Auzi, să-ți zic ce-am pățit de curând Mă sună într-o după-amiază o femeie, habar n-aveam cine e inițial, și mă anunță cu veselie:
Ilinca, să știi că venim la tine în vizită! Ne-am luat deja biletele! Nici bună ziua n-am apucat să-i dau, că a început direct cu vestea asta. Și serios, era așa un nume vag, că minute bune nu mi-am dat seama cine-i. Nu-mi aminteam nicio rudă cu numele ăsta, nici să mă tai.
Rămân puțin perplexă cu telefonul la ureche, încercând să-mi storc memoria: cine-i femeia asta, ce vrea de la mine și de unde știe ea cum mă cheamă?
Cine sunteți? Ce vizită?
Ilinca, hai că glumești! Sunt eu, măi, mătușa Caterina!
Crede-mă, oricât m-am chinuit, tot nu mi-o aminteam clar, dar, ca să nu par nepoliticoasă, întreb totuși:
Și ce doriți?
Păi, să venim la tine, normal! Nu locuiești tu aproape de mare, la Constanța? Stăm doar două zile, numai că lui Dănuț, băiatul meu, îi trebuie neapărat aer marin, are ceva cu sănătatea
După o conversație scurtă am aflat că micuțul Dănuț, fiul Caterinei, are nevoie, chipurile, de aerul de la malul mării pentru sănătate. Cel puțin, așa povestea mătușa. M-a asigurat că-s oameni de treabă, nu deranjează, ajută, își strâng după ei, ba chiar o să pună și mâna la treabă. Cu greu m-am lăsat convinsă și am acceptat, deși aveam așa o presimțire că n-o să iasă nimic bun
Mulțumim, Ilinca! bâzâia femeia fericită Vinerea, să nu uiți!
A și închis repede. M-am uitat la Octavian, fiul meu, care învârtea o minge pe hol.
Cine era, mamă? iarăși vin musafiri?
Da, ceva mătușă Caterina, nu știu cine e.
Sună la bunica să vezi cine-i! doar știi cum e Octavian, nu-i prea dau musafirii peste cap, mai ales cei care promit una și fac alta.
În ultimul timp cam refuzam musafirii, dar dacă tot era vorba de ajutor pentru copil, m-am gândit să merg pe mâna bunului simț. Oricum, doar două zile, nu?
Povestea e că m-am trezit cu casă la Eforie Nord după divorț, când am împărțit totul cu fostul. Ne-am mutat eu și cu Octavian la malul mării și, ce să vezi, de îndată au început să răsară tot soiul de neamuri, unele de care nici nu auzisem.
La început mă bucuram să cunosc oameni noi din familie, dar după câteva vizite, am constatat că majoritatea vin cu pretenții, n-ar pune mâna nici măcar să spele o farfurie și aveau impresia că-i pensiune la mine acasă. Îmi dădeau și indicații de parcă eu eram menajera.
Bineînțeles, am pus piciorul în prag, am spus cât se poate de clar că nu țin hotel. Unii au încercat să vină oricum, dar le-am închis ușa în nas, iar cei normali, care chiar ajutau, erau o raritate pe ei chiar îi primeam cu drag.
Acum, am dat și eu telefon la mama, care a rămas în Galați, dar venea la mine vara, să stea cu noi câte o săptămână-două.
Ilinca, fată, stau bine, dar cine-i Caterina asta? Habar n-am, poate vreo rudă de-a tatălui tău. O să-l întreb dar nu cred că știm pe cineva cu numele ăsta.
Deci, așa am rămas în ceață habar n-aveam cine vinovată.
Au apărut după fix două zile, așa cum au promis. Mătușa Caterina, o femeie solidă, cu o privire șmecheră, și Dănuț, care s-a dovedit a fi ditamai adolescentul de 15 ani, nu vreo copil ca-n poveste. Am aflat ulterior că n-avea nimeni nevoie de tratamente și aer de mare, voiau doar să stea moka la mare. Asta e, suntem pe plaiuri mioritice
De ce nu ne-ai așteptat la gară? a fost prima întrebare a Caterinei. A, și apropo, tata n-o cunoștea pe doamna.
Mama nu-i șofer de taxi. a mormăit Octavian, vizibil nemulțumit.
Caterina se face că n-aude, dar aruncă o privire tăioasă la copil.
Unde ducem bagajele? Unde-s camerele noastre?
Aveți o cameră, atât! Nu am spațiu pentru fiecare, nu suntem hotel. zic pe ton ferm.
Cum așa? Ni s-a spus că ai vilă mare la mare, spațioasă, ca lumea.
Nu știu cine v-a zis, dar dacă nu vă place, există hoteluri pentru turiști, nu accept scandaluri în casă la mine.
Brusc, Caterina s-a schimbat la față, a prins să zâmbească fals și a început s-o dea la întors:
Ilinca, dragă, doar nu ne-ajuți tu afară… Obosiseam pe drum, mi-a luat gura pe dinainte. Treci înăuntru, scumpa mea nepoată!
Ea a intrat prima, Dănuț cu bagajele pe urme, iar Octavian s-a apropiat de mine și a șoptit:
O s-o regreți, să vezi!
Două zile doar două zile, încerc să-l liniștesc, de fapt încerc să m-am păcălesc.
Restul zilei a trecut neașteptat de liniștit. S-au culcat devreme, deși s-au burzuluit puțin că dorm împreună, nu separat. Mai aveam două camere, dar renovam în ele. Ba chiar le-am zis că pot sta în sufragerie dacă vor, dar au refuzat. Sincer, treaba lor. Am plecat și eu la somn.
