Să-ți spun ce pățit am cu vecinul meu de deasupra, Ion, care era mare fan rock și-i plăcea să se desfășoare fix la două noaptea. Te jur, în fiecare seară la 01:30, tavanul dormitorului meu începea să tropăie ca la cutremur. Întâi un zumzet ciudat, ca și cum se apropia o furtună, apoi se trezeau basurile, iar ritmul era atât de puternic, că paharele din bufetul meu sunau mai ceva ca la Filarmonică.
Ion, tip pe la 30 de ani, păr vâlvoi, ochi mereu obosiți, era convins că muzica răsună cel mai bine când ascultă la maxim toată discografia Cargo și Iris, cu bere la PET, fie vară, fie iarnă. Eu, om pașnic din fire, lucrez contabilă, îl cresc singură pe fiul meu de șapte ani, Radu, și nu-mi doresc nimic mai mult decât să dorm o noapte întreagă. Dar când ești trezită de refrenul Nu mai e timp urlat direct în ureche, răbdarea se duce pe Apa Sâmbetei.
Prima dată am urcat la Ion pe la două, în halat și papuci de casă. Mi-a deschis ușa cu chef de discuții, totul mirosea a țigări și rock. I-am spus, pe urmă:
Ion, serios, ai pic de milă? E noapte, eu am serviciu, copilul merge la școală!
Eh, dar nu-i chiar tare, aparatura e bună, basurile-s moi mi-a răspuns el, scărpinându-se la ceafă.
La mine se clatină candelabrul!
Bine, dau mai încet.
Și-a închis ușa și liniștea n-a ținut mai mult de zece minute, după care festivalul s-a reluat.
A doua zi am chemat poliția. Au venit după vreo oră și jumătate, când Ion deja sforaia. Polițiștii m-au întrebat:
Acum e liniște. Nu avem ce constata. Faceți reclamație la polițistul de sector.
A venit sectoristul după o săptămână.
L-am atenționat, mi-a zis că va fi mai cuminte, dar să știți că amenzile-s mici, nu-l sperie…
Și așa a fost: fiecare noapte, aceeași asediu sonor bum-bum-bum. Am început să iau tinctură de valeriană, mergeam la serviciu cu ochii scoși și simțeam că urăsc tot blocul, pe Ion și neputința mea.
Într-una din dimineți, Radu, cu cearcăne cât globurile, s-a uitat la mine și mi-a zis:
Mamă, pot să învăț să cânt la vioară?
Când un copil începe să cânte cu vioara, să știi că nu e muzică e vreun coșmar de sunete ascuțite, ca și cum se rupe universul în două.
Am răspuns, cu un zâmbet nemaiîntâlnit:
Sigur, dragul mamei. Să luăm cea mai bună vioară!
Am mers la primul magazin de muzică din oraș. Vânzătorul, un domn cu păr alb și mustață, ne-a recomandat o vioară mică, potrivită pentru copii.
Are ureche muzicală băiatul?
Are ambiție cât munții, am răspuns eu.
M-am documentat serios și pe lege: în timpul săptămânii aveai voie să faci zgomot de la ora 8 dimineața. Ion se culca pe la 4, deci la 8 dormea ca un prunc.
Luni dimineață, am început spectacolul artistic: Radu, cu vioara, și eu cu fața satisfăcută.
Hai, dragule, gama Do major. Cu afecțiune și volum, te rog.
Să fi auzit: sunete ca țipătul unei pisici rămase între uși, amestecate cu scârțâitul unghiei pe tablă. Casa noastră vibra până sus la Ion, iar betonul transmitea tot.
După zece minute, s-a auzit o bubuitură de sus, cred că Ion a căzut din pat. Peste încă cinci minute, a dat cu ceva în calorifer, dar noi nu ne-am oprit legea era de partea noastră.
La 8:20 a sunat la ușă. Ion, în maiou și boxeri, cu ochii roșii și fața stinsă:
Ce faceți, domle? E opt, oamenii dorm!
Bună dimineața, Ion! Radu are talent, iar profa a zis să exerseze înainte de școală, minimum o oră!
Că mă chinuiți! Mă doare capul!
Ciudat, zic eu. Noi nu-i tare. Apropo, cum ți s-a părut Nu e timp aseară? Parcă sunau cam slab basurile…
Ion s-a uitat lung la noi, Radu cu vioara și arcușul, mic luptător.
Pe bune?
E artă, Ion. Și arta cere sacrificii.
Și-am repetat așa o săptămână: în fiecare dimineață la ora opt. După trei zile, concertele lui Ion s-au oprit spera că dacă tace, o să încetăm și noi. Dar nu poți opri procesul educativ, nu?
Vineri seara, Ion a coborât la noi, într-o cămașă și jeanși, treaz și calm.
Hai să ne înțelegem, vecină. Nu mai rezist, zăngăneala mă urmărește și la muncă…
Spune, te ascult, i-am zis și l-am invitat în bucătărie.
I-am pus o foaie și un pix pe masă.
Regula e simplă: după ora 22, liniște totală.
Dar dacă am musafiri?
Și dacă Radu are inspirație duminică la șapte dimineața?
Ion a tresărit.
Bine, după zece, tăcere. Scriem și semnăm. Dar vioara… o vinzi?
Nu, stați liniștiți. O păstrez pe dulap, încărcată și gata de acțiune.
Am semnat pactul nostru de liniște. De jumătate de an funcționează de minune. Radu a lăsat vioara pentru șah. Prin scară e liniște. Ne salutăm cu Ion la lift, el se uită la Radu cu teamă, iar pe mine mă privește cu respect. Cam așa a aflat Ion că o contabilă cuminte cu un copil educat poate fi mai periculoasă decât orice rocker, oricât de rebel ar fi…
