Veronica nu reușea nicicum să-și găsească norocul. Aproape de patruzeci de ani era, și tot singură rătăcea printre zile și amintiri. Dumnezeu i-a dat de toate: minte ageră, frumusețe cum rar găsești, lucru bun la o instituție din Iași și un salariu de necrezut, dar fericirea femeiască tot nu se lipea de ea.
Tudora și Petru Mărculeț, părinții Veronicăi, sufereau alături de fată și o susțineau cum puteau, mai mult cu vorba, căci la bani nu se punea. Ba chiar Veronica era cea care-i ajuta, dar ei refuzau mereu.
Hai, mamă dragă, stai cu noi în apartament, avem destul loc! Banii să-i păstrezi pentru clipa când o să-ți vină și ție norocul, îi spuneau Tudora și Petru.
Și în fiecare seară, îi plângeau de milă când se întorcea obosită de la serviciu:
Pe nimeni nu doare de tine în afară de noi oftă mama.
Când nu vom mai fi, ți-o fi tare greu, fetiță, nu vei avea cui te plânge de ale tale! Tu trebuie să-ți cauți fericirea, adăuga tatăl, cu aer grav.
Apoi, se așezau toți trei la televizor, uitându-se la știri, la cine știe ce talk-show politic sau la vreun serial turcesc, ca să grăbească timpul, de parcă pe micul ecran ar fi găsit băiatul cu buchetul de trandafiri.
Ani după ani, povestea de căutare a norocului în fața televizorului se repeta, iar Veronica începea să viseze cu ochii deschiși. Uneori, spusele tatei o tulburau: Când n-om mai fi noi Cum să fie așa? Că doar Veronica s-a născut la doi părinți tineri, amândoi de 19 ani, uniți de dragoste puternică, și le era străină gândirea la bătrânețe.
În anii studenției la Universitatea din Chișinău, Veronica l-a cunoscut pe Ionel. Era masiv, cam neîndemânatic, mereu învârtea cana cu ceai pe masă sau scăpa vreo carte pe scări, iar mama îi pusese porecla Ionel-Farfuria Spartă. Tata, Petru, nu pierdea ocazia să-l imite, prefăcându-se că scapă toate lucrurile din mâini.
Fata tatei, ăsta nu-i norocul tău! Că tot ce atinge se sparge. Nu e omul potrivit pentru tine șopteau încetișor Tudora și Petru la urechea ei.
Iar picătura, picătură, piatra spartă: într-un timp, Veronica chiar ajunsese să-l vadă pe Ionel neîndemânatic. Dar viața era mai zgârcită cu părinții: Ionel a terminat facultatea, și-a deschis birou de avocatură, s-a însurat cu o fată pe care neîndemânarea lui o făcea să râdă și s-au mutat la casă la marginea orașului, să aibă el spațiu.
Norocul Veronicăi umblă pe undeva, trebuie doar găsit! se consolează părinții.
Familia lor avea legături calde. Mai deunăzi, toți trei au fost la mare în Constanța. Acum, pe înserate, priveau pozele din vacanță: râdeau de bronzul lor și-și aminteau ce pește au mâncat și ce vinuri dobrogene au încercat.
În acea vacanță, Veronica îl întâlni pe Roman, bărbat venit cu serviciul din Republica Moldova. Era plin de farmec, știa legende despre stele și-i arăta constelații. Dar părinții, după obicei, au făcut haz pe seama lui:
Uite, așa, pe nepusă masă, ne-a picat pe cap un roman cu Roman din Moldova! dădu gluma Tudora.
Tatăl făcu haz de necaz, punându-și o pernă sub tricou să-l imite că e solid. Veronica simțea rușine Roman era doar vânjos și cald.
Dar după ce s-au întors acasă, Tudora o avertiză:
Aventurile de vacanță nu aduc nimic bun, fată! Ce-a fost la mare, la mare să rămână!
Nu conta că nici Veronica, nici Roman nu aveau pe nimeni, important era că totul părea o ispită de-o vară.
Caută-ți norocul, fetiță! Oricând să știi că te poți baza pe noi, o asigura Petru.
În timpul verii, ieșeau toți trei la casă la țară, la Zăicani. Râul curgea lin, merele picau din pomi, iar sub sâmburele de soare făceau grătar și ceai din frunze de mentă.
Vecinii au venit într-o zi cu fiul lor, Denis, și băiețelul Antonică. Amândoi, la fel: păr bălai, ochi albaștri, pistrui și urechi ieșite. Soția lui Denis îi lăsase, fugind cu un om bogat, iar copilul, nu-l vrusese noul soț.
Veronica i-a plăcut din prima ceva gingaș în Denis și Antonică, o duioșie de vis de vară. Între ea și Denis a sărit scânteia, iar Antonică se lipea de ea cu toată inima.
Tudora râdea de simpatie, spunând:
Denis a ronțăit toți morcovii și l-a lăsat pe ultimul! Fata mea, nu cumva l-au adus părinții special să vi-l prezinte? Dar ce-ți trebuie ție bărbat cu copil?
Dacă era un bărbat bun, nu-l lăsa femeia concluziona Petru.
