Jurnal, 8 noiembrie
Încă mă cutremur când scriu rândurile astea. Îmi simt mâinile reci, de parcă toată groaza din suflet s-a strecurat până la vârfuri. Nu mă pot aduna, dar trebuie să scriu, să-mi limpezesc gândurile.
Rareș, mie chiar mi-e frică… am îngânat încet, răsucind batista între degete, vocea abia mi-a tremurat pe final. M-am uitat la el în ochii mei putea citi cineva o spaimă sinceră. Din nou acele mesaje…
Cu inima bătând în gât, am scos telefonul din geantă, cu mâini tremurânde am deblocat ecranul și i l-am întins lui Rareș. L-a luat, a citit atent textul: Mulțumesc pentru seara minunată, Deja mi-e dor, Când ne mai vedem?, Ne revedem curând, Te aștept după serviciu la locul nostru iar pe frunte i s-a adâncit o cută de gând.
De când le primești? a întrebat el calm, aproape fără nicio reacție, dându-mi telefonul înapoi.
Ultimul a venit acum cinci minute. Chiar când ne-am așezat și-am făcut comanda, am înghițit cu greu. Și așa e mereu tot când suntem împreună. Parcă cineva ne urmărește știe mereu unde suntem și ce facem.
Rareș s-a sprijinit pe spătarul scaunului. S-a scărpinat sub bărbie, privirea din ochii lui devenise acută, de parcă ar fi analizat deja posibilitățile.
Arată-mi toate mesajele. Și datele. glasul lui era ferm, fără urmă de panică.
Am derulat conversația, cu mâini tremurânde. Rareș privea ecranul cu o concentrare rece, aproape animalică ca și cum ar fi vânat o umbră. Printre texte apăreau și altele: Nu pot să nu mă gândesc la tine, Ține minte ultima noastră discuție? Aștept să continuăm, Știi unde să mă găsești, dacă te răzgândești. Fiecare mesaj apăsa mai tare, ca o mână invizibilă întinsă din întuneric asupra vieții noastre.
Ciudat, a spus Rareș într-un târziu, vocea îi era aspră. Pare făcut cu un scop clar. Cineva vrea să pară că ai o relație pe ascuns. Și trimite mereu când suntem împreună… cam prea calculat.
Mi-am lăsat umerii în jos, împovărată de o greutate pe care n-o mai puteam ignora. Aveam douăzeci și cinci de ani, designeriță la o firmă mică din Chișinău, și de mult visam la o relație adevărată, cu sens. Nu pentru statut sau bani, ci pentru căldură, înțelegere și sprijin. Rareș, avocat de treizeci și cinci de ani, părea exact bărbatul potrivit: blând, calm, înțelept. În preajma lui mă simțeam ocrotită o stare prețioasă, rară.
De jumătate de an eram împreună. Învățasem să-l prețuiesc pentru felul lui de a rezolva totul fără dramă, pentru umor, pentru sinceritatea cu care mă asculta. Nu grăbea nicicând lucrurile, dar și nu ascundea că-și dorește să-i devin familie într-o zi. Încet-încet, chiar și eu mă vedeam făcând pasul spre viitor, alături de el.
Nu știu cine ar putea face asta, am șoptit, și glasul mi s-a frânt. Nu există admiratori secreți. Niciodată n-am dat motive… Și toate astea cu locul nostru, ultima discuție, ca și cum cineva ar încerca să construiască iluzia unei vechi povești, care nu există. Suntem păpuși în mâna cuiva…
Liniștește-te, mă ocup eu, m-a întrerupt Rareș, privirea lui era hotărâtă. Am cunoscuți la Serviciul de Comunicații. Verificăm numerele. Instinctul îmi spune că nu e o coincidență. Prea totul se leagă.
Următoarele zile au trecut cu sufletul la gură. Rareș dispărea des, ocupat cu verificările. Eu mă agățam de muncă, de întâlnirile cu prietenele, de orice mică bucurie. Dar neliniștea nu ceda. Mă bântuia ca un șarpe rece strâns în jurul inimii, sufocându-mă. De fiecare dată când suna telefonul, simțeam cum îngheț: și, dacă nu găseam nimic suspect, răsuflam ușurată doar pentru o clipă.
A cincea zi, Rareș m-a sunat într-o seară.
Mila, am aflat cine. Vocea lui era gravă, fără blândețea obișnuită. Mesajele vin de pe numere cumpărate la colț, fără buletin. Dar am aflat cine le-a achiziționat. Este Lenuța.
Am simțit că-mi scapă telefonul din mână. Lenuța colega și prietena mea din facultate, are douăzeci și opt de ani, divorțată, cu doi copii mici. O știam de aproape zece ani; țineam una la alta, ne mărturiseam toate grijile. De ceva timp, însă, între noi răsărise o răceală fină ca niște fire subțiri, dar vizibile. Lenuța se plângea des de singurătate, că bărbații o ocolesc fiindcă are copii, că nu reușește decât să se zbată de la o zi la alta.
