu vom mai fi noi, greu îți va fi! Nici să te plângi nu vei avea cui! Trebuie să-ți cauți fericirea, fetița mea! mai adăuga tatăl.
Și se așezau toți trei la televizor. Așa, an de an, zi de zi, continua povestea asta cu căutarea fericirii la televizor. Plictiseală de-ți venea să caști!
Ciudat mai suna de la Ion Gheorghe vorba când nu vom mai fi noi. Pe Nicoleta au avut-o Ana-Maria și Ion Gheorghe la 19 ani, cu multă dragoste s-au luat! Cam devreme să vorbești despre când nu vom mai fi.
Nicoleta, pe când era la universitate, cunoscuse un băiat Vasile. Era măricel, cam stângaci. Haios. Pe oriunde trecea, țineai să te aștepți să răstoarne sau să spargă ceva.
Ana-Maria glumea pe seama lui și-l botezase Vasile Farfurie-Spartă sau Catastrofa umblătoare.
Ion Gheorghe i se alătura, făcând haz de pașii lui greoi și de mâinile ce încercau să prindă ce se rostogolea.
Nu, fata mea, nu-i norocul tău. E prăpăstios, tot ce atinge se strică! Nu despre asta e fericirea ta! o deturna, cu blândețe, de la gândul de a se mărita cu el.
Vorba multă săpa încet: după un timp, Vasile chiar i-a părut Nicoletei un mare ghinionist!
Dar părinții s-au înșelat: Vasile și-a terminat studiile, a deschis o firmă de avocatură, s-a căsătorit cu o fată ce găsea farmec tocmai în stângăcia lui. Vasile avea nevoie de spațiu, de-asta s-au mutat la casă, în afara Chișinăului.
Norocul Nicoletei tot hoinărește, trebuie doar să-l găsim! se consolau Ana-Maria și Ion Gheorghe.
Altfel, erau o familie frumoasă, unită! Acum câteva luni au plecat toți în Grecia. Seara, le plăcea să revadă pozele: la plajă, la terase, ce-au mâncat, ce-au băut.
Acolo, Nicoleta a cunoscut un moldovean stabilit la Minsk, pe nume Roman.
Nici pe el nu l-au cruțat părinții Nicoletei:
Ia uite, ne trezim și cu-o poveste romanțioasă cu Roman din Belarus! a făcut glumă Ana-Maria.
Ion Gheorghe își umflase tricoul cu o pernă și umbla prin cameră imitându-l pe Roman că cică ar fi grăsuț.
Nicoleta s-a simțit jenată, că băiatul abia dacă era zdravăn la trup, nu gras. Și avea suflet nobil și știa multe despre stele. Seara pe mal, îi arăta constelațiile.
Și, în ciuda părinților, Nicoleta i-a lăsat lui Roman numărul de telefon.
Dar, după ce au revenit în țară și Ana-Maria a aflat că mai țineau legătura, i-a spus categorică:
Aventurile de vacanță-s pentru copii! Nu se termină niciodată cu bine!
Nu conta că nici Nicoleta, nici Roman nu aveau familie. Conta pentru mama că tot amor de vacanță e.
Caută-ți fericirea, fată! O să fim noi alături, te ajutăm la orice! o asigura și Ion Gheorghe.
Vara mergeau, ca de obicei, la țară toți trei. Râu, grădină, ceai sub meri, frigărui lângă foișor tot rodul muncii lor. Și vecinii treceau să stea împreună.
Într-o zi a venit la vecini fiul lor, Daniel, cu băiețelul lui, Antonel, cam de cinci anișori. Amândoi, ca doi stropi de apă: păr bălai, ochi albaștri, pistrui pe nas, urechiușe clăpăuge.
Vecinii au povestit cum Daniel, rămas singur cu copilul, fusese părăsit de nevastă pentru un om de afaceri. Iar Antonel fusese prea mult ca tatăl său și afaceristul nu-l vruse.
Nicoleta a simțit imediat ceva omenos și duios în ei. Între ea și Daniel a sărit o scânteie, iar Antonel se lipise de ea.
Ana-Maria a luat totul în batjocură:
Daniel a ros toată morcovul și-a lăsat numai una! Fata mea, sigur părinții lui l-au adus aici să ți-l bage pe gât! Ce-ți trebuie un bărbat cu remorcă?
N-a reușit în viață, domnița mea! Cum să-și lase o femeie bărbatul și copilul bun? a mârâit și Ion Gheorghe.
Pentru prima dată, Nicoleta i-a răspuns tatălui:
Tată, dar femeile nu-și lasă copilul unui bărbat rău! Dacă l-a lăsat, sigur știa că răzbește, că-l crește!
Nu, Nicoleta, nu-i norocul tău. Caută-ți unul potrivit! Noi vrem nepoți ai noștri, nu altora! Să ținem de mânuță, să ascultăm pașii mici alergând prin casă…
Din ziua aceea părinții au început să evite vecinii, iar întâlnirile gospodărești s-au isprăvit.
Ion Gheorghe și Ana-Maria au continuat să suspine sub măr, întrebându-se de ce nu-i dă Dumnezeu Nicoletei fericirea.
Așa a trecut vara, cu dor, cu inima strânsă.
Nicoleta ținea foarte mult la Daniel și Antonel, îi iubea din tot sufletul, dar la fel de mult îi iubea și pe părinți. Nu voia sub nicio formă să-i întristeze. Simțea chiar că greșise că iubise pe cineva ce nu se potrivea cu așteptările lor.
