Pleci așa cum ai venit! a declarat bărbatul. Dar siguranța lui avea să se întoarcă împotriva lui
Am oprit aragazul. Am simțit că este foarte important, pentru că ciorba de burtă pe care o fierbeam risca să dea în foc.
Radu, ce s-a întâmplat? am întrebat eu, calm.
Nu s-a întâmplat nimic, a răspuns Radu, scurt. Pur și simplu nu mai locuiești aici. Apartamentul e al meu, mașina e a mea, casa de la țară e a mea. Iar tu… Tu pleci așa cum ai venit.
Spunea toate acestea cu o liniște rece, de parcă citea procesul-verbal la o ședință. Paisprezece ani de căsnicie și uite, mă dădea afară. Ca pe-un câine.
Vorbești serios?
Absolut, a zis el hotărât.
Am stat câteva momente fără să zicem nimic. În pauză, m-am ciupit încet de braț, ca să mă asigur că nu visez.
Dezvoltare personală
N-ai vrea să-mi spui totuși cu ce te-am supărat? l-am întrebat.
Cu nimic, pur și simplu… am cunoscut pe altcineva. Și divorțez.
Am căzut pe un scaun. Genunchii mi s-au tăiat fără să vreau, parcă trupul meu a înțeles înaintea mea că a sta jos ar fi mai bine acum. Radu nu se uita la mine. Avea o figură încruntată de parcă era o bufniță.
Radule, am început, hai să vorbim ca lumea. Doar am stat împreună paisprezece ani…
Nu avem ce discuta! m-a întrerupt sec soțul. Și nu-mi vorbi de anii ăștia. Irina e fiica lui Gheorghe Pavel. Așa că… totul e deja decis.
Irina… Așa o cheamă pe fata șefului lui Radu. Douăzeci și șase de ani, drăguță, cu vreo trei sute de mii de urmăritori pe Instagram… Am zărit-o la o petrecere de firmă, tot făcea poze la mâncare înainte să mănânce și linge lingura înainte de a poza.
Și iată că s-a îndrăgostit de Radu. Iar el a decis să se însoare cu ea. Nici măcar din dragoste, ci strict pentru carieră.
Și ce fac eu acum… am început eu.
Fără ce fac eu acum! a țipat el. Nu ai nimic. Totul e pe numele meu. Ți-ai petrecut paisprezece ani pe spinarea mea, ajunge!
Banii bărbaților
De fapt, nu era așa. Eu nu am stat în spinarea lui, am muncit la firma lui până când m-a rugat frumos să plec. Am avut grijă de casă, de gospodărie.
Dar acum, după toate acestea, nu mai conta. Pentru că el deja luase o hotărâre.
Și eu ce fac? mă gândeam eu.
Chiar nu aveam nimic al meu. Nici prietene care să mă primească, nici măcar o plasă de siguranță. Dar… mi-a venit în minte o am pe mama.
În aceeași seară am sunat-o. Tanti Victoria, cum îi spunea toată lumea, chiar și eu, a ridicat receptorul din prima, parcă era doar în așteptarea apelului meu.
Mamă, pot veni la tine? am întrebat.
Vino, fată.
Așa era ea. Fără întrebări suplimentare. Mama mereu făcea mai întâi, apoi vorbea.
Satul ei era la vreo 120 de kilometri de orașul nostru. Casă bătrânească, cu obloane albastre, veche, dar încă zdravănă.
Sub geam era un măr năzdrăvan care, în fiecare august, acoperea curtea cu mere acrișoare, pe care nu le lua nimeni.
Mama m-a întâmpinat în prag, în șorțul ei cu floarea-soarelui, mirosind puternic a aluat și fructe de pădure. M-a îmbrățișat și m-a tras în casă.
Hai, povestește, a zis când ne-am așezat la bucătărie.
Și i-am povestit tot. Cum a venit el, cum mi-a dat trei zile să plec, cum mi-a spus despre Irina… Mama m-a ascultat liniștită, fără să mă întrerupă.
Deci vei pleca așa cum ai venit, a reluat ea.
Da.
Și firma de închirieri?
N-am înțeles din prima.
Ce firmă?
De mașini, a zâmbit ea șiret, și parcarea de pe strada Octavian Goga. Toate-s pe numele meu, ai uitat?