Dimineața, la ora șase fix, mă trezește un zgomot infernal. Eu-s bufniță notorie, deci n-o suport să mă trezesc devreme. Octavian știe asta, se mișcă pe vârfuri, dispare pe-afară să se joace la colegi, lăsând doar un bilețel pe masă.
Ce-i bătaia asta? bâigui, ieșind în living, încă adormită.
Nimic, Ilinca, îmi caut costumul de baie. Cred că l-am uitat Nu găsesc nimic!
N-aveai loc să-ți cauți în cameră? Și mai încet, te rog!
E loc puțin acolo. Oricum, fac silențios
Gălăgia adevărată venea de afară: Dănuț lovea cu un băț într-o găleată metalică. Zice că aștepta pe maică-sa, ce să mai
Spune-i să termine, n-auzi ce zgomot face? Ne bat vecinii, o avertizez pe Caterina.
Se strâmbă, scoate un hm!, dar totuși strigă la băiat și el se duce la banca din grădină.
Când am priceput că de dormit nu se mai pune problema, am intrat în bucătărie să-mi fac o cafea.
Unde mergi?
Să beau cafea. răspund automat.
Fă-mi și mie, dar să fie cea mai mare cană! Și să nu uiți laptele și trei lingurițe de zahăr.
Mă opresc și mă uit țintă la ea, să vadă că nu sunt în toane bune și nici nu are dreptul să comande:
Caterina, nu știu ce impresie ți-ai făcut tu, dar ești musafir la mine. Deja de la prima oră comanzi cafea și ridici tonul
E deja dimineață, nu e devreme! răspunde nonșalant. Și mă cheamă Caterina Androne Deci, cum rămâne cu cafeaua?
Aici fiecare se servește singur!
Nu-ți zic, îmi stricase tot zenul. Cât a mai stat la cafea cu mine, m-a bătut la cap cu nimicuri. A apărut și Octavian, mi-a pus o mână pe spate, oftând:
Ți-am zis, mamă. Au tupeu cât China. Încă nu-i târziu să-i dai afară
Una mai trecem cu vederea, zic încercând să mă încurajez și pe mine.
Dar au rupt ziua-n două, eu n-am mai putut dormi.
În timpul ăsta, mârâi și Caterina iar:
Dar nu mi-ai făcut cafeaua?
Mama nu-i servitoare aici. sare Octavian în apărarea mea.
Ilinca, nu l-ai învățat să respecte pe cei mai în vârstă?
Nu vă luați de băiatul meu, că nu merge! răbufnesc, deși de fel sunt blândă.
Nu sunt copil mic mormăie și Octavian.
Caterina își toarnă singură cafea, se răsucește cu aer ostil și, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, întreabă:
Nu ne duci la plajă? Unde e drumul spre mare?
Mergeți singuri pe aleea spre faleză și vedeți plaja imediat, nu vă rătăciți.
Tu nu vii cu noi?
Octavian aruncă o privire, clar nu-i arde să meargă cu ei.
Noi venim după-amiază. Mergeți de-acum.
Și la prânz, ce avem de mâncare?
De obicei fac pentru mine și Octavian destul cât ne trebuie, iar dacă-s musafiri cu bun simț aduc ceva de-ale gurii sau măcar se gândesc la costuri. Că altfel, nu-s banca centrală.
Eu și cu Octavian avem mâncarea noastră, dar voi puteți să mergeți la terasa din colț.
Nu poți să ne faci tu ceva? Să nu mai mănânc iar la restaurant mă imploră cu ochii mari.
Pot, dar doar dacă plătiți, nu am buget să țin pe toată lumea, sunt sinceră.
Atunci o să mâncăm la terasă! Poate e și mai gustos! se bosumflă.
Octavian bufnește, se vede pe fața lui că nu-i convins. Dar n-a zis nimic.
Așa, cu râcă și discuții mici, au trecut și cele două zile. Dar ghici, nu aveau niciun gând să plece. Când le-am reamintit că am stabilit pe două zile, Caterina a început cu dramele:
Ilinca, cum să ne dai afară? Avem concediu plătit o săptămână! Stăm încă cinci zile la tine și apoi plecăm. Îți pare rău de noi?
Mie-mi părea rău, sincer. Mai rău că mi-au pus pe jar nervii și nu m-am odihnit deloc. Nici nu-mi erau simpatici deloc, mai ales Caterina Dănuț era, totuși, un puști, dar făcea gălăgie, strica sau făcea mizerie, iar vecinii deja-mi spuneau că nu-i ok.
Da, îmi pare rău, pentru că e casa mea și mâine vin prietenii mei în vizită. Am zis două zile, două zile ați stat. Vă rog să plecați mâine dimineață.
Am spus-o calm, dar hotărât. Caterina a început să strige, cu lacrimi în ochi aproape:
Cum poți să ne arunci așa, oameni din familie, pe drumuri? Unde să ne ducem, la gară? Ce vrei să facem?
Dănuț era rușinat, se vedea. Zic răspicat:
Ce fel de rude sunteți, dacă nici mama și tata nu vă știu? Aveți timp până dimineață. Dacă vă bate gândul să faceți vreun necaz, sun la poliție!
Am ieșit, simțindu-mă eliberată. Dis-de-dimineață au plecat, tot bombănind. Și eu m-am jurat, scuza-mă, că nu mai primesc neamuri necunoscute nici două zile, nici două ceasuri Poate am devenit mai rea, dar sufletul meu zice că e spre bine!