Așa au părăsit gospodăria la final de sezon. Toți trei. În apartamentul din Chișinău.
Părinții, din dragoste, nici nu aminteau de Daniel sau Antonel în serile mohorâte de toamnă, nici în glumă, nici în serios.
Până într-o zi, când pe stradă, Nicoleta a găsit un pisoi mic roșcat, care se ascunsese din ploaie sub o mașină. Mica vietate mieuna jalnic, singură cuc. Nu avea mamă așa cum nici Antonel nu mai avea mama. Și nimeni altcineva.
Nicoleta, instinctiv, a luat ghemul ud și l-a băgat sub haina sa, să-l încălzească. Nu conta că era murdar, voia doar să-i dea căldură.
Ajunsă acasă, l-a uscat cu prosopul și i-a pus o farfurioară cu lapte.
S-a așezat pe jos, urmărind cum lingea cu atâta poftă încât limbuța mică lucra de zor.
Flămând sărmanul, s-a gândit Nicoleta.
La ușă, au apărut Ion Gheorghe cu un ziar și, îndată, Ana-Maria. Priveau la musafir, fără urmă de înduioșare, ci mai degrabă cu încruntare:
Și acum, ce-i de făcut cu ăsta?
Pisoiul, sătul, a căutat un colțișor potrivit și și-a făcut o băltoacă pe jos.
Nicoleta abia apucase să întindă un servețel, că s-a trezit cu răcnetul Anei-Maria:
Să arunci arătarea afară! Va murdări toată casa! Va zgâria mobila, va rupe tapetul! Ioane, spune-i tu! Nu-i loc la noi de puricoși!
Da, ne vom umple de miros de pisici! Oamenii de treabă nici n-o să ne calce pragul! a dat glas și Ion Gheorghe.
Mamă, tată, dar e atât de mic! Îi luăm zgârietor, îl obișnuim cu lădița! Vedeți cât e de drăguț! s-a împotrivit Nicoleta.
Dar nu aveau alergii, iar în apartamentul lor încăpător era loc destul pentru fotbal!
Nu, nu și nu! Nu ne trebuie nimic de genul ăsta! s-a aprins mama.
Ascultă, fată, știu că ți-e milă! Ia pisoiul la adăpost! Ei trebuie să primească animalele străzii! Dacă nu-l primește, amenință că scrii la ziar! striga și Ion Gheorghe, fluturând ziarul.
Nicoleta a luat pisoiul la piept și a trântit ușa după ea, fără niciun cuvânt.
Simțea durerea, oful în piept. Cum se făcuse de, la patruzeci de ani, nu avea nimic al ei nici copii, nici bărbat, nici casă. Nici viață a ei, cum s-ar zice! Nici să-și păstreze un pisoi nu putea! Nu! Îi trebuia HER casele, măcar o cameră, un loc care să fie doar al ei, unde să poată fi ea însăși.
În loc să meargă la adăpost, Nicoleta a intrat în prima agenție imobiliară întâlnită în cale.
Repede i-au găsit o garsonieră, unde scria clar: animalele sunt permise.
Pentru întâia oară, Nicoleta s-a simțit stăpână. Primul lucru: a cumpărat tot necesarul pentru pisicuța. Veterinarul a spus că e fetiță, cam de două luni. Nicoleta i-a spus Veseluța.
Și, dintr-odată, s-a simțit ceva mai fericită. Privind la Veseluța, își aducea aminte mereu de micuțul Antonel și de Daniel.
Într-o zi, telefonul a sunat! Nu se aștepta deloc. Căci Ion Gheorghe și Ana-Maria reușiseră să se certe zdravăn cu vecinii de la țară! Dar Daniel totuși a sunat!
Salut! Ce mai faci? Uite, Antonel vrea să-ți spună ceva!
Nicoleta a zâmbit, amintindu-și de pistruii lui și de ochii curioși.
Niculina, ne e dor de tine! Vino la noi! Te așteptăm cu tati! s-a auzit glasul copilului.
Vin, dar nu-s singură! Pot să iau și pisicuța? a întrebat ea.
Vocea veselă a lui Daniel se auzea în receptor: Ia tot circul dacă vrei! Venim noi după voi, spune adresa!
Așa și-a găsit Nicoleta fericirea! În ciuda tuturor, e fericită cu Daniel, Antonel și Veseluța. Iar în curând, Antonel o să aibă un frățior. Sau o surioară, ce mai contează!
Iar părinții? Nicoleta n-a încetat să-i iubească. Le telefonă adesea Anei-Maria și lui Ion Gheorghe. Doar pentru a le spune că e bine și că și-a găsit, în sfârșit, norocul.
E drept, nu e norocul dorit de ei. Dar e al ei!
Poate că, într-o zi, Ion Gheorghe și Ana-Maria vor înțelege și vor accepta fericirea asta altfel a fetei lor. Atunci și ei vor avea ocazia să țină mânuțe mici în palme și să audă pași ușori alergând prin casă…
Veronica nu reușea nicicum să-și găsească fericirea. Se apropie de patruzeci de ani și tot singură a rămas. Și totuși, Dumnezeu i-a dăruit de toate: și minte, și frumusețe. Are un loc de muncă bun, salariu mare, dar fericirea de femeie tot nu și-a găsit-o.