Adevărul e că da, uitasem. Sau mai corect spus, niciodată n-am dat importanță. Radu era funcționar public și nu avea voie legal să aibă afaceri pe numele lui, așa că le-a trecut pe numele soacrei, țăranca aceea prostuță care, după spusele lui, nu face diferența între debit și credit.
Mama a scos un dosar din sertar.
Eu sunt economistă, Lenuța, mi-a spus hotărât, patruzeci de ani am lucrat la finanțe la raion. Crezi că nu știu ce semnez?
A întins pe masă toate actele contracte, procuri, extrase. Tot aranjat la linie, cu semne de carte.
Deci, așa. Procura o retrag chiar mâine, a zis mama decisiv, mergem împreună la oraș, facem toate formalitățile.
Săptămâna următoare a trecut ca-n ceață. Mama a acționat sistematic, calm și foarte hotărâtă. Întâi a retras procura, apoi a mers la bancă și i-a blocat lui Radu accesul la conturi.
Pe urmă, pentru orice eventualitate, a vorbit cu fostul coleg de liceu, acum avocat în oraș. Eu mi-am dus lucrurile la mama și am rămas la ea.
Radu, între timp, a depus actele de divorț. Mă suna zilnic și îmi cerea să semnez niște hârtii.
Radu, le semnez pe toate, îi spuneam, dar nu acum.
Când?
Săptămâna viitoare.
S-a enervat, dar a acceptat să aștepte. Era prea ocupat cu pregătirea nunții cu Irina, cumpăra verighete, rezerva restaurant.
Mama zicea: să-i lași, lasă-l să cheltuiască. Cu cât mai mult, cu atât mai comic o să fie după.
Cumpărători s-au găsit de la sine vecinii cu parcul auto. De mult voiau să se extindă, iar acum aveau ocazia.
Mama a negociat ca pe vremuri, de zici că asta făcuse toată viața. Sau poate chiar făcuse la financiar tot cu negocierea are de-a face.
Contractul s-a semnat joi. Banii au intrat vineri dimineață pe contul mamei, în lei moldovenești.
Radu a aflat totul sâmbătă.
A venit fără să anunțe, a intrat val-vârtej în curte, trântind poarta atât de tare încât aproape a rupt-o. Mama aduna mere pentru compot.
Ce faceți aici?! a urlat cu așa o furie că găinile vecinului au început să cotcodăcească speriate.
Ce să fac, Radule? a răspuns mama calmă.
E totul al meu! fața lui s-a umplut de pete. Totul e al meu! Eu Eu o să vă dau în judecată pe amândouă!
Pentru ce? Mama s-a întors nepăsătoare să adune merele mai departe. Că mi-am vândut bunul meu?
Ce bun al dumneavoastră?!
Actele sunt în regulă, Radule, a spus mama la fel de liniștită. Poți verifica.
Că vă… s-a apropiat el amenințător.
Ce? S-a întors brusc spre el și l-a privit direct în ochi.
Jur, niciodată nu am văzut-o pe mama așa. Nu ca pe o bunicuță de la țară în șorțul cu floarea-soarelui, ci ca pe o femeie care a muncit patruzeci de ani cu hârtii și oameni.
Mă ameninți? L-a întrebat și a dat din cap spre mine. De față cu martori?
A scos telefonul și l-a agitat în fața lui Radu.
Totul e înregistrat, dragul meu ginere. Fiecare cuvânt.
Radu a amuțit. Fiind funcționar știa ce poate păți dacă scapă cineva vreo vorbă nepotrivită.
Dumneavoastră… și-a muiat buzele. N-aveați dreptul…
Ba da, mama a băgat telefonul în buzunar. Totul e al meu, totul legal. Și tu, Radule, de vină ești. Nu trebuia să mă iei de proastă… Pe cine ți-ai imaginat tu că sunt?
După zece minute, a plecat.
După o lună, Radu a fost concediat. Gheorghe Pavel, fostul lui șef și socrul care nu mai avea cum să fie, nu suporta ratații. Iar Irina, am auzit că s-a măritat cu un deputat de la județ.
Eu cu mama locuim și azi în sat. Avem acum gard nou, geamuri termopan și o mașină bună. Pe Radu nu mai încerc să-l aduc în minte. De ce aș face-o? Ce a semănat…
Cum vi se pare gestul soacrei? Scrieți în comentarii, puneți like dacă v-a plăcut!
