Marioara, să știi că venim pe la voi! Doar două zile, atât! așa, fără niciun avertisment, și-a început convorbirea o rudă îndepărtată de-a Marioarei. Foarte îndepărtată, de altfel… Pentru că Marioara, oricât s-a străduit, nu reușea să-și amintească exact cine era femeia aceea.
Marioara rămase cu telefonul în mână, descumpănită, încercând să-și aducă aminte cine-i dă buzna așa peste ea, ce vrea și de unde știe femeia numele ei.
Cine? La care musafiri?
Marioaro, draga mea, nu mă mai recunoști? Eu sunt, mătușa Elvira!
Marioarei nu-i spunea nimic numele de mătușa Elvira, dar, totuși, a întrebat:
Și… cu ce ocazie?
Păi venim la voi! Tu nu stai acum aproape de mare? Venim doar pentru câteva zile, lui Nicolae băiatul meu îi trebuie neapărat aerul mării…
După un scurt dialog, Marioara a priceput că Nicolae, fiul mătușii Elvira, ar avea nevoie de tratament la mare, cel puțin așa susținea mătușa. I-a promis că nu deranjează, că fac curățenie, se implică la toate, numai să-i primească. Cu inima grea, Marioara a acceptat, convinsă că nu face un lucru bunavea și un presentiment.
Mulțumim, Marioaro! a ciripit încântată femeia. Venim vineri, să știi!
A închis imediat. Marioara a oftat și s-a uitat la fiul ei de 12 ani, Ionuț.
Iar primim musafiri, mamă?, întrebă băiatul.
Da, zice că e o mătușă Elvira, ridică Marioara din umeri.
Sun-o pe bunica, vezi cine-i! Ionuț nu-i avea la inimă pe astfel de musafiri: promiteau una, făceau alta.
În ultima vreme, Marioara refuza, politicos, pe toată lumea. Dar când a e vorba de un copil, n-a putut spune nu, mai ales că ziceau că vin doar două zile.
…Marioara și-a luat o căsuță la țărmul Mării Negre, la Eforie, după divorț și împărțeala casei. S-a mutat aici cu băiatul ei, și, ca prin minune, s-a trezit cu zeci de rude, de care habar nu avea.
La început, Marioara se bucura că are rudă-n plus, dar a înțeles repede că mulți veneau doar să profitenici măcar o farfurie nu-și spălau! Mai și comentau: casa e a ta, tu să faci curat, să gătești, să cumperi de toate.
S-a învățat minte rapid: le-a spus în fațăla ea nu e han. Unii se încumetau să vină totuși: nu-i lăsa să treacă de prag. Rudițe de calitate, dispuse să ajute și să fie de treabă, erau rarisime.
Acum, ascultându-și fiul, a sunat-o pe mama ei, rămasă la Focșani, care venea rar pe la malul mării.
Bună, Marioaro! i-a răspuns mama.
Bună, mămico! Totul bine la tine?
Au depănat câteva minute lucrurile din familie, apoi Marioara a dus vorba spre mătușa Elvira și băiatul ei.
Nu știu cine-s oamenii ăștia, a rostit mirată mama. Poate-s răzeși de pe la taică-tău… Îl întreb, dar nu cred că știe.
N-a aflat nimic și n-a avut ce face decât să-i aștepte.
Au sosit după două zile, cum spuseseră. O mătușă Elvira masivă, cu privire piezișă, și un Nicolae, de fapt deloc copil, ci un uriaș de 15 ani. Mai târziu avea să afle că nu avea nicio rețetă medicalăli se făcuse poftă de vacanță gratis.
Da voi de ce nu ne-ați întâmpinat la gară? acestea au fost primele cuvinte ale Elvirei. Tata nici nu știa cine e.
Mama nu-i dădacă! mormăi Ionuț, lângă Marioara.
Elvira se făcu că nu aude, dar îl privi cu asprime.
Marioara, unde lăsăm bagajele? Unde stăm?
Aveți o cameră, s-a încruntat Marioara. Nu-i vilă să am pentru fiecare.
Cum așa? Nouă ni s-a spus că e ditamai casa, la mare…!
Cine v-a spus, nu știu. Dacă nu vă convine, puteți căuta pensiune pe aici, a tăiat-o Marioara. Nu vreau să începem cu scandal.
Elvira, brusc amabilă, s-a băgat prima-n casă, urmată de Nicolae cu bagajele. Ionuț s-a uitat la mamă:
Mamă, o să-ți pară rău!
Sunt doar două zile… s-a convins Marioara și pe ea, și pe copil.
Restul zilei a decurs, cât de cât, liniștit. Elvira și Nicolae s-au băgat devreme în pat, cu toate că au bombănit că vor camere separateMarioara mai avea două camere goale, dar lucra la ele, nu putea primi musafiri acolo. Le-a propus să doarmă în sufragerie, au refuzat, și ea le-a dat pace, mergând la culcare.