Veronica, pentru prima dată, le-a ținut piept părinților:
Tată, dacă femeia a avut curaj să-și lase copilul, înseamnă că știe cine e tatăl nu-i frică că o să-l aducă pe calea răului.
Nu-i norocul tău acesta! Nouă ne-ar plăcea să legănam nepoți ai fetei noastre, nu ai altcuiva. Să ținem de mânuță de copii făcuți de tine…
Și atunci, părinții s-au închis în carapacea lor. N-au mai vorbit cu vecinii, ba chiar i-au vorbit de rău, străduindu-se să uite toată vara aceea.
Veronica, însă, l-a iubit cu sufletul pe Denis și pe Antonică, dar nu voia să-și mâhnească părinții dragi. Se simțea vinovată că iubise altfel decât și-au dorit ei altfel decât ar fi visat. Așa că s-au întors la Chișinău când s-a terminat sezonul.
Serile, părinții stăteau sub măr, la ceai, trăgând durerea după ei, neînțelegând de ce nu vine norocul la copilul lor.
Într-o seară ploioasă, pe strada Alecu Russo, Veronica văzu un ghemotoc roșcat sub roata unei Dacii parcate. Mița, speriată și udă, mieuna printre stropii reci. Nu avea mamă, la fel ca Antonică. Era singură, pierdută sub un pericol care oricând i-ar fi curmat viața firavă.
Veronica întinse mâinile, o luă cu grijă și o vârî sub geaca ei, simțind că tot ce voia era să încălzească bietul suflet. Acasă, i-a dat lapte, a șters-o cu prosopul și s-au așezat amândouă pe podeaua din bucătărie. Privea gurița roz cum sorbea, un motoraș viu de energie.
Flămândă, sărmana, gândi ea.
În ușă apăru Petru cu ziarul, iar după el Tudora. Observau mica intrusă fără urmă de compasiune, ci doar cu neliniște:
Ce să facem cu asta, măi mamă, unde să-o ducem?
Când pisica termină de mâncat, căută loc potrivit pe bucătărie și făcu o băltoacă. Veronica nu apucă să intervină, căci Tudora explodă:
Dă-o afară! O să murdărească totul, rupe mobila, zgârie pereții! Petre, spune-i tu! Noi nu trăim cu jivine în casă!
Toți vecinii vor zice că suntem plini de purici, n-o să se mai uite nimeni la noi! completă Petru.
Mămică, e doar un puiuț! O dresăm, îi cumpărăm litieră! Ce rău să facă?
Nu, fata mamii, nici nu-i loc de discuție! încheie Tudora cu aprindere.
Ascultă, fată, dacă tot vrei să faci o faptă bună, du-o la adăpost! Ei trebuie să le ia. Dacă nu o primesc, amenință-i că dai la ziar! răcni și Petru, fluturând ziarul.
Atunci, Veronica a luat pisica, a ieșit tăcută și a închis ușa cu spatele. Simțea cum sufletul i se pune greu peste ani. Nu avea la patruzeci de ani nimic al ei: nici copii, nici soț, nici măcar o cameră unde să-și simtă liniștea. Nici măcar un suflet de pisică…
Nu s-a dus la adăpost, ci a luat-o pe prima stradă și s-a oprit la o agenție imobiliară. Nu a trecut mult și i-au găsit o garsonieră în cartierul Râșcani, unde proprietarii acceptau animale.
Pentru prima dată, Veronica s-a simțit stăpână la ea acasă. A cumpărat litieră, boluri, jucării, iar la veterinar a aflat că pisica e fată și i-a dat numele de Pistruiata.
Din ziua aceea, adăpostind Pistruiata, a simțit un alt soi de fericire, visătoare. Și privind la Pistruiata, adesea își amintea de Antonică și de Denis.
Într-o seară, telefonul a sunat. Nu se aștepta la nimic: părinții oricum nu se împăcau cu vecinii de la țară! Dar era Denis, simplu, absent de la toate trecuturile:
Salut, Veronica! Cum ești? Antonică vrea să-ți spună ceva!
Din receptor răsună subțire glasul băiețelului:
Veronica! Ne este dor de tine! Vino pe la noi! Te așteptăm pe toți eu și tata!
Vin, dar nu vin singură! Pot să iau pisica cu mine? întreabă Veronica.
Auzind glasul lui Denis râzând:
Poți să vii și cu tot circul de la Orhei! Venim noi după tine, zi unde stai!
Așa a găsit Veronica norocul: împotriva tuturor, cu inimă plină, s-a simțit fericită cu Denis, cu Antonică și cu Pistruiata. Și curând, în pântecul visului ei, se prefigura încă un suflețel…
Nu și-a uitat părinții. Pe Tudora și pe Petru, mereu îi suna doar ca să le spună că e bine și că norocul a venit, chiar dacă nu așa cum și-ar fi dorit ei. Dar era al ei.
Poate, într-o zi, Tudora și Petru vor înțelege toate acestea și vor accepta norocul ei ciudat de dulce. Și atunci, poate, vor putea ține în brațe și mânuțe de copilași, și vor asculta pașii mici tropăind prin casă chiar dacă visul s-a scris altfel decât au visat…