Lenuța?.. am îngânat, glasul îmi era plin de durere și neîncredere. Dar de ce? Cum de-a putut?
Știi și tu. Invidia, a rostit Rareș, la fel de sec. Tu ești liberă, te împlinești, ai un bărbat serios. Ea se simte rămasă pe loc. Și spera că te vei justifica față de mine, iar eu te-aș fi bănuit.
Cu două săptămâni înainte, fusese o petrecere la niște amici comuni. Apartamentul era plin de râsete, miros de plăcinte și șampanie. Eu purtam o rochie nouă, verde smarald, care-mi venea neașteptat de bine, accentuându-mi ochii nergri. Rareș nu mă scăpa din priviri: ba-mi aducea un pahar de spumant, ba îmi oferea ceva de pe platouri, ba mă includea în discuții cu restul invitaților.
Parcă ați fi o reclamă vie, a zis Lenuța cu un zâmbet puțin forțat, apropiindu-se. Avea un pulover bej simplu, privirea ușor tristă, mâinile strânse la piept. La voi totul e perfect: ținuta, domnul
Mulțumesc, a ieșit bine rochia, i-am răspuns cu bucurie.
Da, numai noroc, a murmurat, netezind nervos puloverul. Eu nu-mi permit așa ceva, cu doi copii bugetul merge numai pe necesități.
Dar și tu arăți minunat, mereu cu stil, am încercat să o alin.
Parcă la tine vine totul mai ușor, a zâmbit forțat. Eu, dacă-mi cumpăr ceva, trebuie să aleg: rochie pentru mine, sau bocanci pentru Ana, sau plata pentru grădiniță
Vocea i-a tremurat pe final și s-a întors brusc spre un tablou, făcându-se că îl examinează. Rareș a schimbat discuția pe un restaurant recent deschis, ne-a propus să mergem cu toții altă dată. Lenuța însă a rămas tot lângă fereastră, urmărindu-ne cu o privire care nu era doar invidie, ci pură nostalgie după ceva ce nu avea: lejeritate, grijă, sentimentul de a fi protejată.
Altă fază, la o cafenea mică, pe fond de ploaie de noiembrie. Povesteam entuziasmată despre o escapadă la Orheiul Vechi cu Rareș drumețiile prin pădure, cum am prăjit mici la poiană, am râs, am stat seara la foc privind stelele.
Sună ca într-un film, a zis Lenuța, agitând zahărul în ceașcă nervos. Ce romantism…
Da, a fost superb… Poate data viitoare vii cu noi? Facem o ieșire și cu copiii.
Timp dacă s-ar găsi a ridicat sprânceana. Eu am grădiniță, școală, lecții, cumpărături, mii de treburi. Pentru mine nu există escapade neplanificate.
O altă prietenă, Camelia, a intervenit blând:
Lenuțo, Milla nu se laudă! Se bucură. Trebuie să ne bucurăm cu ceilalți!
Da, numai că unii au viața ca o sărbătoare, alții ziua cârtiței a oftat Lenuța, punând ceașca prea zgomotos pe masă. Tu îți permiți să te dai peste cap și să ieși din oraș, eu trebuie să pun la bătaie bugetul pe o săptămână doar pentru o ieșire.
Am simțit un nod în gât. Voiam să-i spun ceva frumos, dar cuvintele îmi stăteau pe limbă. Doar am pus mâna peste a ei și am zis încet:
Știu că-ți e greu. Hai să încercăm să ieșim toate fetele, cu mic cu mare, la un grill în parc… Ne destindem!
A lăcrimat și ea o clipă, dar a refuzat.
Acum, gândindu-mă la tot, vedeam clar cum invidia îi umplea sufletul nu ca răutate, ci ca o durere nesfârșită, ca un gol. Nu am știut sau nu am vrut să văd.
Ce facem? l-am întrebat pe Rareș, simțind că, oricât mă doare, vreau o confruntare.
Mergem la ea, a decis Rareș. Să limpezim lucrurile.
Am ajuns la apartamentul ei. Ne-a deschis palidă, cu mâinile strânse.
Ce s-a întâmplat? abia a șoptit, tremurând vizibil.
Nu mai încerca să negi, a tăiat Rareș. Știm tot.
Lenuța părea să se prăbușească de tot. S-a lăsat pe perete, ochii i s-au umplut de lacrimi și de furie în același timp.
Da, eu am trimis mesajele! Și ce? aproape striga. Să văd cum tu iei tot ce-i mai bun iar eu, cu doi copii, stau și mă sufoc. Ai tot norocul pe pământ! Eu eu nu mai pot!
Vocea i se rupea, ochii îi erau plini de o ură amestecată cu resemnare.