Noaptea a fost pașnică, dar dimineața devreme, Marioara fu trezită de zgomote. S-a uitat la ceas: era șase fix. Marioara era om de noapte și se enerva cumplit când era trezită. Ionuț știa, se furișa, nu deranja.
Ce se întâmplă aici? întrebă, căscând adânc, Marioara în salon.
Nimic, Marioaro, Elvira era în mijlocul sufrageriei, răvășind hainele prin casă. Nu găsesc costumul de baie… am uitat unde l-am pus!
Dar nu puteai căuta în camera ta? Mai încet, te rog!
Da e prea strâmt acolo! Și am încercat să fiu silențioasă…
Zgomotul venea, de fapt, din curteNicolae bătea într-o veche găleată de metal. Chipurile, o aștepta să plece la mare.
Poți să-i spui să înceteze, îl aud și vecinii, mă fac de râs! se răsti Marioara la Elvira.
Elvira a bombănit nervoasă, dar până la urmă strigă la băiat și el s-a retras la umbra dudului.
Marioara și-a dat seama că somn nu mai pupă și a luat-o spre bucătărie.
Unde mergi?
La cafea, mormăi Marioara.
Bună idee! Să-mi faci și mie o ceașcă mare, cu lapte și trei linguri de zahăr.
Marioara s-a oprit scurt, cu privirea tăioasă:
Elvira, nu vă știu patronimul, dar sunteți oaspete în casa mea. V-ați trezit bombănind și deja comandați cafea?
E deja dimineață… Sunt Elvira Constantin. Cafeaua?
La noi fiecare se servește singur!
Marioara nu mai avea chef de nimic. În bucătărie, Ionuț veni tiptil, îi puse mâna pe umăr:
Ți-am zis, mamă! Ăștia au tupeu cât casa. Încă nu-i târziu să-i dai afară!
Mai e doar o zi, oftează Marioara. Mai răbdăm…
Azi abia a început, eu deja n-am chef de nimic, m-au trezit și pe mine…
Când a intrat Elvira, acră, tot cu cafeaua în gând:
N-ați făcut cafeaua?
Mama nu-ți face cafea nimănui, a sărit Ionuț.
Marioaro, nu ți-ai învățat copilul că trebuie să asculte de cei mai mari?
Să nu-l atingeți pe fiul meu! deja ridică tonul Marioara, ea care era calmă de fel.
Eu nu-s copil… rosti printre dinți Ionuț.
Elvira își făcu, până la urmă, cafeaua, și muzica acelui moment tensionat s-a spart în umorul de fațadă pe care-l afișa.
Marioara, ne arăți drumul spre plajă? Ne însoțești?
Cobori pe uliță și ajungi direct la mare. Simplu.
Tu nu vii?
Ionuț o privi rugător pe mama luisemn că nu voia să-i țină tovărășie.
Mergem, dar mai târziu, după prânz, mergeți singuri acum.
Ce gătim azi?
Marioara era obișnuită să gătească doar pentru ea și Ionuț sau pentru musafiri care contribuiau la cheltuieli. Nu avea bani să hrănească pe oricine.
Noi mâncăm cu Ionuț, voi puteți merge la terasa din colț.
Dar nu poți să ne gătești? Nu suport să mănânc la restaurant… Elvira aproape cedează rugămintei.
Pot, dacă plătiți ingredientele și timpul. Nici la noi nu curge lapte și miere, sincer!
Elvira strâmbă din nas:
Lasă, mergem la terasa, poate găsim ceva gustos…
Ionuț chicoti, neconvins, dar n-a mai zis nimic.
Așa s-au scurs cele două zile, printre mici certuri și tensiuni. Dar, surpriză, a doua zi Elvira n-avea niciun gând să plece. Când Marioara i-a reamintit despre plecare, Elvira a zâmbit prefăcut:
Marioaro, cum să ne dai afară? Avem concediu toată săptămâna! Mai stăm, ce-i așa mare pagubă?
Marioara simțea că-i plânge inima. Era epuizată, nervii erau la pământ. Musafirii aceștia nu-i lăsau niciun dram de liniște. Nicolae făcea numai pozne, deranja vecinii, refuza orice observație.
Ba uite că îmi pare rău! E casa mea, iar mâine vin la mine prieteni dragi. V-am primit două zile, ajunge!
Marioara a vorbit apăsat, iar Elvira n-a fost obișnuită ca cineva să i se împotrivească. Ochii i s-au mărit, gata să pleznească de indignare:
Cum poți? Îți dai rudele afară? Să ajungem pe drumuri? Ce facem acum?
Nicolae stătea într-o parte, vizibil rușinat de ieșirea mamei lui.
Nu știu cât vă suntem noi rude. Niciunul din familie nu-și amintește de voi! Aveți timp până dimineață. Dacă încercați să faceți vreo prostie, chem poliția.
Marioara a ieșit din cameră cu un aer de ușurare. Dimineață devreme, Elvira și Nicolae au plecat, bombănind și trântind ușa. Marioara și-a promis atunci în casa ei, așa rude n-au ce căuta vreodată. Nici măcar pentru două zile!