N-ai de unde ști tu cum e să fii invizibilă când la fiecare poveste cu Rareș, mă arde inima. Nu înțelegi ce noroc ai! Eu eu doar voiam să-ți ciobesc puțin lumea ideală. Să simți și tu cum e
Mi-a venit să plâng. Priveam la Lenuța și nu o recunoșteam. Parcă tot trecutul comun se destrăma, și rămânea doar înstrăinarea.
Asta ai vrut? Să-mi distrugi relația de invidie? am întrebat sfârșită. Nu era reproș, doar o imensă tristețe.
Ce să fi făcut? a izbucnit ea. Tu erai mereu în centru, eu în umbra ta. Bărbații mă părăsesc pe mine, nu pe tine. Pentru că am copii, pentru că nu mai am strălucire
Rareș a făcut un pas spre mine, ca un scut.
Destul, a zis simplu și tăios. Ai ales să faci rău. Trebuie să tragi consecințele.
În ochii Lenuței a clipit o licărire de părere de rău, dar s-a repliat rapid, schimbând tonul:
Și ce, mergeți la poliție? Cui îi pasă de mesajele voastre?
Nu, a răspuns Rareș calm. Vrem doar să lași în pace Mila. Să nu mai existe astfel de mesaje.
Privirea ei a devenit deodată pierdută; pentru câteva secunde, a fost doar o fetiță rătăcită. Dar s-a întărit iar și-a aruncat cu ciudă:
De parcă nu știai că te invidiez! Chiar și de ziua mea, toți vorbeau doar de noua ta promovare, iar eu eram cu tortul în colț! Nimeni nu m-a întrebat măcar cum sunt.
Am retrăit clar acea petrecere. Într-adevăr, eu am strălucit, am dansat, am fost sufletul acelei seri, iar Lenuța lipsea din peisaj. Acum înțelegeam.
Nu am vrut niciodată să te eclipsez. Chiar te-am considerat întotdeauna la fel de valoroasă am șoptit.
Pentru tine poate, pentru restul nu. Eu rămân cu doi copii, ipoteca pe cap și trecutul după mine. Normal că te invidiez! Am vrut să vezi cum e să simți falia, golul ăsta care mă tot apasă!
Rareș a ascultat tot, apoi i-a spus ferm:
Invidia-i a ta. Dar ai ales să o azvârli asupra altora. Nu-ți face cinste.
Lenuța a tras aer și a izbucnit în plâns, fără zgomot, cu umerii tremurând.
Iertați-mă, vă rog… a bâiguit printre sughițuri. Nu voiam să se ajungă atât de departe. Dar am adunat prea multă durere. N-am știut să cer ajutor
Mi-a fost milă sincer. Părea nu dușmană, ci doar o femeie frântă, roasă de propria viață.
Mi-am amintit de vorbele ei din cafenea:
Mila, simt uneori că viața ta e din alt film. Ție-ți iese tot. Eu, doar același traseu zilnic Și niciodată nu se schimbă nimic.
Atunci am încercat s-o încurajez, i-am propus să o ajut cu un CV, poate să-și caute o slujbă mai aproape de casă, să simtă și ea libertatea mea. S-a ferit.
Acum înțelegeam. Nu era plângere, era disperare. Și totuși ceea ce a făcut doare. Foarte tare.
Rareș mi-a pus ușor mâna pe umăr:
Mila, accepți scuzele?
Am stat pe gânduri. O vedeam pe Lenuța doar cu ochii plini de lacrimi și pasul înapoi, și cumva, dincolo de toată suferința mea, răzbătea compasiunea.
Accept că ai făcut-o din disperare, nu din răutate pură. Dar până nu vei învăța să te bucuri sincer de binele celuilalt, prietenia noastră nu va mai fi ca înainte.
Lenuța a dat din cap, o emoție neclară îi traversa chipul.
Mulțumesc că m-ai ascultat măcar atât Și îmi pare rău, foarte rău.
Am ieșit împreună cu Rareș pe scările blocului. Seara domnea pe străzile Chișinăului, primele felinare luminau trotuarele încă ude de la ploaie, mirosul de frunze ude mă pătrundea.
Mă simt de parcă s-ar fi rupt ceva în mine, i-am zis lui Rareș, rezemându-mă de el. Am înțeles tot ce trebuia clarificat, dar în suflet a rămas greu. Ca și cum ai pierdut pe cineva drag.
E normal, m-a strâns Rareș aproape de el. Să te doară trădarea. Dar acum știi adevărul și putem merge înainte. Nu ești singură.
M-am uitat la el, ochii încă-mi erau plini de lacrimi, dar deja simțeam o urmă de speranță.
Da. Împreună. Înainte.
Am pornit pe asfaltul umed, iar cu fiecare pas simțeam că durerea se risipește puțin câte puțin. Mai am de lucru cu mine, cu lumea mea, dar cel mai important om e lângă mine, mă vede, mă prețuiește și e gata să meargă cu mine. Iar asta e de ajuns… pentru o viață întreagă.
